OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tzvetan TODOROV
Noi si ceilalti. Despre diversitate
Traducere de Alex. Vlad, Editura Institutul European, Colectia „Texte de frontiera“, Iasi, 1999, 560 p., 63500 lei


1. Premise

Preocuparea lui Tzvetan Todorov pentru relatia dintre „noi“ (grupul „meu“ cultural &social) si „ceilalti“ (cei care nu fac parte din acest grup), implicit pentru ideologiile care reglementeaza aceste relatii – doctrine asupre rasei, justificari date cuceririlor coloniale – sta la baza volumului Noi si ceilalti (Editions du Seuil, 1989), ca si la baza mai vechii sale carti Cucerirea Americii (1982). Pozitia lui Tzvetan Todorov este, cum insusi declara, marcata atit de realitatile regimului stalinist, pe care le-a trait in prima perioada a vietii, cit si de anii petrecuti in Occident, in tara de adoptiune, Franta. Abordarea sa este etica (in primul rind) si politica – relationarea cu „ceilalti“ este explorata in toate acele aspecte pe care nationalismul (ca principala doctrina a separarii de „celalalt“, in teorie – si a excluderii lui, in fapt), numai aparent „domolit“ in secolul XX si extrem de activ inainte, le trecea sub tacere sau le mistifica pentru a se legitima.
Marca de neinlaturat lasata de anii de regim comunist este, spune autorul in introducerea la Noi si ceilalti, o infailibila recunoastere a raului: „...nu am ezitari cind e vorba de a recunoaste un rau drept rau (am mai curind in privinta binelui). Am senzatia de a fi cistigat, in acest domeniu, un fel de absolut, care nu ma va parasi niciodata; atasamentul meu fata de idealul democratic nu este doar rational: mi se urca singele la cap cind acesta e pus la indoiala si simt cum ma inversunez impotriva interlocutorului“. Cartea se deschide, deci, printr-un fel de declaratie de dragoste – una matura si lucida, cum vom constata, caci autorul nu ignora caracterul pururi perfectibil al obiectului fidelitatii sale declarate, iar „inversunarea impotriva interlocutorului“ (i.e. autorul pus in discutie) nu iese niciodata din limitele unei elegante ironii.

Spre deosebire de noii sai compatrioti francezi, la care a observat convingeri mai curind politice decit etice, proiecte de viitor mai curind decit reactii in fata prezentului, Tzvetan Todorov nu se poate lipsi, in interpretare – oricare ar fi obiectul acesteia – de filtrul etic; printre urmarile unei atari atitudini se numara faptul ca nu poate privi o doctrina filozofica fara sa-i gindeasca imediat consecintele de ordin practic: „...abstractiunile filozofice se pot apropia de noi cu ajutorul acestei medieri constituite tocmai de gindirea morala si politica, ce intra in legatura la fel de bine cu metafizica cea mai abstracta cit si cu viata de zi cu zi. Poate fi greu sa stii daca esti pentru sau contra rationalitatii; lucrurile se precizeaza putin cind intelegi ca aceasta optiune este si cea de a fi pentru sau contra democratiei“. Iar daca cititorului ii rasare in minte cuvintul „umanism“ inseamna ca directia demonstratiei a fost deja intuita.


2. Ideologii

Analizind temele generale in jurul carora s-a concentrat gindirea franceza in ultimele secole, in problema diversitatii popoarelor, Todorov porneste de la o intrebare pe care o considera fundamentala in stabilirea tipului de discurs al autorilor discutati: exista valori universale, deci posibilitatea de a sustine judecati dincolo de frontiere (pozitia universalista) – sau toate valorile sint relative, depinzind de loc, de momentul istoric, de identitatea indivizilor (pozitia relativista)? Prima parte a cartii trece in revista o serie de implicatii ideologice ale optiunii pentru unul sau celalalt dintre raspunsuri – pentru ca, in continuare, discutind problema rasei, a natiunii si nostalgia exotica, asa cum apar ele in operele autorilor alesi, analiza sa se poata extinde si asupra implicatiilor practice, in epoca si mai tirziu, a optiunilor (citeste: programelor) ideologice discutate.

Cea mai comuna incarnare a universalismului – aproape o caricatura a acestuia, cum se exprima Todorov – este etnocentrismul, caracterizat de un rationament de tip circular: valorile absolute sint definite plecind de la valorile personale, dupa care se mimeaza o judecare a propriei lumi cu ajutorul acestui absolut trucat. (Cugetarile lui Pascal sint, crede Todorov, exemplare pentru acest tip de rationament.) O alta ipostaza a universalismului este scientismul, cu incercarea lui de a include stiinta omului printre stiintele naturii (reducind fara probleme fiinta umana la instincte), subordonind etica stiintei si desfiintind, de fapt, morala (ca fiind neconforma cu natura) prin intemeierea dreptului pe fapt. Todorov identifica in materialismul lui Helvetius si Diderot si in utopismul lui Condorcet punctele de pornire ale acestei orientari, iar spiritul pe care i-l opune este Rousseau, care considera ca nu se poate face abstractie de societate, ratiune, morala pastrind, totusi, identitatea umana (deci locul filozofului, al istoricului culturii umane nu poate fi luat de biolog) si care contesta existenta unui determinism rigid care nu ar lasa nici un loc libertatii umane. (Scientismul lui Diderot si umanismul lui Rousseau, sint, impreuna, „copiii“ filozofiei Luminilor, urmarind o cunoastere rationala eliberata de sub tutela religiei. Numai ca unul din ei, ca in orice poveste buna, e bastardul.)

Un reprezentant al relativismului radical este Montaigne, a carui pozitie – totul este cultura – e prezentata prin contrast cu a lui Diderot – totul este natura. Aparent ireconciliabile, cele doua au, totusi, ceva in comun: refuzul de a acorda un loc dorintei si deci moralei. La „cocktail“-ul relativist se adauga concluziile lui Helvetius, care (imbratisind utilitarismul) defineste ceea ce e bun drept agreabil sau util noua, desi, cum observa Todorov, oamenii tuturor timpurilor au practicat distinctia (chiar daca uneori le-a convenit sa prezinte apararea intereselor proprii ca pe un atasament la binele comun). De vreme ce relativismul, cultural sau istoric, a devenit un fel de laitmotiv al societatii contemporane, Tzvetan Todorov gaseste necesar sa avertizeze asupra pericolului intrebuintarii acestuia pentru a legitima ideea necesitatii de a evita contactul intre culturi (sustinindu-se o imposibilitate principiala de comunicare intre ele, sau un pericol al contaminarii care ar avea ca rezultat o monstruoasa uniformizare – Lévi-Strauss). Acestuia din urma ii este dedicat un intreg subcapitol, reprosul principal vizind eliminarea subiectului in incercarea de a garanta stiintelor umane statutul de stiinte (repros care vizeaza si directia structuralista in general).

Abordind problema rasei, Todorov incepe precizind distinctia dintre rasism (comportament – vechi si cu extindere universala – caracterizat prin ura si dispret fata de persoane cu caractere fizice bine determinate, diferite de ale noastre) si rasialism (ideologie, doctrina ce priveste rasele umane – miscare de idei nascuta in Europa occidentala la mijlocul secolului XVIII, de mare influenta pina catre mijlocul secolului XX). Rasialismul „clasic“, spune Todorov, se poate reduce la cinci puncte: afirmarea realitatii raselor (i.e. afirmarea pertinentei &importantei impartirii lumii in grupuri de indivizi cu trasaturi fizice comune), afirmarea continuitatii dintre fizic si moral (cu principala implicatie: transmiterea ereditara a mentalului si imposibilitatea de a-l modifica prin educatie), identificarea individului cu grupul din care face parte (rasialismul fiind deci ostil ideologiei individualiste), sustinerea unei ierarhii unice a valorilor (rasialistul se considera in posesia unui cadru evaluativ infailibil, in raport cu care poate emite judecati universale), fondarea politicii pe cunoastere (deci a teoriei pe practica, a dreptului pe fapt, a moralei pe biologie).

Se poate constata cu usurinta ca rasialismul apartine familiei spirituale a scientismului, mizind pe acelasi determinism integral si rezervind stiintei rolul de a formula scopurile societatii si de a identifica cele mai bune – i.e eficiente, fiind vorba de stiinta – modalitati de a le atinge. De la relativism, rasialismul pastreaza numai renuntarea la unitatea neamului omenesc, nedublata de o relativizare a ierarhiilor valorice. Culmea aberatiei este atinsa in cadrul rasialismului vulgar, in care Todorov ii include pe Renan, Le Bon, Gobineau, Taine – simplificind: unele rase poseda ratiune, altele nu; unele rase sint perfectibile, altele nu; unele rase sint superioare altora, si ele trebuie sa stapineasca lumea. Rasialismul post-Hitler, observa Todorov, muta definitiv accentul de pe rasele antropologice pe rasele lingvistice, psihologice sau istorice, ceea ce nu inseamna nici ca rolul jucat inainte de rasialism nu s-ar fi conservat prin aceasta deplasare de accent, nici ca ar fi disparut sau s-ar fi modificat comportamentele rasiste – numai discursul de legitimare s-a schimbat, apelind, mai degraba decit la ceva atit de rudimentar ca rasa, la doctrina nationalista, sau culturalista, si chiar la „dreptul la diferenta“.

Tzvetan Todorov preia distinctia lui Antonin Artaud intre nationalismul cultural (atasamentul fata de cultura proprie – cale ce conduce spre universal, aprofundind specificitatea particularului in care traim) si nationalismul civic (optiune antiuniversalista, esuind in sovinism, lupte vamale, razboaie economice etc. – cind nu e razboi total). Sub aceasta a doua forma, crede Todorov, nationalismul e doctrina responsabila pentru razboaiele din Europa, de la Revolutia Franceza pina la primul razboi mondial, cit si pentru cele coloniale din aceeasi perioada si din cele anterioare. Argumentele lui Todorov sint numeroase si pertinente. Ne vom opri aici numai la citeva dintre ele. Totul a inceput cu ambiguitatea ideilor Revolutiei, plutind intre universalism (libertate, egalitate, fraternitate=binele pentru toti) si caricaturizarea sa etnocentrista (Franta, ca far al umanitatii, trebuie sa „exporte“ acest bine – i.e. revolutia – in afara, si iata justificarea unei politici interventioniste care poate folosi drepturile omului drept pretext &arma de razboi, asa cum le-a folosit religia crestina cruciatilor). Un caz interesant discutat de Todorov in aceasta sectiune a cartii este cel al lui Tocqueville, autorul celebrei Despre democratie in America, filozof si savant care vede in independenta scopul cel mai elevat al oricarui popor si pledeaza pentru egalitatea de drept a fiintelor omenesti – dar care, devenind om politic, diplomat francez, aproba, in cadrul politicii coloniale a tarii sale, toate ororile pe care le infiera dincolo (vezi Travail sur l’Algérie). De la universalismul de principiu la etnocentrismul de fapt nu pare a fi mai mult decit un pas – pe care oamenii politici, pare a sugera Todorov, rar s-au ferit sa-l faca.

Privind nationalismul in aspectul lui relativist de aceasta data, ii vom gasi usor un counterpart: exotismul, idealizarea (in loc de desfiintarea) „celuilalt“, care este definit intotdeauna prin negatie: el nu are ceva (rau, nedorit) care e de gasit, in societatea noastra, intr-o abundenta dezolanta. Exotismul, care in prima lui faza imbraca forma primitivismului (privilegierea populatiilor primitive, „inocente“, „pure“ in raport cu decaderea contemporanilor; cultul „bunului salbatic“), parind a se limita la o folosire alegorica a „celuilalt“, se dovedeste, la analiza, o forma a egocentrismului (eu sint sursa judecatilor si masura lucrurilor, in masura covirsitor mai mare decit comunitatea din care provin – de care, eventual, ma delimitez decis). Todorov se opreste la scrierile unor autori ca Diderot, Chateaubriand, Loti (autor de romane de succes in epoca, la care lipsa complicatiilor filozofice e compensata de un adevarat spectacol rasist si sexist) etc. Exotismul e, deci, la fel de departe de o cunoastere reala a „celuilalt“ ca si nationalismul, forme ale privilegierii valorilor proprii, fie ele ale grupului de care apartin sau ale mele, ca individ.


3. Concluzii (moderate) si ceva neliniste

Cartea se incheie cu un capitol consacrat moderatului Montesquieu (caruia ii apartine, crede Todorov, cel mai reusit efort, in traditia franceza, de a gindi simultan diversitatea popoarelor si unitatea neamului omenesc), in finalul caruia Tzvetan Todorov isi insereaza propriile concluzii la capatul acestei lungi calatorii prin scrierile unor autori de orientari atit de diverse.
Scientismul, nationalismul, egocentrismul, cu toate ca nu sint straine spiritului iluminist, „reprezinta o denaturare (s.a.), mai degraba decit consecinta sa logica“. Argumentele lui Todorov sint constatarea incompatibilitatii logice intre principiile umaniste, pe de o parte, si practicile scientiste/ nationaliste/ egocentriste, pe de alta, si insasi posibilitatea de a ne folosi de primele in analiza ultimelor. Recapitulind trasaturile celor trei orientari „parazite“, Todorov constata ca toate valorile lor definitorii isi gasesc originea in ideologia holista, care parea sa fi pierdut batalia cu individualismul (Todorov face referire la Louis Dumond) o data cu trecerea de la Vechiul Regim la Republica – adica de la o comunitate in care intregul este in proportie dominanta in raport cu elementele sale la o societate in care indivizii au importanta mai mare decit ansamblul caruia ii apartin. Ideologiile deturnarii discutate nu sint, in aceasta lumina, altceva decit refulari ale valorilor holiste, care nu permit sa fie date la o parte. Ideologia holista, ca si cea individualista dovedindu-se, in anumite privinte, reprezentari partiale ale lumii, iar adeziunea lumii moderne fata de valorile individualiste fiind de necontestat, umanismul va trebui sa gaseasca o cale de a „imblinzi“ formele holiste supravietuitoare. Este ceea ce Todorov numeste un umanism critic sau, in titlul ultimului subcapitol, „un umanism bine temperat“.
Foarte coerent in analiza erorilor, inconsecventelor, „argumentelor acrobatice“ sau incoerentelor din scrierile autorilor alesi, Todorov evita sa formuleze el insusi o solutie, constient de limitele oricarei teorii in acoperirea tuturor fatetelor realului. Se limiteaza la a observa ca individul este cel caruia ii revine datoria de a incerca sa realizeze predominarea binelui asupre raului, atit in cadrul unor structuri sociale „moderate“ (care faciliteaza aceasta sarcina), cit si in cadrul unora „tiranice“ (care o complica enorm). „Intelepciunea nu este nici ereditara, nici contagioasa: se ajunge la ea mai mult sau mai putin, dar intotdeauna si numai singur(a), nu prin faptul ca apartinem unui grup sau unui stat. Cel mai bun regim din lume este intotdeauna cel mai putin rau si, chiar daca traim in el, totul ramine inca de facut. A invata sa traiesti cu ceilalti face parte din aceasta intelepciune“.

Pe una dintre ultimele pagini ale cartii sale, Todorov isi invita cititorul, in spiritul „dialogului“ despre care nota, in introducere, ca este singura cale a unei comunicari reale, sa ia cunostinta de concluziile sale si sa incerce, apoi, sa-si construiasca unele proprii. Nelinistitoarea certitudine cu care inchidem cartea verde, cu coperta lucioasa, este aceea ca cele doua „vedete“ totalitariste, comunismul si fascismul, nu au fost, cum ne place sa credem uneori, accidente, rataciri ale istoriei, monstruoase combinatii de gene care nu se vor repeta niciodata. We didn’t see them coming, si exista riscul repetitiei – atita timp cit vom continua, din elitism, ipocrizie sau inconstienta, sa nu vedem legatura dintre discurs si fapt, asa cum („scrie-n carte!“) au mai facut multi altii inainte. Risc redus intr-o democratie autentica, insa destul de ridicat la noi.