OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tînăra doamnă Ridzi şi-a dat demisia. A fost o mişcare neaşteptată, după ce la audierile din Comisia parlamentară a spus că nu va demisiona, că nu are ce să-şi reproşeze. Numai că probele zdrobitoare s-au tot strîns; concluzia, foarte clară, a fost că domnia sa nu poate prezenta justificări în privinţa banilor cheltuiţi şi, în acelaşi timp, apar sume exorbitante virate către televiziuni (s-au cumpărat ştiri şi s-au livrat publicului materiale publicitare care preamăreau doi oameni politici: Monica Ridzi şi Elena Băsescu). Demisia a survenit fără ca PDL să se delimiteze (cu o excepţie, Sever Voinescu – unde eşti tu, Traian Ungureanu, care condamnai şpaga Guvernului Năstase şi acum taci mîlc?) şi fără ca preşedintele Băsescu să o dezavueze pe Monica Ridzi (marţi seara, pe 14 iulie, preşedintele Băsescu spunea că Monica Ridzi a fost „executată“, aşa cum proceda şi Ana Pauker cu duşmanii). Numai că povestea a luat amploare, investigaţia Gazetei sporturilor a fost impecabilă – nimic dintr-o „execuţie“, aşa că singura soluţie era demisia.

 

E o demisie forţată de probele tot mai numeroase. Sigur, Monica Ridzi a încercat să fie teatrală şi a spus că „familia mea nu mai poate suporta prelungirea acestei situaţii. Mama este deja bolnavă“. Un om care simte că are dreptate şi se consideră curat nu renunţă aşa de uşor, dimpotrivă, îşi apără onoarea. Aşa că invocarea familiei n-are ce căuta în acest anunţ al demisiei. S-ar putea considera un sacrilegiu că amesteci familia, mai ales părinţii, pentru gesturi faţă de care eşti singura răspunzătoare. Pur şi simplu, doamna Ridzi s-a văzut încolţită, n-a avut nici un contraargument, şi a trebuit să plece.

 

Chestiunea prilejuieşte, din punctul nostru de vedere, cel puţin două comentarii. În primul rînd, prin ancheta şi tenacitatea dovedite de presă în cazul Ridzi se poate vorbi de o reabilitare a profesiei de jurnalist. E remarcabil că s-au putut citi, în România zilelor noastre, anchete profesionist făcute, care au urmărit mai multe căi de investigare, de la contractele semnate la funcţionarea firmelor beneficiare şi la vărsarea banilor în diverse conturi. Gazeta sporturilor a dovedit publicului că dispune de ziarişti performanţi, care urmăresc nu doar minutul, scorul şi declaraţiile belicoase din lumea fotbalului. Miza lui Cătălin Tolontan a fost uriaşă: pot sau nu pot? Rezist sau nu rezist? Se îngroapă cazul sau capitulează ministrul Tineretului? Drumul întortocheat al banilor trecea şi pe la firmele familiei Voiculescu. Nu-i nimic. Continuăm. Dintr-un interviu cu Eugen Istodor, din Academia Caţavencu, spicuim o declaraţie a lui Cătălin Tolontan: „această operaţiune redă fidel starea României: un ministru PDL, consiliat de un om de PR, Ioana Vîrsta, care a avut ani de zile strînse legături cu SOV, îşi cumpără pe bani publici imagine pentru el şi pentru EBA, folosind o firmă apropiată afacerilor Voiculescu, firmă care se alege cu o groază de bani“.

 

Din acest fragment, rezultă a doua observaţie pe care doream să o facem. Ridzi nu e un caz singular, Ridzi nu e o excepţie, Ridzi nu e „oaia neagră“ într-o clasă politică de imaculaţi. Probabil că, în cazul ex-ministrului, risipirea banului public a fost deşănţată, iar urmele nu s-au putut ascunde lesnicios. Dar povestea, dacă vom avea, peste tot, ziarişti la fel de pricepuţi şi de curajoşi să descifreze cheltuirea banului public, poate fi mutată şi în alte domenii, şi la alte ministere. Paradoxul guvernării Boc este următorul: ne plîngem că vistieria statului este goală, dar zilnic aflăm despre încă o minunăţie financiară, despre încă o căruţă de bani vărsată pe marginea drumului.

 

Prin cazul Ridzi ne-am întors la o chestiune fundamentală într-un stat democratic: respectarea legii de către toată lumea şi sprijinirea competenţelor, atît de grav afectate (noul ministru al Tineretului, Sorina Luminiţa Plăcintă, vine din domeniul textilelor şi declara acum două luni că „mi-aş dori să-i fac şi preşedintelui Băsescu haine“ – n.r.-!!!).