Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes
Traducere din limba franceză
de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu
Prefaţă de Mircea Martin
Editura Art, Colecţia „Cărţi cardinale“,
Bucureşti, 2008, 592 p.
Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes,
impunătoarea carte a lui Antoine Compagnon, care a obţinut Premiul pentru
Critică al Academiei Franceze pe 2005 şi Premiul „Pierre-Georges Castex“ al
Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice este oferită cititorilor români, la
sfîrşitul lui 2008, de către Editura Art. Deşi parcurge cu acribie şi savoare
ultimele două secole ale literaturii Franţei, Antimodernii e unul din acele
studii menite a săvîrşi mutaţii şi a provoca dezbateri asupra modernităţii în
spaţii culturale mult mai largi decît cel care l-a generat.
Autorul are de partea lui avantajul dublei perspective: pe
urma lui Thibaudet, el analizează „du dedans“, cutreieră literatura ca pe
propriul ţinut dar, în acelaşi timp, versatul arbitru al ideilor observă din
afară, dinspre graniţele permisive ale unei atotacaparante postmodernităţi.
„Suspiciunea noastră postmodernă faţă de modernism“, sub semnul căreia se
construieşte acest discurs, a incitat peste tot la încercări de reevaluare a
fenomenului modern. La noi, cea mai consistentă şi mai originală rămîne aceea a
lui Gheorghe Crăciun din Aisbergul poeziei moderne (2002). Demonstrarea
existenţei unei feţe ignorate a poeziei moderne, numită tranzitivă şi înţeleasă
ca o replică sincronă la canonizata ei faţă reflexivă, era o manieră de a
concepe modernitatea poetică drept un cîmp de tensiuni, o coexistenţă şi o
interdependenţă a unor opoziţii (inspiraţie/observaţie, poezie a eului/poezia
mulţimilor, Dumnezeu şi Metaforă/om şi metonimie, transcendenţă/contingenţă,
operă/ text, excepţia/normalitatea, gnoză, cabală, alchimie/conversaţie,
confidenţă, discursivitate, opacitate/transparenţă, metafizicul/ fizicul,
imaginarul, fantasma, halucinaţia, viziunea, misterul/cotidianul, banalul,
biograficul, imediatul etc). Teoreticianul român pleda însă pentru modelul
tranzitiv pe care-l considera „cel mai dinamic astăzi“ şi implicit pentru
generaţia lui postmodernistă.
Spre deosebire de această atitudine implicată, Antoine
Compagnon manifestă serioase suspiciuni şi faţă de postmodernismul din miezul
căruia scrutează modernismul. O asemenea libertate a îndoielii, a perplexităţii
îl defineşte de-a lungul întregii sale opere. (Doar în treacăt fie spus,
studiile teoreticianului francez nu figurează în impresionanta bibliografie a
cărţii lui Gheorghe Crăciun, deşi ar fi fost interesant de văzut rezultatele
unui dialog în legătură cu paradoxurile modernităţii sau cu „modelul
pentagonal“ de abordare a textului, poetic şi nu numai.)
În Cele cinci paradoxuri ale modernităţii (Seuil, 1989;
Echinox, 1998), Antoine Compagnon se opune „naraţiunilor canonice“, „retoricii
fatale“ care identifică „modernitatea mai degrabă ca pe o religie a viitorului
decît ca pe o identitate cu prezentul“. Actul de relectură îşi propunea să
„descurce iţele încurcate ale unor concepte îngemănate şi contradictorii“, iar
interpretarea modernităţii ca „impas“ nu putea să ia forma unei naraţiuni,
rămînînd doar o „poveste cu hiatusuri“, o „cronică intermitentă“ a unei serii
de crize, „analiza unor paradoxuri“.
În Chat en poche. Montaigne ou l’allégorie, o monografie din
1993, alegoria este scoasă din prea strîmtul cerc al figurilor de stil şi este
învestită cu valoarea unei metode de lectură care să permită aproprierea „unui
text vechi pentru a-l face actual şi a-i da un sens modern“. Metoda ale cărei
mecanisme sînt discutate şi în Demonul teoriei (Seuil, 1998; Echinox, 2007) devine
în timp una fundamentală pentru acest cititor-vînător, la care plăcerile
cititului/vînatului sînt evident altele decît prinderea prăzii (diagnosticul
critic). Provocatoarea confruntare dintre literatură şi „simţul comun“, lăsată
în mod deliberat fără concluzii, dă naştere celei de-a treia alternative
teoretice, aceea, surprinzătoare, a compromisului. Cititorul poate fi dezamăgit
de lipsa de crez (foi) a teoreticianului, de tactica întrebărilor care nu
aşteaptă (şi nu primesc, deci) neapărat răspuns. Cartea schiţează o istorie a
ideii de literatură reprezentată sub forma unui dialog al afirmaţiilor şi al
negaţiilor asupra a cinci elemente de bază: textul, autorul, lumea, cititorul,
stilul, cărora li se adaugă istoria şi valoarea, dar miza e alta: a ajunge la
starea de îndoială teoretică, adică de luciditate şi de vigilenţă critică.
Autorul joacă rolul „avocatului diavolului“ pentru a putea surprinde şi anihila
stereotipii de gîndire, chiar şi pe cele proprii. Demonul teoriei inaugurează
în fapt o teorie literară ironică, „o şcoală de ironie“, singura formă de
gîndire capabilă a reda contradicţiile şi gratuitatea literaturii. („Il
faudrait un Hercule singulièrement ironique pour s’en sortir victorieusement.“)
Calea de mijloc a ironiei, cea care ţinteşte sinteza, dar
explorează voluptuos antiteza, acest „optimism al pesimistului“ despre care
vorbeşte V. Jankélevitch, e modalitatea riscantă, dar cît de incitantă, aleasă
de Antoine Compagnon pentru a vorbi despre literatură ca despre „le lieux même
de l’entre-deux, du passe-muraille“. Poate ar merita, în acest context, oprirea
pentru o clipă asupra întrebării retorice a aceluiaşi Jankélevitch: „Oare să
fie ironia libertatea?“. Asta pentru că – valorificînd la un alt nivel modelul
formal al cronicii intermitente, stilistica paradoxală, lectura alegorică, cea
de-a treia alternativă teoretică şi vigilenţa critică – Antoine Compagnon
descrie de-a lungul a 550 de pagini dense (în varianta în română) „calea regală
a modernităţii“, pe care au păşit în fapt doar... antimodernii. Ei sînt – în
cele mai concentrate definiţii, una plasată strategic în introducere, iar
cealaltă în concluzie – „modernii în libertate“, ei „echivalează cu libertatea
modernilor sau cu modernii plus libertatea“. Ironia tipică a antimodernului
(modelul absolut fiind Baudelaire), descrisă în termeni precum „spirit,
vivacitate, ingeniozitate, imprevizibil, impertinenţă, paradox“ e o formă de
apărare de „orice tiranie a gîndirii“. Incomodă întreţinere şi manifestare a
„conştiinţei de sine“, ironia mediază între atitudini care altfel se exclud,
iar la nivelul comentariului critic e printre atitudinile responsabile de ceea
ce, în prefaţa ediţiei româneşti, Mircea Martin numeşte „versiunea moderată a
ambivalenţei“. Spre deosebire de avangarda pe care Eugen Ionescu n-o putea
defini decît în termeni de opoziţie şi ruptură, în ecuaţia antimodernului,
accentul cade pe „smulgerea“ din modernitate, pe substanţiala apartenenţă, la
care se adaugă opoziţia.
Meditînd încă din 1989 asupra distincţiei făcute de
Nietzsche între decadenţi tipici şi decadenţi fără voia lor („cu conştiinţa
încărcată“), Antoine Compagnon identifică în perioada cuprinsă între Revoluţia
Franceză din 1789 şi ultimele decenii ale secolului al XX-lea o serie de
spirite „intempestive şi inactuale“, modernii „fără voie“, „adevăraţii moderni,
cei care nu se lasă înşelaţi, care nu-şi mai fac mari iluzii cu privire la
modernitate“, ei sînt cei mai autentici moderni, ultramodernii sau
antimodernii. Istoria lor e istoria unor prezenturi, a unor centri de tensiune,
e istoria celor care au curajul de a arde ceea ce iubesc, de a se dezice, de a
crea noul avînd nostalgia trecutului.
Cei mai lucizi adepţi ai modernismului sînt şi cei mai
intransingenţi judecători ai contemporaneităţii lor, ei sînt „en délicatesse“
cu prezentul lor şi se simt condamnaţi la a-l trăi. De la Flaubert la Roland
Barthes, toţi antimodernii suferă de „policarpism“, de o inadecvare adică, de
un rău de prezent, exprimabile prin exclamaţia Sfîntului Policarp: „Doamne,
Dumnezeul meu, în ce secol m-ai făcut să mă nasc?!“. Opţiunea pentru libertate
implică şi o asumată singurătate, un continuu malentendu între ei şi lume sau,
pur şi simplu, între ei – raporturile dintre antimoderni pot fi contrase adesea
într-o „simultaneitate între noncontemporani“. Antiprogresişti prin excelenţă,
în relaţia lor cu timpul, antimodernii joacă cine pierde cîştigă, de unde
puterea de seducţie şi aerul profetic al acestor „victime ale istoriei“. Ei
sînt profeţi à rebours şi poate lor li se potriveşte cel mai bine definiţia
dată cîndva de Léon Bloy: „profetul e cel care îşi aminteşte de viitor“.
Sub paradoxalul concept sînt trecute în revistă toate
formele de rezistenţă la uniformizare, la tipizare, la istoricizare, la
înregimentare. Printre altele, teoreticianul vede acest fenomen ca un „dextrism
estetic“, ca o formă de liberalism opunîndu-se stîngismului politic predominant
în Franţa celor două secole vizate. Dubla luptă cu îngerul şi cu demonul modern
s-ar putea rezuma în cîteva antinomii: pesimism împotriva progresismului,
mistică împotriva politicii, spirit viril împotriva efeminării, universalul
contra particularismului, geniul în dauna talentului, intuiţia în dauna
inteligenţei, inima în defavoarea raţiunii, afirmativul împotriva neutrului.
Antimodernul Compagnon
Structurarea cărţii subliniază, o dată în plus, ceea ce-i
uneşte pe aceşti „şarmanţi reacţionari“ şi ceea ce îi face unici şi fatalmente
solitari. Într-o primă parte, numită „Ideile“, într-o expunere clară şi
riguroasă, sînt prezentate temele antimodernităţii: contrarevoluţia,
antiiluminismul, pesimismul, păcatul originar, sublimul şi vituperaţia. Cele
şase teme, recrutate din zone precum: istorie sau politică, filozofie, morală,
religie sau teologie, estetică şi stil, prin permanenţa şi recurenţa lor, sugerează
„desenul din covor“, conturează o tipologie, oricît de fluide i-ar fi
contururile. Astfel, antimodernii se definesc prin ura împotriva sufragiului
universal, militarea în favoarea unei aristocraţii a inteligenţei, respingerea
maselor luminate şi cultul genialităţii, preferinţa pentru Pascal în dauna lui
Descartes, contestarea progresismului, morala acţiunii, activism dat de energia
disperării, credinţa fermă în existenţa unui rău universal, aderenţă la
filozofia lui Schopenhauer, contestarea iluziei raţionaliste a democraţiei,
ironia, pasiunea pentru cuvinte, trei figuri tutelare: călăul, prostituata şi
dandy-ul. Citate, generoase uneori, din de Maistre, Chateaubriand, Flaubert, pe
de-o parte, şi Proust, Caillois şi Cioran, pe de alta, susţin demonstraţia.
Într-un articol din Convorbiri literare (3/2008), Irina Mavrodin deplîngea, pe
bună dreptate, puţinele referinţe ale acestei analize la opera lui Emil Cioran.
Lectura lui Cioran într-un astfel de orizont rămîne, într-adevăr, de făcut,
ceea ce frapează e că, în expresia lor concentrată, clocotind de tensiunea
contrariilor silite să convieţuiască, cele trei afirmaţii cioraniene prezente
în carte par desprinse dintr-un strict şi lapidar formulat cod al legilor
antimodernului: inconvenientul de a te fi născut, elogiul care ucide, ideea de
progres care dezonorează intelectul.
Partea a doua este dedicată „Oamenilor“, iar aici este pus
în valoare istoricul literar atent la amănuntul biografic, la contextul
istoric, la afinităţi şi animozităţi. Lacordaire, Léon Bloy, Péguy, Albert
Thibaudet, Julien Benda, Julien Gracq, Roland Barthes sînt trataţi în succinte
monografii, cu o atenţie specială acordată portretelor de grup. Conexiunile şi
delimitările marcate în sincronie şi în diacronie dau imaginea unei literaturi
care „avansează în acelaşi timp înainte şi înapoi“. Istoria literaturii scrisă
sub imperativul moderaţiei, al arbitrajului ideilor e una fluidă, în
metamorfoză, valorile se decantează (poate se eliberează ar fi mai potrivit) în
timp, în dialogul dintre momentele modernităţii. Întreg demersul lui Compagnon
trebuie citit sub semnul antimetabolei – figura retorică fundamentală a
antimodernului –, această figură care „creează sens, forţează logica şi
deranjează cauzalitatea“.
Ambivalenţa discursului său, învăţată de la Thibaudet, cel
care refuza să aleagă între două posibilităţi nu din lene, ci de dragul
pluralismului e, în fapt, o formă de rezistenţă faţă de o nivelatoare şi
globalizantă contemporaneitate (deloc surprinzător, literatura contemporană nu este
luată în consideraţie). Suspendarea opţiunii este doar aparentă, autorul nu
impune, ci prin lectura lui ironică, alegorică şi antimetabolică, induce ceea
ce G. Călinescu (cel care vedea în tradiţionalism o formă de modernism)ar fi numit „sentimentul de valoare“, pentru
că, paradoxal (a cîta oară?), căutarea antimodernului duce la descoperirea
clasicului, care e mereu o medie între un înainte şi un după. Tot de la
Thibaudet, „ultimul critic fericit“, „ultimul profesor care radia de bucurie –
dispărut la timp“, analistul antimodernităţii a învăţat că obiectul criticii
„este acela de a-i învăţa pe oameni să judece adeseori împotriva gustului
propriu“. Asta încearcă să facă şi moderatul şi nu mai puţin provocatorul
Antoine Compagnon, care, dacă nu poate fi un critic (istoric sau teoretician)
fericit, rămîne un gînditor liber asupra literaturii, un antimodern adică.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters