În 1964, John Gielgud monta pe Broadway un Hamlet cu Richard
Burton. Spectacolul s-a jucat timp de şaptesprezece săptămîni şi trei
spectacole consecutive au fost filmate cu şaptesprezece camere de luat vederi,
rezultînd un teatrofilm care a fost proiectat două zile, în cinematografe
americane. Ideea era ca, făcînd uz de tehnica modernă, să se încerce redarea
emoţiei scenice pe ecran. Cum emoţia aceasta e, prin definiţie, efemeră, filmul
trebuia distrus după cele două zile de proiecţie. Dar Burton a păstrat o copie
care, deşi destul de obosită, a devenit foarte cunoscută după dispariţia
actorului.
Regizoarea Elizabeth LeCompte, specializată, alături de
trupa Wooster, în teatru experimental în care aplică tratamente media nu numai
textelor clasice, a avut ideea parcurgerii drumului invers. Anume, a încercat
să reconstruiască pe scenă filmul spectacolului lui Burton. Dacă filmul încerca
să fixeze pe peliculă clipa trăită pe scenă, Elizabeth LeCompte caută trăirea
iniţială din spatele imaginii filmate. Jocul acesta este foarte incitant şi ca
propunere conceptuală şi, mai ales, ca provocare pentru actori.
Ce a ieşit? În primul rînd, un spectacol-comentariu la
Hamlet-ul lui Burton, nu un Hamlet propriu-zis, de arătat cui nu ştie despre ce
e vorba în piesă. Pe monitoarele plasate strategic pe scenă şi în sală, cu
imagini în oglindă ca să poată fi văzute de public şi de actori, rulează
secvenţe din filmul despre care am vorbit şi imagini live. Actorii intră în pielea
celor din 1964, le copiază gesturile, posturile, atitudinile. Filmul fiind
rezultatul montajului imaginilor trase din unghiuri diferite, ceea ce pe ecran
dă iluzia continuităţii se rupe la recrearea scenică şi devine mişcare
sacadată, mecanică, cu gesturi frînte şi reluate. Gros-planurile sau retragerea
camerei de filmare sînt redate prin mişcări ale unor panouri de pe scenă care
închid sau deschid planuri, unghiuri şi prin translatări ale recuzitei. Toate
manevrele sînt făcute de actori (inclusiv de cei care joacă în alte scene) cu
faţa imobilă, uneori şi cu gura acoperită. Nu e, însă, vorba despre o copie a
filmului. Asistăm chiar la facerea refacerii spectacolului. Actorul principal
(Scott Shepherd), excepţional, intră şi în rol de regizor, indică pasaje care
trebuie tăiate (din necesităţi tehnice mai ales), cere să se deruleze filmul,
conduce acţiunea. Dar copia păstrată de Burton nu e perfectă, unele secvenţe au
dispărut. În „timpii morţi“, jocul merge mai departe şi apar pe monitoare
fragmente din alte filme Hamlet, dintr-un recital al lui Charlton Heston. E o
joacă. Atenţi să prindă mişcarea celor de pe ecran, actorii de pe scenă nu
joacă Hamlet, ci spun textul.
Efectul de distanţare e maxim – şi faţă de textul
shakespearian, şi faţă de film: costumele nu le copiază pe cele de pe ecran,
decorul nu e identic, e doar sugerat. Dar textul e atît de puternic, încît,
uneori, de după perdeaua aceasta de tehnică şi convenţie postmodernă, emoţia
ţîşneşte nestăvilită, de parcă actorii ar intra deodată în pielea adevăratelor
personaje shakespeariene:pendularea
între convenţie şi adevăr umanizează spectacolul şi transcende dominaţia
tehnicii. Paradoxal, chiar dacă nu asta a fost intenţia regizoarei,
reprezentaţia aceasta arată încă o dată ce diferenţă uriaşă există între
inefabilul clipei trăite pe scenă şi artificialitatea fixării ei pe peliculă,
indiferent de performanţa tehnică.
Pericolul formulei e repetiţia. Odată înţeles mecanismul,
nimic nou nu se mai întîmplă pentru spectatorul care a decodat şi acceptat
jocul. Doar actorii, nu aglomerarea de tehnici video, efecte sonore, lavaliere,
microfoane, recuzită sofisticată pot salva spectacolul de la monotonie. Iar
actorii sînt minunaţi. Nu doar Scott Shepherd şi Kate Valk, care joacă şi
Gertrude, şi Ofelia (schimbul perucilor are loc aproape la vedere, dublul rol
motivînd şi tăierea unor scene). Toţi actorii sînt măieştri. Încît, la final,
după acest lung exerciţiu impus, îmi spuneam că tare mi-ar plăcea să-i văd şi
la proba de „liber alese“.
Bun lucru a făcut Emil Boroghină, organizatorul Festivalului
Internaţional Shakespeare, aducînd la Bucureşti trupa The Wooster Group.