OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asistam, iata, dupa unsprezece ani de democratie si libertate – confundate de prea multe ori, din pacate, cu anarhia –, la o situatie aparent paradoxala. Sondajele de opinie, pe cit de multe, pe atit de diferite din punctul de vedere al rezultatelor anuntate, confirma tendinta majoritatii de a se reintoarce in trecut, fie la situatia de acum patru-cinci ani, fie, mai grav inca, la cea de dinainte de decembrie ’89. Nostalgia unui sef de stat care sa conduca Romania cu mina forte, dind totodata impresia ca va fi un „tatuc“ pentru fiecare obidit al soartei, bintuie prin campania electorala asemeni unui spectru (orice asemanare cu spectrele lui Marx este voita). Pe fondul unei situatii economice precare si al unei acute deziluzii, cronicizate in ultimii patru ani, discursul autoritarist, cu accente vehement nationaliste, cu stridente ce tin, in mod evident, de ideologia nationalist-comunista, gaseste ecou in rindul multora dintre semenii nostri. Cum altfel ar putea fi inteles procentul de aproximativ 50% cu care este creditat PDSR-ul, partid care vine cu aceiasi oameni, respinsi in 1996 in proportie de 70%-75%? Sau optiunea unora pentru un personaj ca Vadim Tudor, atit de inconsistent din punct de vedere politic – de vreme ce oferta lui electorala este nula in materie de economie, sanatate, educatie, administratie etc. –, insa atit de periculos prin extremismul ideilor, putine, dar fixe, pe care le sustine cu orice prilej?
Multi dintre noi l-am privit pe Vadim Tudor exclusiv drept ceea ce este: un personaj de circ, cabotin si gaunos, un demagog ale carui discursuri strigate ajung inevitabil „la crastavete“ (vorba unui pedagog de scoala noua caragialean) – la „pericolul unguresc“ si la „complotul international“ indreptat impotriva Romaniei. Iata insa ca acest tip de discurs are adepti, caci exista oameni simpli, de buna credinta – dincolo de clientela PRM-ului – care se lasa amagiti de avalansa de vorbe goale pe care „tribunul“ o rostogoleste ori de cite ori are prilejul.

Perfidul amestec de oratorie si megalomanie, de promisiuni de bunastare paradisiaca, ca si de amenintari directe la adresa tuturor celor care indraznesc sa gindeasca altfel decit membrii sau simpatizantii acestui Ubu autohton pare sa-i convinga in special pe cei aflati la limita subzistentei, pe cei pentru care democratia inseamna, in primul rind, competitie, risc, competenta, dar si pe cei care, nemultumiti de coruptie si de ineficienta unora dintre institutiile statului de drept, considera ca o dictatura – personala sau militara – ar fi de preferat unui stat de drept imperfect. Cit de periculos este acest tip de gindire stim cu totii, dupa experienta celor doua totalitarisme ale secolului al XX-lea. Se pare insa ca unii dintre noi sint predispusi sa uite foarte repede ororile regimului comunist din care am iesit, atit de greu, in decembrie ’89. Vulnerabilitatea democratiei romanesti nu este doar efectul imperfectiunii institutionale, al saraciei sau al coruptiei, ci si al unei memorii insuficiente. Pe aceasta memorie deficitara mizeaza, astazi, mai mult decit pe precaritatea situatiei economice, toti cei care pretind ca sint „aproape de oameni, impreuna cu ei“, ca si aventurierii politici precum Corneliu Vadim Tudor. Politician de mucava si scriitor inchipuit, acest epigon al lui Adrian Paunescu a reusit, in cei unsprezece ani de democratie, sa-si construiasca o imagine de „salvator al natiei“, supralicitind temerile unei populatii dezorientate si neinformate fata de tot ceea ce este nou si necunoscut.

Prezentindu-se electoratului ca „un om care are in adincuri necropole de oase ale stramosilor, in singele caruia clocotesc patimile plugarilor, si oierilor, si padurarilor, si ostenilor, si preotilor de tara care au trudit din zori si pina-n noapte pentru perpetuarea Neamului nostru de mucenici, a datinilor, a portului, a limbii, a credintei crestine“, acest vinzator de iluzii ambalate intr-un discurs de un nationalism agresiv se infatiseaza ca un campion al crestinismului, in timp ce alcatuieste liste negre si ameninta ca, de va fi ales, va infiinta plutoane de executie si tribunale populare. Apelind la „coarda sensibila“ a celor mai multi, invocind de-a valma parintii, intelepciunea populara, credinta stramoseasca, pe Dumnezeu si pe Mihai Eminescu, in timp ce ataca mafia tiganeasca si pe „mercenarii straini de Neamul nostru“, senatorul cu cele mai multe procese de calomnie pe rol isi marturiseste „teama“ ca „de atitea drepturi si privilegii ale minoritatilor - la care se adauga, mai nou, ca o bomboana pe coliva, si minoritatile sexuale - nu se mai vede Poporul Roman. Asa cum, de atitea partide, nu se mai vede Statul“. Cu alte cuvinte, solutia pe care o ofera senatorul care nu promite nimic concret (nici n-ar avea cum!) ar fi sa terminam cu toate minoritatile si cu toate partidele care eclipseaza Poporul Roman si Statul si sa reintram, sub conducerea inteleapta a unui unic partid – evident PRM, si a unui lider unic – evident, CVT, in zodia luminoasa a unei noi dictaturi personale.
Cum sondajele din ultimele saptamini indica un procent de 12%-13%, cind nu si mai mult, pentru acest personaj grotesc, mai ca-ti vin in minte versurile eminesciene despre „fonfii si flecarii, gagautii si gusatii“ care dau lectii de moralitate si patriotism unui electorat debusolat, prins in capcana propriei dezamagiri. E oare posibil ca acestia sa nu vada ca regele (Ubu, desigur) e gol? Poate fi iluzia lor contagioasa?