„Demnitatea lui Steinhardt este fără resentiment“

Interviu cu George ARDELEANU

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Demnitatea lui Steinhardt este fără resentiment“

George Ardeleanu, autorul celei mai consistente şi fascinante monografii consacrate lui N. Steinhardt, intitulată N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, apărută în 2009 la Editura Humanitas, a primit Premiul „Garabet Ibrăileanu“ pentru critică literară, acordat de revista Viaţa Românească. Este al doilea premiu pe care George Ardeleanu îl primeşte pentru volumul apărut la Humanitas, după cel acordat de revista Poesis (în vara lui 2009) şi după o nominalizare la „Cartea anului“ de către revista România literară. Nu doar premiile şi mulţimea de cronici elogioase ne-au făcut să deschidem seria interviurilor din 2010 cu George Ardeleanu. Pur şi simplu, considerăm că volumul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii este scris cu acea tensiune a adevărului şi a lucidităţii proprie marilor cărturari, cu acea plăcere a scrisului care te ţine „în priză“. George Ardeleanu, lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, are puterea de a ni-l restitui pe Steinhardt cu toate meandrele vieţii sale. De asemenea, volumul lui George Ardeleanu este un excelent ghid şi suport pentru integrala Steinhardt, de la Editura Polirom, realizată în colaborare cu Mănăstirea Rohia.

Cînd l-aţi descoperit pe Steinhardt?

L-am descoperit, culmea!, după ’89. Din acest punct de vedere, am practicat o lectură precum a marelui public. Am plecat de la Jurnalul fericirii spre o explorare inversă a textelor. În spaţiul elitei culturale, Steinhardt era cunoscut şi înainte de 1989. Din nefericire, nu mă plasam aici...

V-a prins emulaţia care s-a creat după apariţia Jurnalului fericirii, în 1991?

Evident. Apoi, l-am aprofundat după ce am început să-l predau. Între 1990 şi 1999, am fost profesor de literatură la Şcoala Normală din Bucureşti. În 1995, Jurnalul fericirii a intrat în noile programe. Steinhardt avea o priză teribilă la elevi.

De ce avea o priză teribilă la elevii cu care lucraţi?

Elevii din anii aceia mai aveau memoria trăită a comunismului. Ei se raportau la Jurnalul fericirii aşa cum ne raportam noi. Jurnalul fericirii restituia o memorie istorică interzisă. În altă ordine de idei, Jurnalul fericirii răspunde la marile noastre întrebări: De ce suferim? De ce proliferează Răul? Cum ne putem mîntui? Ce înseamnă căinţa? Ce înseamnă fericirea?

Astăzi, Steinhardt are priză la noile generaţii de studenţi, cu care lucraţi la Facultatea de Litere?

Studenţilor de acum – care se raportează la comunism ca la o istorie îndepărtată şi impersonală - trebuie să le oferi mult mai multe note de subsol pentru înţelegerea epocii prin care am trecut (un subsol „dantesc“), trebuie să fii şi istoric. Steinhardt este în continuare prizat, citit, comentat, tocmai pentru marile întrebări pe care şi le pune.

La prima lectură pe care aţi făcut-o Jurnalului fericirii, în 1991, cînd aveaţi 30 de ani, ce v-a frapat?

E greu să-mi amintesc impactul primei lecturi. Cred că m-a frapat modul în care personajul acestui jurnal, care este însuşi Steinhardt, traversează o experienţă infernală. Suferinţa nu l-a ocolit, el a traversat cele două totalitarisme ale secolului al XX-lea într-un mod luminos. M-a frapat modul în care el a prelucrat suferinţa, modul în care a extras „benefiicile“ suferinţei.

De fapt, cum poţi să ieşi luminos dintr-o experienţă infernală?

Demnitatea luiSteinhardt este fără resentiment. În istoria noastră recentă, ştim cu toţii că au existat şi personalităţi verticale, intelectuali demni, disidenţi. În unele cazuri, această demnitate a fost urmată de resentiment. În cazul lui Steinhardt, a fost o demnitate fără resentiment.

Care este explicaţia acestei demnităţi fără resentiment?

Explicaţia, la prima vedere, este simplu de dat, ţine de modul său de a se raporta la creştinism. Cred că metamorfoza sa identitară, prin botezul creştin, este o explicaţie pentru eliberarea de posibilul resentiment.

Mulţi informatori îi erau prieteni

Îi prezentaţi în carte pe oamenii care l-au pîrît la Securitate. Îi ştia?

Pe unii îi bănuia, pe alţii – cred că nu. În dosarul de la CNSAS, dosarul de urmărire, am identificat peste 70 de informatori, recrutaţi din toate mediile prin care a trecut Steinhardt. Mulţi dintre aceştia erau prieteni. În cel puţin două cazuri, e posibil să fi ştiut de pactul acestora cu Securitatea.

Cine ar fi?

Mă gîndesc la cazul Paleologu şi la cazul Emanuel Vidraşcu. Despre faptul că Steinhardt ştia de pactul lui Alexandru Paleologu scrie chiar Theodor Paleologu în prefaţa unui volum de documente din dosarul lui Steinhardt, care a apărut la Nemira. În cazul naşului său de botez, coleg de lot, e posibil să fi ştiut. Faptul acesta reiese, voalat, dintr-un dialog al lui Stelian Tănase cu fiica lui Emanuel Vidraşcu, dialog publicat în excelenta carte Anatomia mistificării, despre procesul Noica-Pillat.

Ştia despre Ion Caraion şi notele sale la Securitate?

Mă îndoiesc. Mă îndoiesc că Steinhardt ştia că Ion Caraion era vinovat de confiscarea Jurnalului fericirii şi de predarea Jurnalului către Securitate.

Se ştia urmărit?

Da. Dacă citim notele de filaj, în care sînt notate cu multă (şi paranoică) scrupulozitate toate gesturile personajului care merge pe stradă, observăm că, de multe ori, Steinhardt întoarce privirea înapoi. Ofiţerii care făceau filajul notează inclusiv acest gest. De altfel, Steinhardt a avut confruntări directe cu ofiţerii de Securitate, după confiscarea Jurnalului fericirii, în 1972, cînd a fost chemat la Securitate şi anchetat. Prin anii ’80, a avut o confruntare cu unul dintre ofiţerii care coordonau urmărirea în acea perioadă, după o călătorie în Occident. A mai fost o confruntare în 1983, cînd i s-a cerut să renunţe la orice dialog cu prietenii săi din exil şi cu Europa liberă, iar alta în 1984, după cea de-a doua confiscare a Jurnalului fericirii şi a 23 de cărţi din fişetul său special de la Rohia, cărţi primite – unele cu dedicaţie – de la aceiaşi prieteni din Occident, cărţi considerate – of course – subversive...

Existînd aceste confruntări directe, cu ofiţeri de Securitate, poţi să fii demn şi fără resentiment?

Cei mai mulţi dintre noi nu putem. Steinhardt, poate. Oamenii nu sînt la fel nici în faţa suferinţei, nici în faţa experienţelor dramatice.

Continuăm drumul biografic: după ce aţi început să-l predaţi pe Steinhardt la Şcoala Normală, care au fost următorii paşi pentru descoperirea lui Steinhardt?

Următorul pas a fost tot unul care ţinea de cariera mea didactică. A trebuit, ca orice profesor, să-mi dau gradul I. Plecînd de la această priză, pe care Steinhardt o avea asupra tinerilor şi asupra mea, am făcut o lucrare de gradul I, care constituie nucleul cărţii mele din 2009, despre tema libertăţii la Steinhardt şi la Dostoievski. Micro-monografia pe care am publicat-o în 2000, la Editura Aula, s-a dezvoltat din acea lucrare de grad.

Cînd aţi ajuns la Rohia?

Abia în 2001.

Cine v-a invitat?

Am fost sunat de unul dintre actualii mei prieteni, care face parte şi din colectivul de editare al integralei Steinhardt de la Polirom, domnul Florian Roatiş, conferenţiar universitar la Facultatea de Litere din Baia Mare, cel care a îngrijit cele patru volume din Caietele de la Rohia, care m-a invitat la „Zilele Steinhardt“. În fiecare an, în preajma datei sale de naştere, 29 iulie, se organizează „Zilele Steinhardt“. Aşa că am plecat spre Rohia, cu un tren de noapte, se fac 12 ore pînă la Baia Mare, am mers cu acelaşi tren cu care mergea Nicolae Steinhardt cînd călătorea spre Rohia. De la Baia Mare pînă la Rohia se mai face încă o oră, cu maşina.

Noica a jucat un rol fundamental

Noi, ăştia care n-am fost la Rohia, mă includ în acest grup, de ce ar trebui să mergem la Rohia?

Pentru acelaşi motiv pentru care a mers şi Steinhardt.... Nu neapărat ca să vă călugăriţi, Doamne fereşte!... În cazul lui Steinhardt, ideea călugăririi, ideea de a merge pînă la capăt într-o experienţă, a existat imediat după botez. După ieşirea din închisoare, a avut un dialog epistolar cu Rafail Noica, aflat la mănăstirea Essex din Anglia, în ideea unei călugăriri acolo. Corespondenţa a fost interceptată de Securitate, încît nu s-a mai putut pune problema stabilirii în Anglia. Prin 1967 a existat o tentativă de plecare în Belgia, dar a eşuat şi aceasta. În România, a încercat la mai multe mănăstiri, unele nu i-au plăcut, altele s-au ferit de un personaj cu un dosar politic problematic. În 1973, cel care i-a descoperit locul este Constantin Noica. Noica a jucat un rol fundamental în viaţa lui Steinhardt.

L-a îndemnat să meargă la Rohia?

Da. Începe s-o viziteze din ce în ce mai frecvent, intră în dialog cu stareţul mănăstirii, Serafim Man, începe să aranjeze biblioteca mănăstirii, care, acum, are vreo 40.000 de volume, şi îşi exprimă dorinţa de a rămîne acolo. Face pelerinaje la Rohia între 1973 şi 1980. În 1980, pe 16 august, a fost călugărit de stareţul Serafim Man în regim de clandestinitate. Stareţul Serafim Man l-a călugărit fără ştirea autorităţilor ecleziale şi de abia după eveniment le-a anunţat; a pus aceaste autorităţi în faţa faptului împlinit. Era o strategie, se temea de un „Nu“.

Putea fi un „Nu“?

Cred că ar fi fost sigur un „Nu“, poate pentru dosarul politic, poate din cauza unei reticenţe faţă de originea etnică.

Avem mărturii despre prezenţa lui Steinhardt la Rohia? La o carte din integrala Steinhardt, avem un CD cu o predică de-a lui. Sînt şi alte mărturii audio cu vocea lui Steinhardt?

Din păcate, mărturiile audio sînt foarte puţine. În afară de acel CD care există în volumul Dăruind vei dobîndi, am mai ascultat puţine fragmente. Predicile sale se bucurau de mare audienţă, erau înregistrate, oamenii de la slujbă aveau casetofoane, dar nu s-au păstrat înregistrări.

Cum vi se pare vocea lui?

Piţigăiată, dar fermă. Are o dicţie şi de amvon, dar şi de tip oratoric. El este absolvent al Facultăţii de Drept.

Ajungem la punctul fundamental al vieţii lui Steinhardt: convertirea. Mă plasez în postura avocatului diavolului. Nu vi se pare o poveste dubioasă?

Convertirea, în general, sau convertirea lui Steinhardt?

Convertirea lui Steinhardt.

Nu. E o întreagă istorie. Noi ştim despre evenimentul convertirii şi al botezului din Jurnalul fericirii. Jurnalul fericirii este o carte scrisă post-factum, nu este un jurnal propriu-zis, nu se respectă clauza aceasta a simultaneităţii, a calendarităţii. Este un jurnal scris retrospectiv, din memorie. Nu e cronologic şi nu e scris în simultaneitatea petrecerii evenimentelor. Mai există cîteva texte autobiografice, unul intitulat Autobiografie, scris la porunca stareţului Serafim Man, mai există un text, Mărturisire, publicat în volumul Primejdia mărturisirii. Există o „Notă autobiografică“ publicată în Dicţionarul scriitorilor evrei de limbă română, apărut la Tel Aviv, în 1986. În toate aceste texte confesive, Steinhardt vorbeşte nu doar despre momentul convertirii, ci şi de nişte semnale ale apropierii sale de creştinism, anterioare convertirii, existente chiar din copilărie. Aceste semnale există în Jurnalul fericirii. Veţi rîde, dar am jucat şi eu rolul „avocatului diavolului“. Am încercat o îndoială metodică.

De ce?

Dacă citim cele cinci volume interbelice ale lui Steinhardt, volumul de debut, În genul... tinerilor, cele două volume de iudaism, scrise în colaborare cu Emanuel Neuman, şi cele două volume de drept, dintre care unul este teza sa de doctorat în drept constituţional, apoi dacă citim cele peste 150 de articole publicate în Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar, în nici unul dintre aceste texte n-am detectat nici un semnal al apropierii sale de creştinism. Se creează, iată, un clivaj între rescrierea evenimentelor din textele confesive postconvertire şi parcurgerea cronologică a cărţilor. Iată-mă în faţa acestui clivaj! Puteam să spun: Jurnalul fericirii este un text fals, o încercare de mistificare autobiografică. Aceasta a fost prima formă de îndoială metodică pe care am practicat-o.

Ce a urmat?

Am citit mai multe texte despre convertire. Există un volum excelent publicat la Editura Anastasia, Convertirea religioasă, o antologie de texte în coordonarea lui Emmanuel Godo de la Universitatea Catolică din Lille. Se pare că în cazul convertiţilor există un asemenea fenomen: anumite fapte, care nu au nici o semnificaţie în momentul trăirii lor, îşi descoperă semnificaţia după botez. Convertirea nu înseamnă doar o metamorfoză identitară, nu înseamnă doar un „după“, ci descoperirea unui „înainte“ care, pînă atunci, era bine camuflat. Cei mai mulţi convertiţi vorbesc despre redescoperirea unor semnale de după metamorfoză. După botez, Steinhardt redescoperă şi semnalele existente anterior, despre care n-a vorbit în simultaneitatea trăirii lor.

Ce rol au cele două cărţii de iudaism, din 1935 şi 1937, scrise împreună cu Emanuel Neuman, în înţelegerea acestei convertiri?

Cele două cărţi de iudaism joacă un rol paradoxal în „economia“ convertirii lui Steinhardt, cu atît mai mult cu cît, în ele, atît fenomenul asimilarii, cît şi botezul creştin sînt luate în răspăr. Aceste volume ne ajută să înţelegem că Steinhardt nu se converteşte de la zero, de la nimic (aceasta ar fi fost o convertire mai lejeră), ci că, în actul convertirii, el parcurge un traseu dificil, între două spiritualităţi puternice. De fapt, prin convertire, el „internalizează“ drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament.

Cărţile despre iudaism sînt scrise simultan cu încercarea celor doi prieteni de a se integra în sinagogă. Au vrut să-şi asume şi în iudaism identitatea pînă la capăt. Sînt două cărţi de profundă implicare iudaică şi care demontează toate stereotipiile antisemite. Se vorbeşte de antisemitismul existent nu doar în Germania lui Hitler, ci şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Avem în cele două cărţi imaginea unor tineri care nu se îndreaptă spre un totalitarism din spaima faţă de celălalt totalitarism. Mulţi au practicat calea refuzului unui totalitarism îndreptîndu-se spre celălalt totalitarism. Pentru cei doi prieteni totalitarismul e totalitarism, indiferent că e de stînga sau de dreapta.

Ce s-a întîmplat cu această dorinţă de asumare a iudaismului?

Tentativa lor a eşuat. Din Jurnalul fericirii, aflăm că motivele acestui eşec ar fi, mai degrabă, frivole, sînt dezamăgiţi de prestaţia sacerdotală a rabinului la care mergeau. Frivolă sau nu, tentativa lor a eşuat. Cei doi prieteni s-au dus pe drumuri diferite. Emanuel Neuman s-a dus spre agnosticism, el avea să şi plece în Belgia în anii ’60, Steinhardt s-a dus, cu multe îndoieli, poticniri, orbecăiri, indecizii, negaţii, spre creştinism. Drumul său spre creştinism este foarte dificil şi durează: din 1937 pînă în 1960, sînt 23 de ani. Nu este o convertire spectaculoasă şi bruscă.

Teologii ortodocşi nu prea scriu despre Steinhardt

Au fost oameni din Biserica Ortodoxă care i-au reproşat această convertire? Au simţit cumva că Steinhardt nu s-a lipit cu ei în credinţă, a fost vreo rezervă, la cei creştini, că Steinhardt n-ar simţi la fel, n-ar gîndi la fel?

Nu cunosc. Dimpotrivă, am observat fenomenul celălalt, un anumit triumfalism al Bisericii Ortodoxe în a discuta despre convertirea lui Steinhardt. Dar, dar, dar... Teologii ortodocşi nu prea scriu despre Steinhardt.Tezele de doctorat despre Steinhardt sînt pe literatură. Aş fi vrut să citesc un text pertinent scris de un teolog despre predici. Aş vrea să văd o carte pertinentă despre teologia lui Steinhardt scrisă de un teolog. N-am văzut. Există studiul introductiv al lui Ştefan Iloaie la volumul Dăruind vei dobîndi, un text excelent. Dar, cam atît...

De ce nu scriu teologii despre Steinhardt?

Predicile lui sînt extrem de flexibile, infuzate cultural, subversive, nu sînt predici tipice. Teologii noştri spun „intelectualul evreu s-a convertit la noi“... Dar nu merg mai departe... Eu aş numi asta „prezumţie de convertire“. Nota bene: la facultăţile de Teologie nu se vorbeşte despre Steinhardt.

Sînteţi surprins?

Nu sînt surprins. Citiţi predicile lui Steinhardt şi intraţi, duminica, într-o biserică ortodoxă şi veţi vedea diferenţa. Sigur, nu trebuie să generalizăm. Există teologi din tînăra generaţie, cu studii şi burse în Occident, şi care se apropie şi chiar utilizează modelul Steinhardt. Dar numărul acestora este mai degrabă restrîns.

Poate că, prin integrala Steinhardt de la Polirom, interesul teologilor pentru Steinhardt va spori. Ce este această integrală, cine lucrează la proiect?

Seria de la Polirom, o ediţie de lux, din care au apărut şase volume, se realizează în colaborare cu Mănăstirea Rohia, care este deţinătoarea copyrightului pentru opera lui Steinhardt. Este o ediţie critică, va cuprinde peste 20 de volume, cu studii introductive, note de subsol, dosare de receptare critică. Sînt cinci colegi coordonatori: Virgil Bulat, de la Cluj, Florian Roatiş, de la Baia Mare, Ştefan Iloaie, profesor la Facultatea de Teologie din Cluj, subsemnatul şi părintele Macarie Motoc, din partea Mănăstirii Rohia. Există şi alţi colaboratori, anul trecut volumul de convorbiri Primejdia mărturisirii a fost îngrijit de Ioan Pintea, volumul de articole din perioada interbelică, Articole burgheze, a fost realizat de Viorica Nişcov. Cele două volume de iudaism sînt îngrijite de Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie din Cluj. I-aş mai aminti, de asemenea, pe Adrian Mureşan şi pe Irina Ciubotaru, steinhardtologi din tînăra generaţie, care vor îngriji şi ei cîte un volum din serie. Colaborarea cu Editura Polirom este performantă şi, deopotrivă, agreabilă. Şi cînd spun asta mă gândesc la Ema Stoleriu, la Adrian Şerban şi, last but not least, la Silviu Lupescu, cei menţionaţi fiind „interfaţa“ acestei colaborări. Ca şi la redactorii Ioana Aneci, Cezar Petrilă şi Giuliano Sfichi. Tuturor, salutul meu dintr-un Bucureşti înzăpezit şi „blocat“!

Respinge toate formele de totalitarism

Cum vă explicaţi, domnule Ardeleanu, că Steinhardt, crescut într-o familie evreiească, n-a fost de stînga?

Steinhardt făcea parte dintr-o familie burgheză. Textele publicistice din prima perioadă a activităţii sale sînt mai degrabă texte ideologice decît texte literare. Se distinge articolul „Liberalism“, publicat în Revista Fundaţiilor Regale în 1937. De asemenea, articolele din Libertatea. Steinhardt este un liberal conservator, Revista burgheză este de orientare conservatoare, a apărat programatic valorile burgheze.

Steinhardt n-a fost atras nici de extrema stîngă, nici de extrema dreaptă, a cultivat o linie lovinesciană. A fost intelectualul lucid, în faţa a două totalitarisme, care şi-au dat mîna în 1939. Cum putea rezista tentaţiei totalitarismelor?

Steinhardt se revendică de la Maiorescu şi Lovinescu (încearcă să împace maiorescianismul cu lovinescianismul), iar din spaţiul francez are afinităţi cu Benjamin Constant, Prévost-Paradol, Adolphe Thiers, Francois Guizot, Tocqueville.

Mi-a plăcut că aţi făcut, în carte, o trimitere către Hayek şi lucrarea sa Drumul către servitute, apărută în 1944 şi tradusă în româneşte abia în 1993. Hayek vorbeşte despre cum liberalismul poate eşua în socialism. Cu zece ani înainte de Hayek, fără să ştie de lucrările lui Hayek, Steinhardt avertizează asupra pasiunii pe care o stîrneşte socialismul în reprezentanţi din clasa burgheză, cum se neagă şi se contestă originile de clasă. Unde poate fi încadrat Steinhardt în curentele de gîndire româneşti din perioada interbelică?

Acest curent de gîndire, exprimat de Steinhardt, a existat în epoca interbelică, din păcate nu foarte pregnant. Aşa se explică volumul de debut, În genul... tinerilor, în care sînt parodiaţi atît intelectualii de dreapta, Cioran, Noica, Eliade, cît şi cei de stînga sau chiar avangardiştii, Geo Bogza, Saşa Pana, Panait Istrati. Parodierea este făcută din perspectiva acestui liberalism conservator. Steinhardt, împreună cu Emanuel Neuman, sînt adepţii moderaţiei, care însă trebuie clamată. El vorbeşte de „catilinare liberală“, care să se îndepărteze de un liberalism călduţ, tolerant, îngăduitor. Steinhardt respinge toate elementele prezente în interbelic care duc spre totalitarism, respinge vitalismul, misticismul, iraţionalismul, mistica maselor, cultul exagerat al Orientului, „romantismul Orientului“. Steinhardt şi Emanuel Neuman sînt adepţii valorilor profunde ale Europei. Am îngrijit de curînd, va apărea la Polirom, luna aceasta, în integrala Steinhardt, volumul Între viaţă şi cărţi. Prefaţa mea se intitulează „Un european: N. Steinhardt“. Fac trimtere la un text din 1949 al lui Karl Jaspers, care spune că Europa îşi trădează identitatea fie atunci cînd se duce înspre o ordine lipsită de libertate, fie atunci cînd caută o libertate care să-şi piardă ordinea. Jaspers spune că Europa îşi menţine identitatea atunci cînd stă sub semnul acestei consubstanţialităţi între libertate şi ordine. Or, la Steinhardt aceste două elemente, libertate şi ordine, sînt în toată opera sa.

Nu este un fan al Balcanilor

European, antitotalitar, liberal, creştin, susţinătorul libertăţii individuale, adeptul unei moderaţii asumate. Acestea sînt elementele care-l definesc pe Steinhardt. Dar, există un dar... În volumul dvs consemnaţi nerezonanţa lui Steinhardt faţă de persecuţiile populaţiei evreieşti din România, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum vă explicaţi?

Această nerezonanţă este consemnată tot retrospectiv în Jurnalul fericirii şi în textele postconvertire. În aceste texte vorbeşte pozitiv despre mareşalul Ion Antonescu, spune că Antonescu a căutat să-i apere pe evrei, vorbeşte despre bucureştenii care s-au comportat omeneşte cu evreii scoşi la curăţat zăpada, spune că au fost gospodine care îi omeneau pe evrei cu ceaiuri şi ţuici fierte. Aceasta este viziunea, una retrospectivă. Steinhardt recunoaşte că, într-un fel a trăit evenimentele în imediatul lor şi altfel le-a retrăit după 20-30 de ani, timp în care Istoria şi-a desfăşurat şi alte partituri dramatice. Din păcate, Steinhardt, în această problemă, s-a mişcat într-o biografie precară. El îl citează, în Jurnalul fericirii, pe Radu Lecca, cu care a fost coleg la Jilava, Radu Lecca fiind împuternicitul Guvernului Antonescu pentru problemele evreieşti. A-l cita doar pe Radu Lecca înseamnă a veni cu o bibliografie vulnerabilă.

În timpul războiului, Steinhardt a avut parte de privilegii, a fost ferit de persecuţii?

Nu. Şi el a mers la curăţat zăpada. El a trăit, a văzut şi a trecut prin aceste evenimente dramatice. N-a fost trimis pe front. Despre femeile care îi omeneau pe evrei scrie din perspectiva experienţei directe. Pe de altă parte, în Jurnalul fericirii este redat un dialog cu tatăl său, atribuit acelor vremuri, în care tatăl spune că n-ar fi cazul să cîrtească. Tatăl lui Steinhardt le mai spune fiilor că Antonescu încearcă să-i protejeze pe evrei, ca să nu ajungă pe coclaurile Rusiei. Apare şi aici un clivaj între trăirea evenimentelor şi interpretarea lor retrospectivă. Eu n-am încercat cîtuşi de puţin să eludez această problemă a poziţiei lui Steinhardt faţă de Antonescu, care vulnerabilizează, poate mai mult decît convertirea, relaţia lui Steinhardt cu foştii coregionari. Steinhardt nu are o presă prea bună în spaţiul iudaic. Convertirea lui Steinhardt a însemnat o metamorfoză spirituală, dar şi identitară. El s-a convertit nu doar la creştinism, ci şi la românitate.

Cînd spuneţi de asumarea românităţii, putem vorbi şi de un filon de naţionalism?

Nu. La Steinhardt este o asumare europeană a identităţii româneşti. Există o scenă extraordinară în Jurnalul fericirii, după ieşirea din închisoarea de la Gherla. Călătoreşte cu trenul de la Gherla la Cluj şi apoi de la Cluj la Bucureşti. Este fascinat de spaţiul Ardealului şi meditează la soarta acestui spaţiu. Spune că şi în Transilvania au fost suferinţe, au fost nenorociri, dar ele nu au mutilat identitatea zonei, spune că în Transilvania nu miroase a „mîl turcesc“. Ajunge la Cluj, se plimbă prin Cluj şi are revelaţia Mitteleuropei. Eu aş merge mai departe şi aş spune că la Steinhardt există o asumare mitteleuropenaă a identităţii româneşti. Steinhardt, în mod paradoxal, deşi este născut la Bucureşti, nu este un balcanic, nu este un fan al Balcanilor; prin asta se diferenţiază de bunul său prieten Alexandru Paleologu.

„Să nu fim foarte exigenţi cu noi înşine“

Se vor împlini, în 2011, 20 de ani de la apariţia primei ediţii a Jurnalului fericirii. Tot de 20 de ani îl frecventaţi pe Steinhardt. Ce v-a adus dvs – mai degrabă ca om, nu neapărat ca literat – această întîlnire cu Steinhardt?

O anumită seninătate în a privi existenţa, un anumit bun-simţ al relativităţii.

Ce ar însemna „bunul-simţ al relativităţii“?

A privi cu un anumit umor marile noastre contradicţii, stînga-dreapta, comunism-anticomunism, liberalism-comunism, antifascism-anticomunism. De pildă, în Jurnalul fericirii, Steinhardt vorbeşte despre suspiciunile iniţiale existente în celulele închisorii, între deţinuţi; unii erau cuzişti, alţii anticuzişti, unii erau antonescieni, alţii împotriva lui Antonescu, unii erau liberali, alţii legionari, unii erau evrei, alţii legionari. Exista o suspiciune reciprocă. Toţi păreau să reitereze celebra întrebare: „Cum de poţi fi Persan?“ După un anumit timp de convieţuire, toţi îşi dădeau seama că opoziţiile dintre ei sînt ridicole şi că răul este în altă parte, iar ei sînt victimele aceluiaşi rău. Suspiciunile se diluează, iar întrebarea capătă un răspuns: „Da, se prea poate să fii Persan“. Acest bun-simţ al relativităţii pe care ţi-l dă o experienţă dramatică este una dintre lecţiile pe care mi-a oferit-o Steinhardt.

Anul 2009 a fost în lumea românească perioada în care încrîncenările, polarităţile, vehemenţele au abundat. Poate fi Steinhardt model pentru depăşirea asperităţilor?

Steinhardt ne învaţă să fim demni, verticali, dar ne mai învaţă un lucru: să nu fim foarte exigenţi nici cu ceilalţi, nici cu noi înşine. El este împotriva exigenţilor, ne spune că trebuie să avem şi o anume îngăduinţă faţă de noi înşine. Deseori, noi ne spunem: „da, sînt un păcătos, infernul mă mănîncă, nu mai este nici o salvare, sînt ultimul om, nu mai am nici o şansă“. Or, Steinhardt vine şi contrazice această imagine fatalistă: „dragule, nu e totul pierdut, mai există şanse, încearcă“. E o teză profund creştină: oricît ai păcătui, există şi şansa regenerării, a salvării, a iertării. A greşi, a rata, a ezita, a avea incertitudini – toate fac parte din structura umană.

Aţi luat două premii pentru volumul de la Humanitas, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. Cum este să fii premiat?

E bine, dar nu se schimbă nimic în existenţa ta. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă bucur. Un premiu te scoate puţin la suprafaţa vieţii sociale, îţi oferă un anumit prestigiu. Dar, dincolo de chestiunea asta, nu se schimbă mare lucru.

A fost o motivaţie a premiului acordat săptămîna trecută de revista Viaţa Românească?

Nu. La fiecare dintre premiaţi a fost un Laudatio ţinut de altcineva. Despre cartea mea a vorbit prietenul meu Ion Bogdan Lefter.

Dvs ce-aţi spus?

N-am spus nimic. În schimb, la nominalizarea „Cartea anului“ de la România literară, acolo am spus ceva. Era înaintea celui de-al doilea tur de scrutin. Am vorbit despre posibilitatea de a ieşi din starea de ură în care se afla toată societatea românească. Această ieşire nu s-a produs nici acum, dar nu mai este atît de acută ca între cele două tururi de scrutin. Steinhardt ne oferă o soluţie de ieşire din această stare, acel bun-simţ al relativităţii. Dacă eram moderatorul dezbaterii finale, i-aş fi întrebat pe cei doi candidaţi la Preşedinţia României care ar fi soluţiile pentru ieşirea din starea de ură care a impregnat societatea românească, aerul, zidurile, pietrele, sufletele...

Putem ieşi din starea de ură?

Trebuie. Altfel nu se poate. Ne sinucidem. Ne pierdem minţile... căci sufletul, se pare, ni l-am pierdut de mult...

Recomanda articolul prin: