Declaraţie de dragoste făcută muzicii. Piesă în cinci acte

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Nu este un roman […], dar nu am vrut să public aceste povestiri separat, pentru că le-am conceput ca pe o singură carte. Este o carte de ficţiune care se întîmplă să fie divizată în cinci secţiuni“, spunea Ishiguro despre volumul Nocturne…, într-un dialog cu Decca Aitkenhead, din The Guardian (27 aprilie 2009). Reunind cinci povestiri ale scriitorului deja cunoscut prin romane precum Rămăşiţele zilei, volumul, publicat şi la noi, anul acesta, la Editura Polirom, aduce în prim-plan o veche pasiune a lui Ishiguro – muzica. Perfect conştient de limitele sale, Ishiguro a înţeles că nu prin muzică va atinge însă performanţa, literatura devenind sfera în care a putut să îşi manifeste imaginaţia şi forţa creatoare. Tot literatura este cea care i-a permis să nu renunţe la pasiunea pentru muzică, Ishiguro dezvăluindu-şi, prin Nocturne..., o structură interioară în care muzica rămîne un filon esenţial. Provocarea pe care o propune autorul este deci să îmbine două tipuri de limbaj artistic, încercînd, aşa cum observa şi Jane Shilling, într-o recenzie apărută în The Telegraph la scurt timp după publicarea cărţii, să „surprindă în limbajul literar calităţile evanescente ale muzicii şi ale amurgului“.

Kazuo ISHIGURO

Nocturne. Cinci poveşti despre muzică

şi amurg, traducere de Vali Florescu,

Editura Polirom, Iaşi, 2009, 294 p.

Element recurent în cele cinci nuvele din volum („Un baladist de altădată“, „Fie ploaie, fie soare“, „Malvern Hills“, „Nocturnă“, „Violoncelişti“), muzica nu este însă un simplu artificiu în ansamblul construcţiei narative, mai mult decît o temă, o linie structurantă care leagă cele cinci nuvele în jurul ideii ratării inevitabile şi a destrămării visurilor de împlinire artistică. Cele cinci segmente se înlănţuie ca într-o suită de piese muzicale, printr-o tehnică bine dozată a contrapunctului. Există, în acest sens, cîteva scene şi imagini care susţin o neaşteptată structură de unitate a celor cinci segmente, ca, de pildă, momente în care muzicieni celebri sînt aduşi în acelaşi context cu cei debutanţi – întotdeauna strălucirea din jurul celor deja consacraţi ascunzînd, de fapt, o viaţă cu multe neîmpliniri şi înfrîngeri –, momente de alunecări în trecut şi de reveniri într-o realitate în care muzica nu mai poate acoperi dezacordurile şi ritmurile greşite.

Unul dintre cele mai vizibile puncte de legătură este chiar imaginea tînărului muzician. Deşi metamorfozată de la o nuvelă la alta în diferite ipostaze ale artistului încrezător în puterea talentului său, aşteptînd doar o ocazie pentru a se afirma (şi care, evident, atunci cînd apare, prevesteşte inevitabila decădere), figura naratorului reuneşte o serie de trăsături care fac recognoscibil un tipar singular de construcţie: tineri artişti, încercîndu-şi norocul în diverse locuri ale lumii, în felurite contexte, mai mult sau mai puţin neobişnuite, dar care renunţă, într-un tîrziu, la a mai crede în Marea Muzică.

Cuplul Tony şi Lindy Gardner este încă un indiciu al faptului că cele cinci nuvele au o coerenţă de ansamblu, că nu sînt simple variaţiuni pe temă: dacă în nuvela care deschide volumul este surprins momentul despărţirii celebrului chitarist Tony Gardner de soţia sa (în urma unei hotărîri comune în privinţa faptului că artistul trebuie să se relanseze în lumea muzicală avînd alături o altă femeie, mai tînără), după alte două segmente narative, în „Nocturnă“, se revine la figura lui Lindy, acum într-un spital de lux, pentru o operaţie estetică. Focalizarea este însă pe tînărul saxofonist, vecin de cameră cu ea, care ajunge acolo la insistenţele celor apropiaţi, crezînd că succesul îi va fi garantat de o nouă înfăţişare. Registrul este schimbat în totalitate: dacă în „Un baladist de altădată“ se observă o îmbinare între romantismul de modă veche – simbolizat de serenada dedicată de Tony Gardner soţiei sale – şi realismul de o cruzime acceptată chiar de către victime (Lindy ştie că trebuie să iasă din scenă, chiar şi după atîţia ani de căsnicie, cedînd locul unei femei mai tinere), în „Nocturnă“, plot-ul evoluează pe un fundal absurd-grotesc. Aventurile celor doi etern marginalizaţi de pe scena succesului indică un început de idilă, uşor ridicolă în context: holurile spitalului devin locuri încărcate de senzaţional, cei doi ajungînd să fie urmăriţi de paznici – scenariul este neverosimil, iar finalul, cu restabilirea situaţiei iniţiale, arată că totul fusese doar o scurtă evaziune din realul claustrant.

Cu treceri graduale de la concret la simbolic în fluxul naraţiunii, volumul lui Ishiguro ajunge, odată cu ultima nuvelă, la simbolicul cel mai pronunţat: muzica este trăită atît de profund, efectul fiind unul surprinzător: deşi promitea a fi o mare violoncelistă, protagonista refuză să se mai atingă de instrumentul muzical (argumentul: un exerciţiu riguros i-ar fi distrus, în cele din urmă, harul). Dar asta nu o împiedică să dea lecţii unui tînăr violoncelist – muzica devine un mod de exprimare şi de trăire care nu mai are nevoie de nici un suport venit din exterior.

Muzica nu poate decît să amintească, atunci cînd totul în jur este strivit de banal şi de sentimentul ratării, că mai există şi scurte, inefabile momente de frumuseţe – acesta pare a fi mesajul cărţii lui Ishiguro, care lasă a se citi, astfel, dincolo de tonalitatea de melancolie ce străbate întregul volum, de crepusculul în care se sting uşor, insesizabil şi discret, de parcă nici nu ar fi existat, marile visuri, una dintre cele mai frumoase declaraţii făcute muzicii.

Recomanda articolul prin: