Degetul care arată luna

Autor: Olga Tokarczuk | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Deopotrivă apreciată de critică şi de publicul larg, remarcabila prozatoare şi eseistă poloneză Olga Tokarczuk încîntă prin talentul său înnăscut de narator, cît şi prin profunzimea introspecţiilor psihologice şi ontologice. Romanele sale – dintre care cele mai importante au fost traduse şi în limba română – au fost distinse cu multe premii, printre care Premiul Societăţii Poloneze a Editorilor de Carte şi prestigiosul Premiu NIKE.

Conştientizarea propriei limbi, cu toate calităţile, avantajele, dar şi cu toate limitările şi ciudăţeniile ei, seamănă cu efectul unei psihanalize de lungă durată. Limba dezvăluie bagajul pe care nu doar ca scriitori îl purtăm – pur şi simplu din acelaşi motiv pentru care ne-am născut într-un anumit loc, timp şi formă, şi nicidecum din pricina propriilor păcate sau merite. Aşadar, într-un anumit sens, limba reprezintă un destin literar. Este totodată limpede faptul că, în limbă, numai într-un anumit grad putem fi noi înşine (iar „a fi noi înşine“ pare să fie un postulat crucial al culturii noastre), căci, în mare măsură, ne plecăm în faţa a ceva ce este mai măreţ, mai puternic decît noi şi asupra căruia nu avem nici o influenţă.

Nu e deloc de mirare că filozofii au renunţat în ultima vreme la Dumnezeu, la Fiinţă, la De Ce Mai Degrabă Ceva Decît Nimic, pentru a se ocupa de limbă.

Scriitorii greşesc adeseori atunci cînd tratează limba ca pe propriul lor spaţiu de libertate, asemenea marelui ocean originar în care gîndurile noastre individuale şi modurile de expresie prind contur ca aminoacizii. Totuşi, se pare că axele de cristalizare au fost stabilite şi nu avem asupra lor nici o influenţă. În limbă, sîntem pur şi simplu aruncaţi.

Eu am fost aruncată în interiorul limbii polone. M-am născut şi am crescut în ţinuturile de vest ale Poloniei, anexate la restul ţării după Război şi populate de o mare amestecătură postbelică de culturi şi dialecte poloneze. În creuzetul acesta, după cum sînt de părere lingviştii, a luat naştere o polonă-model; se pare că în Silezia Inferioară vorbim limba polonă-standard. Nu am în limbă împrumuturi dialectale, nu am accent. Nu cunosc suficient de bine nici o altă limbă pentru a o putea trata ca limbă a literaturii pe care o scriu. Sînt monolingvă. Nu aş putea scrie într-o altă limbă. Pot să comunic fără probleme în două limbi străine, dar este o comunicare simplificată şi, într-un anumit sens, dureroasă. Aş putea fi expusă la Sevres, lîngă Paris, acolo unde se ţin toate specimenele, ca exemplu de individ vorbitor de limba polonă la perfecţie. Stau înfiptă în limba polonă ca musca în chihlimbar. Nu este un punct de vedere obiectiv.

Limba polonă face parte din marea familie a limbilor slave şi – în consecinţă – a limbilor indo-europene. În scris, a început să se formeze destul de tîrziu, cam prin secolul al XII-lea. Primirea creştinismului de la Roma, şi nu de la Bizanţ a avut o importanţă colosală – acest fapt a permis limbii polone să pătrundă în sfera culturii latine şi să preia alfabetul latin (după cum bine ştim, unele limbi slave şi-au bazat alfabetul pe greacă, ca, de exemplu, limba rusă şi limba bulgară). Abia în anul 1270, în Cronica de la Henrykow, scrisă chiar în Silezia Inferioară, a fost înregistrată prima propoziţie în limba polonă, şi încă într-un context destul de interesant. Textul latin povestea despre un anume Boguchwala care – fapt ce li s-a părut contemporanilor săi atît de neobişnuit, încît s-a impus a fi consemnat în scris – o ajuta pe soţia sa la măcinatul grăunţelor. El este cel care a rostit prima frază celebră: „Day ut ia pobrusa a ti poziwai“, care în polona contemporană înseamnă „Lasă-mă pe mine să fac acest lucru, iar tu odihneşte-te“.

Situarea geografică a Poloniei, în mijlocul Europei, între vecini puternici, în apropierea culturilor dintre cele mai variate, a făcut ca în limba polonă să pătrundă multe cuvinte străine. Comparînd-o cu alte limbi, este neobişnuit faptul că lexicul polonez cuprinde circa 70% cuvinte împrumutate din alte limbi. Este, aşadar, o limbă-mozaic, o limbă patchwork, creuzet şi mişmaş. Am luat cuvinte de la vecini – din cauza afacerilor, a războaielor pe care le purtam cu ei, din cauza călătoriilor, a modelor şi a fascinaţiilor. Germanilor le datorăm bogatul lexic din domeniul tehnic. Fiecare noutate ajungea la noi prin vecinii noştri occidentali; cu ei am avut, de asemenea, şi mult de furcă – coloniştii germani pe teritoriile poloneze au reprezentat întotdeauna un grup bine organizat şi puternic din punct de vedere economic. În secolul al XIV-lea, de pildă, constituiau 80% din elita Cracoviei, fapt care l-a determinat pe regele polonez să îi supună unui test de limbă special – îi alegea pe germanii neloiali din Cracovia, care se revoltaseră, poruncindu-le să rostească următoarele cuvinte: soczewica, kolo şi miele mlyn. Pe cei care nu reuşeau să le pronunţe corect îi pedepsea. Odată cu regina Bona, au ajuns în Polonia multe cuvinte din italiană, mai ales din domeniul arhitecturii şi a muzicii, din domeniul militar şi, mai ales, din cel culinar. În secolul al XVII-lea a avut loc desantul limbii franceze. O mare influenţă a exercitat şi limba rusă, deopotrivă cu alte limbi răsăritene. Ne putem chiar mîndri cu influenţe lexicale turceşti şi ungureşti. Latina a întărit limba polonă cu expresii legate de ştiinţă, de noţiuni abstracte şi religie. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea era la modă limba cehă şi erai bine văzut să te remarci într-o societate aleasă prin cunoştinţele de cehă. Lunga perioadă a fragmentării teritoriale a stat sub semnul germanizării şi al rusificării intensive. Astăzi – ca peste tot în lume – engleza a trecut în ofensivă.

Îmi place deschiderea polonei către cuvinte străine – nu o paşte nici un pericol. În vîrtejul nebun pe care îl creează, cele mai stranii cuvinte sînt supuse puternicilor morişti ale gramaticii polone; le sînt alipite desinenţele specifice şi le deformează flexionarea după cazuri. Este o limbă care suge multe din lumea din jur, e o limbă veşnic flămîndă.

Şi totuşi, limba aceasta mozaic a jucat un rol neobişnuit şi paradoxal – în lungii ani cînd ne-am aflat sub stăpînirea ocupanţilor a constituit sprijinul identităţii naţionale, iar literatura creată în perioada aceea a fost singurul spaţiu în care cultura poloneză a mai dăinuit. Oamenii luptau pentru a vorbi în limba polonă, oamenii mureau pentru că vorbeau în limba polonă.

Pentru un scriitor, adeseori traducătorii îndeplinesc funcţia de psihanalişti de mare ajutor – ei pun întrebările cele mai surprinzătoare. S-ar cuveni notate undeva, păstrate şi publicate din cînd în cînd, în ediţii separate, pentru ca cititorii să aibă posibilitatea de a aprecia minunea scrisului şi truda traducerii. Şi, în general, miracolul limbii. Graţie ei, ceea ce mie mi se părea evident, ba chiar universal, brusc îşi pierde coeziunea internă, devine neevident şi absolut local. Ei sînt cei care mi-au atras atenţia asupra acestor caracteristici ale limbii polone, pe care le voi descrie în cele ce urmează. La fel se întîmplă cu amicii mei străini, cu oamenii aceia temerari care s-au hotărît să înveţe limba polonă. Se plîng adeseori că gramatica polonă e alcătuită preponderent din excepţii, că trebuie să înveţe reguli dificile care imediat sînt puse sub semnul întrebării de numărul uriaş al excepţiilor posibile de tot felul. E adevărat – este la fel de bine să abordezi limba polonă intuitiv sau să o înveţi pe de rost. Este o limbă care acordă o foarte mare atenţie tradiţiei şi formelor istorice, este o limbă-muzeu, plină de fosile care nu pot fi supuse regulilor simple ale pragmatismului. Declinarea complicată nu numai că adaugă şi scoate desinenţe, dar schimbă pînă şi rădăcina cuvintelor. Avem timpul trecut perfectiv şi imperfectiv, care îl demască chiar şi pe germanul cel mai bun vorbitor de limbă polonă. În ortografie, există cîteva sunete identice cărora le corespund grafic semne diferite, deoarece în trecut erau pronunţate altfel şi s-au mai păstrat în limbă doar ca reziduuri, semănînd panică printre elevii de gimnaziu.

Limba polonă nu este nici logică, nici pragmatică. Gramatica ei este exigentă, iar ortografia – de-a dreptul nebunească. În po-fida expresivităţii lexicale, păstrează din raţiuni ilogice (ba chiar sentimentale) formele gramaticale şi ortografice vechi, tradiţionale.

Mai este o limbă tradiţională şi dintr-un alt motiv – este centrată în jurul bărbaţilor. Din cele trei genuri de care dispune, un statut privilegiat îl are genul masculin. Substantivele de genul masculin, feminin şi neutru flexionează diferit după persoană, cazuri şi timpuri. Încă mai sînt guvernate de o mulţime de excepţii. Despre bărbaţi spunem că poszli (s-au dus, formă specifică pentru genul masculin). Despre femei – că poszly (s-au dus, formă specifică pentru genul feminin şi pentru genul nepersonal), dar despre un grup mixt, din care fac parte şi bărbaţi, şi femei, întotdeauna trebuie să spunem „bărbăteşte“ – poszli. Regula aceasta este valabilă şi în situaţia în care, într-un grup de şaizeci de femei, să zicem, se află şi un bărbat – poszli. Pentru femei, copii şi animale este valabilă forma de feminin. Pentru bărbaţi este rezervată forma privilegiată – de masculin. Bineînţeles, însuşi cuvîntul „om“ – la fel ca şi în alte limbi – este de genul masculin. Vorbind, aşadar, la modul general despre un om, vom exclude din punct de vedere gramatical din sensul cuvîntului femeile (şi copiii). Această patriarhalitate se reflectă, de asemenea, în numele profesiilor. Dacă alte limbi s-au descurcat destul de bine cu acest aspect (ca de pildă germana), în polonă avem în continuare probleme. Numele feminine de profesii sună în limba polonă ca nişte forme diminutive ale formelor de masculin, fapt care adeseori produce o impresie de neseriozitate şi ascunde, cu siguranţă, o semnificaţie profund depreciativă: femeie profesor – „profesoară“ (profesorka) – sună ca „profesoraş“ (profesorek).

Cu masculinocentrismul polonei m-am luptat de multe ori ca scriitoare (adică pisarka, forma de feminin de la pisarz – „scriitor“). În limba polonă nu poţi evita sexul scriitorului atunci cînd foloseşti prima persoană. Sexul este imediat evident în verbele de timp trecut, iar la timpul prezent îl dezavuează forma de feminin a adjectivelor. Nu există scăpare. A avut problema aceasta traducătoarea care a tălmăcit cartea lui Jeanette Winterson, unde prima persoană a timpului prezent, folosită cu mare consecvenţă, a ascuns eficient sexul naratorului/naratoarei, fapt care a constituit esenţa romanului. Nu a putut scăpa „din ghearele sexului“ şi a trebuit, în mod arbitrar, să-i subordoneze genul – în cazul acesta, feminin. Pe margine ţin să amintesc şi faptul că în polonă mother tongue este, de fapt, father tongue – limbă paternă.

Polona, asemenea altor limbi slave, are un uriaş potenţial lexicologic, reuşind în mod deosebit să creeze un număr impresionant de diminutive, care favorizează jocurile de limbaj de orice fel. Pentru mine, aceasta este o manifestare a căldurii limbii, o categorie omisă în manualele de gramatică. Este o trăsătură a limbii care, în mod magic şi irepetabil, face lumea sigură şi agreabilă. Nimeni în Polonia nu este surprins de cuvintele cîntecului popular despre soldatul care merge la „războiaş“ cu „săbiuţa“ la şold, pe „căluţul“ mult iubit. Există multe modalităţi de diminutivare şi orice prenume poate fi supus procedeului. La fel ca aproape orice substantiv sau adjectiv.

Pînă la cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a fost o ţară multiculturală şi multilingvistică. În punctul în care polona se întîlnea cu alte limbi, sensibilităţi şi mentalităţi – acolo se dovedea cea mai creativă. Nu este deloc întîmplător faptul că adevăraţii maeştri ai limbii polone şi-au avut originea în ţinuturile limitrofe ale culturii polone. Fascinanta şi inedita proză a lui Bruno Schulz a luat naştere la confluenţa polono-iudaico-ucraineană. La fel şi picturala şi bogata lirică a lui Czeslaw Milosz, originar din Vilnius; la fel şi polona de basm şi – din păcate, intraductibilă – a lui Boleslaw Lesmian şi Julian Tuwim, născută la graniţa culturilor iudaico-polone.

Flexibilă, plastică, neclară, destul de imprecisă, tradiţională şi imprevizibilă din punct de vedere gramatical... Mai degrabă creată pentru intuiţie decît pentru logos, mai degrabă pentru poezie decît pentru dizertaţia ştiinţifică. Am impresia că nu se simte prea bine în discursul intelectual şi nici în relatarea realistă şi liniară a evenimentelor. Preferă formele deschise, ambigue. Este sensibilă la grotesc şi absurd. Înclinată spre patos. Nu e de mirare că avem o poezie bine-cunoscută şi apreciată în lume. Este o limbă în care se permit multe, o limbă care mai degrabă schiţează lumea decît o descrie, o limbă impresionist-capabilă să redea impresiile, atmosfera, presimţirile, deschisă spre asocieri, o limbă care construieşte imagini. Se zice că Flaubert susţinea cu înverşunare faptul că limba va suferi un fiasco atunci cînd va începe să creeze imagini; că atunci îşi va scăpa sieşi, alunecînd în anacronism. Nu sînt de acord cu această afirmaţie. Limba este cea mai puternică acolo unde iese în afara sa, devenind creatoare a unei lumi alternative, atunci cînd, asemenea unui iluzionist, va scoate din pălărie lucruri la care nici nu ne-am putut gîndi. Pentru mine, polona este o limbă arhaică, care corespunde lumii de dinaintea diversificării ei, pe cînd totul părea mai compact, senzorial, pe cînd se os-cila între presimţiri şi cînd „ce“ era mai important decît „cum“. Apelînd la o comparaţie orientală, tratez limba ca pe un deget care arată luna. Nu mă opresc la nivelul limbii.

Interesant este în ce măsură sensibilitatea mea, percepţia mea şi gîndirea mea au fost formatate de dificila, puţin precisa, dar foarte sugestiva limbă polonă. Sînt oare în stare să exprim ceea ce mă interesează foarte mult atunci cînd scriu – presimţirea, atmosfera, neliniştea care pîndeşte de sub aparent sigura şi stabila configuraţie a evenimentelor din altă limbă? Poate că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru acest fatum lingvistic?

Polona face parte, în mod paradoxal, din aşa-zisele limbi mici, cu toate că este vorbită în lume de aproximativ 50 de milioane de oameni (incluzînd şi marea emigraţie poloneză). Este o limbă locală, periferică, în plus, dificilă, îi sperie pe mulţi. Calitatea unor astfel de limbi „minore“ – mai ales cînd le cunoşti pe cele „mari“ – este posibilitatea de a te adăposti, de a fugi în interiorul limbii, de a te instala într-un spaţiu mic şi bătătorit, inaccesibil pentru restul lumii. Cunosc din trecut această experienţă a ascunsului în interiorul limbii polone pe marile aeroporturi ale lumii, departe de graniţele ţării, cînd puteam fi siguri că nimeni nu ne înţelegea pe noi, cei care vorbeam în polonă. Astăzi este deja altfel. Uriaşa emigraţie a polonezilor din ultimii ani a permis polonei să se răspîndească odată cu ei în lumea întreagă, dar nu cred că acest lucru ar fi determinat răspîndirea ei generală printre străini. Probabil vom învăţa brav engleza şi acesta va fi modul nostru de a comunica cu restul lumii. Semnul că am trecut totuşi graniţa va fi barul din apropiere şi întrebarea chelnerului – „cafeluţa“ să fie cu „lăptişor“?... Sau salutul conductorului polonez, care va striga vesel: „Bileţelele la control!“.

Text inedit oferit cititorilor de limbă română

Traducere din limba polonă de Cristina Godun