OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am urmarit cu totii in ultimii citiva ani dezbaterile intense ce au avut loc cu privire la Europa, la originile sale etnice si culturale si la posibila sa identitate. Am citit – iar unii dintre noi si-au si exprimat votul pro sau contra – proiectul de constitutie europeana redactat de o comisie condusa de Valéry Giscaird d’Estaing (proiect care a fost respins recent prin referendum in doua state importante, Franta si Olanda). In multe din eseurile si articolele sale in care se exprima in favoarea proiectului de constitutie europeana, filozoful si sociologul german Jürgen Habermas respinge toate ideile traditionale legate de natiune si de federatie de natiuni, conform carora acestea reprezinta „o comunitate de destin determinata de originea, limba si istoria comune“. In locul acestora, el sugereaza ideea de natiune moderna sau federatie moderna de natiuni, pe care o defineste ca fiind o „comunitate de cetateni“, „o comunitate mai degraba civica decit etnica“, a carei identitate colectiva „nu exista nici independent, nici anterior procesului democratic in care isi are sursa“. Inspirindu-se din conceptia sa de factura iluminista asupra functionarii societatilor moderne, Habermas concepe natiunea ca o structura istorica bazata pe un acord constitutional, proceduri constitutionale, interese economice comune, valori culturale, interpretari ale trecutului, dezvoltarea mijloacelor de comunicare a cunostintelor si ideilor si crearea unei „sfere publice“.


- Europa si posibila ei identitate

In aceasta ordine de idei, Habermas promoveaza ideea Europei ca o comunitate specifica ce se caracterizeaza prin solidaritatea determinata de valorile comune, de preocuparea pentru incluziunea sociala, economica si politica si de scopul comun al apararii statului bunastarii.
Altii – printre care si autoritatile Bisericii Catolice, extrem de vehemente – au insistat asupra necesitatii de a pastra identitatea crestina a Europei, de a mentiona originea crestina a continentului nostru in Constitutie si de a include in Europa doar popoarele a caror populatie majoritara este crestina, lasind afara noi state candidate precum Turcia. Ei isi bazeaza pozitia nu numai pe invataturile raposatului papa Karo´l Woyti´l a si pe cele ale actualului papa, Joseph Ratzinger, ci si pe o conceptie culturala indelungata, mitica intr-o oarecare masura, asupra Europei.

Este vorba despre o conceptie bazata pe o linie de gindire ce reuneste, in ciuda diferentelor ideologice, un filozof romantic si vizionar precum Friedrich Novalis (1799), un filolog romantic ca Ernst Robert Curtius (1947), un utopist francez de dreapta cum e Pierre Drieu La Rochelle (1941), un pamfletist italian recent, violent si rasist, ca Oriana Fallaci (2001, 2004), ca sa nu mai amintim diversi lideri de extrema dreapta cum ar fi francezul Jean-Marie Le Pen, austriacul Joseph Haider, italianul Umberto Bossi, incurajati si impulsionati de pozitiile fundamentaliste ale neo-conservatorilor americani contemporani.
In ceea ce priveste cealalta linie de gindire, ce sta in spatele pozitiei lui Habermas, as putea mentiona aici contributiile unor istorici, filozofi, intelectuali precum Marc Bloch (1935), Hannah Arendt (1951,1978), Federico Chabod (1961), Jean-Baptiste Duroselle (1965), Salvador de Madariaga (1968), Benedict Anderson (1983), Edgar Morin (1987), Ulrich Beck (1997) si multi altii. Ma voi limita acum la prezentarea ideilor unui interesant si pasionat aparator al ideii de Europa deschisa, si anume elvetianul Denis de Rougemont. Este foarte cunoscuta cartea pe care el a scris-o la sfirsitul anilor ’30: Iubirea si Occidentul (1939).

O carte celebra si controversata in care se denunta pe larg pericolele pe care le prezinta l’amour passion sau dragostea romantica. Putem sa nu fim de acord cu aceasta condamnare a iubirii romantice, dar trebuie sa recunoastem ca este o carte importanta, ce face o complexa reconstruire istorica a ideii de iubire aparuta in vremea trubadurilor, a lui Tristan si a Isoldei si a lui Abelard, si a influentei sale recurente asupra societatilor moderne ale Europei. Insa nu toata lumea stie ca, dupa razboi, acelasi Denis de Rougemont, stabilit la Geneva, animat de o puternica inclinatie utopica si inspirat de un spirit anticonformist si de independenta fata de gindirea radicala, si-a petrecut ultimele decenii de viata luptind in favoarea federalismului european. A scris in acest sens sute de eseuri, discursuri, manifeste si lucrari de istorie, reunite in doua volume de mai mult de 800 de pagini fiecare (1994); primul dintre acestea, scris in 1961, contine o importanta parte dedicata ideii de Europa (p. 485-780) si intitulata Vingt-huit siècles d’Europe.

Cine a fost Denis de Rougemont? S-a nascut in 1906 la Couvet, in Elvetia, in cantonul Neuchatel, fiu al unui pastor calvinist. Dupa ce a inceput studii de chimie, el a trecut la Litere la Universitatea din Neuchatel, in perioada 1925-1930. In 1930 a plecat la Paris, iar acolo, ca membru al miscarilor „Esprit“ si „L’Ordre Nouveau“, s-a numarat printre fondatorii personalismului alaturi de Emmanuel Mounier, Arnaud Dandieu, Robert Aron, Henri Daniel-Rops si Alexandre Marc. Numiti „nonconformistii anilor treizeci“, acesti intelectuali francezi il respingeau atit pe Hitler, cit si pe Stalin, atit nationalismul, cit si individualismul, si sustineau ideea unei organizari politice, economice si sociale care sa fie in slujba a ceea ce ei numeau „Persoana“ si pe care o defineau ca o unitate in acelasi timp distincta (individul) si legata de comunitate (cetateanul), in acelasi timp libera (prin rolul sau ca individ) si responsabila (prin rolul sau de cetatean).

Denis de Rougemont si prietenii sai au luat pozitie impotriva statului-natiune centralizat ca forma de organizare asocietatii si si-au facut publica preferinta pentru federalism. Daca in timpul sederii sale la Paris Denis de Rougemont a publicat doua carti, una despre personalism – Politique de la Personne (1934) – si cealalta despre legatura dintre teorie si practica – Penser avec les mains (1936) –, in anii 1935-1936 a lucrat ca profesor de franceza in Germania, la Universitatea din Frankfurt. Puternica sa reactie critica la adresa ascensiunii nazismului se poate vedea in Journal d’Allemagne, publicat in 1938. In 1940, la un an de la publicarea celei mai cunoscute dintre cartile sale, L’Amour et l’Occident, din cauza participarii active la actiunile organizatiei anti-naziste „Ligue du Gothard“ (posibila incalcare a neutralitatii Elvetiei), autoritatile tarii sale l-au trimis in misiune diplomatica si culturala la New York. Acolo a intilnit multi intelectuali si refugiati europeni, iar in 1942 a publicat o carte despre marile tare ce otravesc lumea: La part du diable. Dupa Hiroshima si Nagasaki, a publicat Lettres sur la bombe atomique (1946) si, reintors in Europa in 1947, si-a asumat plin de zel misiunea de a convinge statele europene si pe cetatenii europeni sa imbratiseze solutia federala ca forma de organizare politica.


- O conceptie originala asupra Europei

El s-a numarat printre fondatorii Uniunii Europene a Federalistilor, ai Centrului European al Culturii (care si-a inceput misiunea in 1950, la Geneva), ai Congresului pentru Libertatea Culturii, ai Asociatiei Europene a Festivalurilor Muzicale si, de asemenea, ai Centrului European pentru Energie Nucleara, bine-cunoscutul CERN. Printre noile sale sfere de interes, pe linga lupta pentru federalism si pentru dimensiunile regionale ale continentului european (Lettre ouverte aux Européens, 1970), se numara si o disciplina nou descoperita, ecologia, care lupta pentru salvarea mediului: L’Avenir est notre affaire, 1977. Denis de Rougemont a murit la Geneva, in decembrie 1985.
Pentru a intelege in ce consta originalitatea conceptiei lui Denis de Rougemont asupra Europei, trebuie subliniate doua aspecte.

Primul este faptul ca, in calitate de elvetian, el a fost convins ca organizarea federala a tarii sale ar trebui sa devina un model in procesul de construire a noii Europe. Modelul elvetian, cu indelungata sa traditie de neutralitate si pacifism, cu divizarea sa in cantoane relativ independente, cu capacitatea sa de a uni in cadrul unui singur stat populatii ce vorbesc patru limbi diferite si practica trei religii crestine diferite: catolicismul, calvinismul si luteranismul (si printre care traiesc un numar deloc de neglijat de persoane cu alte religii sau agnostici), cu atitudinea sa de includere a unui numar moderat de imigranti din toate colturile lumii, pare sa sfideze faimoasa declaratie a lui John Stuart Mill, pronuntata in 1861 cu ocazia celebrarii statelor nationale:
„Institutiile libere sint un lucru aproape imposibil intr-o tara formata din mai multe nationalitati. La un popor care nu cunoaste sentimentul de fraternitate si ai carui membri vorbesc si citesc limbi diferite nu poate exista acea opinie publica unitara atit de necesara functionarii guvernului reprezentativ. Influentele care determina opiniile si faptele politice sint diferite de la o regiune la alta a tarii“.


- Orgoliul de a fi elvetian

Se observa la Denis de Rougemont o evidenta mindrie pentru contributia adusa de Elvetia modernitatii. Rareori gasim mentionate, printre capitalele culturii europene din secolul al XX-lea (Paris, Londra, Viena, Berlin, München, Praga), orasele elvetiene Geneva, Basel si Zürich, dar, cu siguranta, lista de nume pe care o prezinta Denis de Rougemont este impresionanta: Ferdinand de Saussurre pentru lingvistica, Jean Piaget pentru psihologie, Pierre Bovet pentru pedagogie, Carl Gustav Jung pentru psihanaliza, Karl Jaspers pentru intemeierea existentialismului, Karl Kérenyi pentru interpretarea mitului, Karl Barth pentru reformarea teologiei protestante, Jean Arp si Paul Klee pentru lumea artei, ca sa nu mai vorbim despre importanta orasului Zürich in perioada lui Lenin, Joyce si a Cabaretului Voltaire.

Oricum, modelul sistemului social elvetian, de atitea ori privit cu condescendenta si redus, in imaginarul european, la precizia ceasurilor si la frumusetea peisajelor alpine cu lacuri albastre, pajisti verzi si munti inzapeziti, nu trebuie subestimat. El are probabil ceva de spus cu privire la construirea Europei multinationale, la fel ca alte state multilingvistice si pluriculturale, cum este Belgia.
Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat cu privire la abordarea culturala a lui Denis de Rougemont este amestecul aparte dintre modernitatea seculara, radicalismul religios, nonconformismul etic si deschiderea intelectuala. Traditia din care provine autorul este cea a lui Calvin, Luther, Goethe, Rousseau, Kierkegaard si a prietenului sau personal Karl Barth. Spre deosebire de acestia, care vorbesc atit de general si de superficial despre orginile crestine ale Europei, Denis de Rougemont scrie ca trasaturile originale ale Europei isi au radacina in contradictie, conflict si durere: pentru el, crucea crestina este un simbol tragic al durerii, nu doar al sacrificiului si invierii.

Intre cei care considera Europa o civilizatie omogena (bazata pe mostenirea greco-romano-crestina) si cei care o vad ca pe un spatiu al diferentelor si contactelor intre mai multe civilizatii, el ii alege pe cei din urma, insistind asupra diversitatii natiunilor, traditiilor, limbilor, religiilor, ideologiilor, sistemelor politice. Dupa parerea lui, pentru Europa, diversitatea poate fi un atu, nu o piedica. Denis de Rougemont vorbeste despre diferentele existente in termeni religiosi: federalismul este rezultatul iubirii de complexitate si se opune astfel simplificarilor brutale tipice tuturor abordarilor totalitare ale realitatii („Si, insist, este vorba de iubire, nu de respect sau toleranta“). Fiind de partea iubirii si nu a tolerantei, el se indeparteaza de mostenirea Iluminismului si de procesul de decrestinare a Europei, mostenire careia Habermas ii aduce un omagiu si careia i-as aduce eu insumi un omagiu daca in opinia mea ea ar avea vreo importanta in acest context.

Cultura europeana, scrie Denis de Rougemont, este una specifica, recognoscibila si distincta de cea a altor continente (Asia, Africa si, partial, Americile). Ea s-a format la confluenta mai multor curente culturale: a Orientului Apropiat, a Greciei, a Romei, a crestinismului, a celtilor, a popoarelor germanice, a scandinavilor, a arabilor si a slavilor. De-a lungul secolelor, toate aceste culturi au fost integrate in cultura dominanta a Europei, diversificind-o. Atena, Roma si Ierusalimul au oferit fiecare un alt tip de cultura, cu valori distincte si greu de pus la un loc; daca doua reusesc sa se combine, cea de-a treia tinde sa fie exclusa. Primelor straturi culturale li s-au adaugat multe altele, deseori in contradictie cu cele anterioare. Traditia iudeo-crestina a adus ideea unui Dumnezeu unic si puternic, o viziune profetica asupra lumii, mitul intruparii si rastignirii lui Christos, lupta impotriva sclaviei si batalia pentru solidaritate umana. De la greci avem marile curente filozofice, stiintele naturale, curentele materialiste ale lui Epicur si ale epicurienilor, etica stoicismului, practica istoriografiei, artele (vase, sculpturi, picturi), traditia poeziei lirice, puternicul simt al tragicului, simtul comicului etc. De la romani s-a mostenit dreptul, organizarea institutionala si birocratica a statului, tendintele unificatoare ale idealului imperial. De la celti ne-a ramas acel „sens de la Quête“, experienta infringerii si transfigurarea ei, experienta excesului creativ („la démesure“), cavaleria.


- Cultura europeana, o cultura eclectica

De la celti si de la popoarele germanice a ramas simtul onoarei individuale (sau vitejia) si al loialitatii fata de clan. Aceste valori s-au combinat cu cele crestine de umilinta si ascultare fata de Dumnezeu si astfel s-au nascut aventurile individuale ale lui Lancelot si ale altor cavaleri, intr-un stil ce e in acelasi timp celtic, cistercian, de curte si, probabil, cathar (adica maniheist). Acestor valori li s-au adaugat idealurile occitane de galanterie amestecate cu gnoza si lirismul si erotismul arab. Tot arabii au fost si mediatorii traditiei filozofice grecesti, ai matematicii, astrologiei, fizicii si logicii. Dar mai sint si multi alti factori de mentionat: forta institutionala a Bisericii sau Bisericilor si cea a monarhiilor si a statelor nationaliste, imperialiste tirzii si colonialiste; curentele neoficiale de gindire si comportament eretice, rebele si nonconformiste; tendintele recurente de reformare a institutiilor si valorilor si de cautare a adevaratelor origini ale diverselor credinte, tendintele rationaliste si empirice ale Iluminismului, noua etica a relativismului si libertinismului; procesul de decrestinare si de demitologizare a multor valori religioase; incercarile de consolidare a instrumentelor democratiei si esecurile repetate ale puterilor despotice; aparitia frecventa a gindirii utopice, de la ginditorii medievali si renascentisti la Karl Marx.

„Europa – scrie Denis de Rougemont – a fost modelata de iudeo-crestinism, de notiunea greaca de individ, de dreptul roman, de cultul pentru adevarul obiectiv“. Aceasta era si mai este inca Europa: toate formele culturale din adincul fiintei noastre ca europeni, plus pasiunea pentru conflict si pentru provocari individuale, crizele latente si schizofrenia noastra. In ciuda acestei stari de lucruri, Denis de Rougemont crede ca putem vorbi de unitatea Europei (o forma de unitate paradoxala, bazata pe indelungi procese de omogenizare si diversificare). Actualele frontiere ale Europei sint deschise catre est, tot asa cum cele ale Greciei erau deschise catre nord.
Elementele de unitate pe care autorul le gaseste cu greu in sfera culturala par sa fie mai usor de gasit in domeniul literaturii. Probabil ca Denis de Rougemont urmeaza aici exemplul lui Curtius si incearca sa ofere o conceptie asupra unei literaturi europene bazate pe un mare canon comun (Vergiliu, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Joyce, Proust etc.).

Eu inclin sa nu fiu de acord cu el in aceasta privinta si, personal as prefera sa insist, si in cazul literaturii, asupra principiului diversificarii in cadrul unui foarte amplu si complex amestec de traditii, limbi, obiceiuri, ideologii. Totusi, si in acest caz, el are ceva pozitiv de spus despre diferenta si specificitate.
„Literatura europeana nu este suma literaturilor nationale, pe care ni s-ar propune astazi sa le adunam si sa le comparam sau chiar sa le unim (horribile dictu!), ci exact contrarul: literaturile noastre «nationale» sint rezultatul unei diferentieri (deseori tardive) de fondul comun al literaturii europene“.
Sint convins ca aportul lui Denis de Rougemont la dezbaterea asupra Europei si a viitorului ei este unul intr-adevar important si ca el constituie o bogata sursa de idei. In ciuda perspectivei religioase pe care o adopta, el se situeaza clar in favoarea unei Europe a diferentelor sau a unitatii in diversitate.

In romaneste de Alina Pelea