OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printr-un apel patetic, ce impresionează prin sinceritatea durerii pricinuite de ceea ce se petrece în ţara în care v-aţi născut, deplîngeţi, stimată doamnă, includerea în programul Şcolii de vară „Germania şi România: transferuri academice, culturale şi ideologice“, organizate de ICR Berlin în cooperare cu alte două instituţii germane, a doi foşti colaboratori ai Securităţii, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie. Trei teme mi se par fi mai importante în acest apel: condiţia informatorului (şi, în legătură cu aceasta, condiţia colaboratorului, a ofiţerului de securitate, a agentului acoperit etc., plus condiţia foştilor activişti PCR), relaţia dintre ştiinţă şi moralitate, condiţia intelectualului.

În răspunsul său, directorul ICR, H.-R. Patapievici, manifestă o poziţie extrem de nesigură faţă de Antohi şi Corbea-Hoişie. El susţine că, în condiţiile inexistenţei unei legi a lustraţiei, ICR „nu îşi selectează participanţii la programele culturale după criterii morale, filozofice ori religioase“. Este însă evident că nu despre participanţi era vorba în scrisoarea dumneavoastră. Atît Antohi, cît şi Corbea-Hoişie sînt profesori la această Şcoală de vară, nu sînt cursanţi. Mai mult, Antohi este directorul acestei Şcoli de vară. O selecţie este posibil să se fi făcut, dar numai cu privire la studenţii, doctoranzii şi doctorii participanţi la cursurile Şcolii. În plus, programul Şcolii de vară nu a fost nici propus şi nici elaborat de către participanţi, ci de către Antohi. Chiar dacă este posibil ca anumiţi specialişti germani să fi „insistat“ asupra participării lui Antohi, nu trebuie uitat că decizia finală aparţine ICR, care nu numai că este girant al acestei manifestări, dar suportă toate (subliniez „toate“) cheltuielile.

Alte luări de poziţie (Tania Radu, Mircea Mihăieş, N. Manolescu, C. Rogozanu etc.) subliniază necesitatea unei judecăţi particularizatoare: unii informatori au fost (şi probabil că mai sînt) valoroşi, motiv pentru care ar fi indicat să fim mai înţelegători cu păcatul lor. Ca şi cum, dacă un criminal este profesor universitar, instanţa ar trebui să fie mai clementă. Cred că, pentru orice om raţional, evidenţa este că ar trebui să fie mai severă, nu mai clementă.

Stimată doamnă Müller, vreţi să ştiţi ce înseamnă a fi intelectual în România de azi. Am să vă răspund foarte schematic. În primul rînd, a fi intelectual în România de azi înseamnă a fi sofist. Sofistica nu este însă arta sofiştilor, adică a acelor filozofi din Grecia antică ce îşi cîştigau existenţa din demonstrarea unor teze diferite, fără a lua în calcul considerentele morale. Genul de sofist pe care îl am în vedere vizează acea persoană care utilizează cu bună ştiinţă argumente strîmbe pentru a susţine o poziţie dreaptă, în general argumente false pentru a susţine o anumită idee. Sînt ei intelectuali? Nicidecum (vezi criteriul 3), căci dialogul critic are ca scop nu persuasiunea, ci înţelegerea; nu convingerea cu orice preţ a preopinentului, ci înaintarea discuţiei spre apropierea de un adevăr admis, la capătul discuţiei, de ambii participanţi.

În fine, o altă categorie, la ora actuală cea mai răspîndită, practică oportunita. Aceste persoane argumentează după cum bate... vîntul. Iar cînd zic „vîntul“, chiar asta înţeleg. Desigur că pentru unii bate crivăţul de la Cotroceni, pentru alţii bate briza de la Modrogan, pentru alţii furtuna de la Kiseleff, pentru alţii maneta unui tonomat etc. Este, desigur, o maladie proprie celor care sînt angajaţi în diferite instituţii, de stat sau particulare. O atitudine, de altfel, omeneşte, de înţeles. Sînt aceste persoane nişte intelectuali? Eu unul, nu cred (vezi criteriul 2).

Probabil că o oază, în acest deşert al intelectualilor (era să scriu al interogaţiilor; de cel al tătarilor ne-a vorbit foarte frumos Buzzati), se manifestă în cazul cîtorva reviste culturale. Aici există, după mine, specialişti ce participă critic la viaţa cetăţii. Din păcate, dorinţa revistelor de independenţă ridică serioase probleme financiare, motiv pentru care multe reviste întîmpină probleme cu tipărirea, difuzarea, vizibilitatea etc.

În fine, la întrebarea dvs.: „ce fac intelectualii români?“, răspunsul este evident. Puţinii intelectuali mioritici nu fac nimic, deoarece societatea românească este atît de bolnavă încît nu mai poate produce anticorpii necesari pentru însănătoşire. Cauza acestei boli profunde este... tocmai nerezolvarea problemei informatorilor, a colaboratorilor şi a foştilor activişti. Legea lustraţiei nu poate fi dată de intelectuali. Poate fi însă cerută.