OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O. NIMIGEAN
Mortido
Editura Versus, Iasi,
2003, xxx p., f.p.


Prin vara lui 1991, pe vremea cind baietii de la Parazitii inca nu scrisesera versurile „am dubla personalitate/ si o dezvolt p’a treia“, lua nastere intr-unul din cartierele marginase ale Iasului – intr-o camera de camin muncitoresc, in care citeva mii de carti au ales sa se exileze alaturi de un autor de exceptie – un personaj literar pentru care viitoarele dictionare ale literaturii romane vor trebui sa rezerve mai multe intrari. Nu de alta, dar naratorul romanului Mortido practica un soi de acrobatie identitara, luindu-si in spinare multiplii alter-ego (Fra, Celalalt, „sa-i zicem Teodorescu“, Abaza), pe care-i scoate in oras in cautare de… victime (inocente?). Crima – odioasa, lasa, gratuita – e, intr-adevar, leitmotiv-ul romanului. O sugereaza si titlul, o intareste si motto-ul din Dimov: „De dupa coltul ultim, din oras/ Priveste: vine vinat ucigas…“.

Dar autorul nu-si lasa personajele sa fie ucise pentru a le resuscita mai apoi, in virtutea comenzii sociale, precum pe Bobby Ewing. In spatele thanatoterapiei generalizate trebuie cautata o motivatie mai profunda decit comportamentul asocial al unui narator-personaj „suparat“.
Desi Mortido a fost scris cu mult timp in urma, nu e vorba de o reeditare. Nu stiu din ce considerente, autorul – nimeni altul decit O. Nimigean – a lasat manuscrisul romanului sau sa mocneasca mai bine de zece ani. Nu cred ca intre timp cuvintele sa se fi acomodat osmotic unele cu altele, realizind literaritatea, nici sa fi trecut, gratie cine stie carei alchimii lingvistice, intr-o noua configuratie de gen. Nu s-a intimplat nici o minune cu textul. Se simte, in schimb, ca era nevoie de o distantare in timp – reconfortanta si obiectivanta – fata de evenimentele descrise, fata de contrarianta, adesea violenta, mereu bizara tranzitie romaneasca, dar nu o distantare atit de puternica incit sa distorsioneze punerea in context.

Contextul e clar inca de la prima fraza: „Pe ecranul televizorului apare figura bonoma a domnului Vigil Malureanu“. Fiind un roman al tranzitiei, Mortido face, implicit, trecerea romanului dinspre ceea ce literatura romana postbelica avea de oferit, la virf, in materie de epica de mare intindere (realism – totusi in buna parte socialist – à la Preda, strecuratori de sopirle gen Buzura sau Breban; cu totii protagonisti ai reputatei rezistente prin cultura, de ale carei binefaceri nu se vor fi lamurit decit ei insisi) inspre romanul postmodern.
Ca in aceasta trecere literatura pierde din cantitate, nu e nevoie sa mai subliniez aici. Miza romanului actual nu mai poate fi travaliul de observanta diacronica, intinsa pe generatii intregi, sau radiografia sincronica a interactiunilor sociale in ansamblul lor. Traind, in mod paradoxal, la ingemanarea (sau din disolutia?) genurilor literare, pe care le aboleste in sensul unei Aufhebung hegeliene, pastrindu-le totodata ca reper depasit, romanul postmodern nu mai are ambitia de fresca social-istorica.

In fond, istoria, al carei schelet – tot hegelian – fusese atins de osteoporoza galopanta, a incetat deja sau, eventual, mai balteste pe alocuri, semnificind inca ceva, dar fiind vaduvita de sens: in mod emblematic, Vigil Malureanu apare pe ecran, „inchide si deschide gura, ca un peste care se sufoca“, „se lungeste si se comprima“, „schimba fete-fete“ si culori, dar discursul sau e mut, intrucit naratorul a avut grija sa opreasca sonorul televizorului in prealabil. Istoria isi semnifica propria caricatura si balteste miasmogen si in romanul Mortido, unde, dupa torentul din 1989, protagonistii vechilor antagonisme (securisti, activisti, detinuti politici, intelectuali, proletari grobieni – toti laolalta recladind „ramasitele unui santier dezafectat“) sint angrenati intr-o confruntare neverosimila ca amploare, fiind vorba de crime in serie fara un mobil perceptibil.
Un posibil repros ar fi lipsa „povestii“, faptul ca, desi aparent politist, romanul Mortido neglijeaza elementele constitutive ale plot-ului. Dar narativitatea sa nu deriva din interrelationarea unor nexus narativi pe orizontala, din ceea ce s-ar putea numi „logica povestirii“.

Narativitatea nu mai trebuie cautata in „plotitudine“, ca in romanul traditional, ea fiind de ordin lingvistic. Inca de la primele pagini e clar ca Mortido nu trebuie citit ca un policier, intrucit trecerile in suprarealism sint jaloanele – destul de evidente – ale suspendarii naratiunii: nu poti sa ceri a) temei pentru crima, b) enigma si
c) constiinta investigatoare – la lector si la un eventual personaj-detectiv – acolo unde criminalul isi scoate un ochi si incepe sa se joace cu el, plictisit fiind de discursul viitoarei sale victime, trecindu-si mai apoi o batista dintr-o ureche intr-alta.
Nerabdarea personajului este nerabdarea (infantila, nota bene: bitiiala din picioare, gesturile bruste, oftatul din senin, privirile aruncate aiurea etc.) a unei intregi societati in fata povestilor istoriei. Acestea din urma enerveaza cu falsa lor intelepciune, iar pornirea spontana a celui care e obligat sa le asculte este de a le lichida colportorii. Este exact ceea ce se intimpla in Mortido. Practic, pe masura ce textul se scrie, naratorul exorcizeaza un neajuns implacabil, un rau pe care societatea romaneasca, „teroarea istoriei“, insuportabila contingenta si angoasa sentimentului de creatura l-au inscris adinc in genomul artistului. De ce am fi de acord cu abjectia mostenita?

De ce am lasa trecutul sa se cloneze la nesfirsit? Scena omorului copiilor dintr-o cresa prin terifiantul Abaza – de fapt, polul negativ, diabolic al naratorului – nu e un efect horror gratuit, ci este chiar apogeul acestei exorcizari. Ea nu respinge, ci incununeaza. Da rotunjime unei naratiuni care se vrea, aparent, „de consum“, dar in realitate insoliteaza prin cruzime si prin limbajul fantast. Doar exorcizarea mai sus evocata poate explica de ce totul, in romanul Mortido, este proiectat in nadir: un roman rasturnat, in care nivelurile hermeneutice figurate (in principal alegoria) se afla sub cel propriu, sub historia; ele sint de-a dreptul abisale. Pentru a le lumina, Nimigean uzeaza de ceea ce as numi „tehnica rachetei de semnalizare“: cimpul narativ este brusc penetrat de o sarja de text menita sa instrumenteze un personaj, care, de fapt, arunca lumina asupra adincurilor insondabile ale psihicului uman. Cititorul sincer se va regasi, poate, in monomania naratorului-personaj, in erosul macabru, in macabrul narcisiac, si va sti sa aprecieze in aceste pagini una din cele mai iscusite exorcizari ale limbii romane din cite au fost scrise in ultima vreme.

Cel mai tirziu de la Marshall McLuhan incoace se stie ca „mediul (de comunicare) este mesajul“, iar Mortido mijloceste realitatea prin alternanta esantioanelor de limbaj, prelevate din cele mai neasteptate unghere sau surse. Avem aici cind ecouri din Cantemir, cind vulgata de cartier; ba citat biblic, mustind de seva intertextuala, ba inventie pura, cu efect umoristic de o prospetime irezistibila; aici peroratie cioraniana, acolo oralitate frusta; dialoguri euristice alternate cu dialoguri absurde. La toate acestea se adauga pasaje tipice filmelor de actiune, care dinamizeaza textul si, implicit, ritmul lecturii. Daca mai ridici ochii din carte este pentru a ride pe infundate. Spatiul nu-mi permite sa ofer mai mult decit un citat pentru a ilustra judecata de mai sus. Iata un fragment dintr-o scena de lupta: „Buuun! Ce-mi zic?! Ia sa mi ti-l iau eu prin surprindere, ca altfel acusi imi rod sobolanii urechile. Execut fulgerator un myo sho, dar m-a ginit, era vulpoi! Pareaza cu un kakuyu-matsu, desirindu-se prin aer ca o brezaie, si-mi intoarce un fukito.

Ma prind la timp, ca nici eu nu-s Pamfil, alunec pe lovitura, continui miscarea si zbang! ii izbesc in umar o thamisho-ta-kai“. S.a.m.d.? Ei bine, nu! Cadenta loviturilor nu face decit sa puncteze exploziile spectacolului textual: „Dom’le, si cind ziceam «Gata, l-am terminat!», imi leapada un fu-thu-thei intre felinare, ca ma da gramada“ (p. 95).
Fiind scris pe sasiul romanului trivial – pentru a-i rasturna valorile, a le aduce la nivelul de exigenta tipic poeziei –, Mortido este o dovada clara ca Nimigean a inteles sa deparaziteze muza modernismului de cruntele anacronisme care o asaltau in ultima vreme. Autorul nu mai sufera de complexul lui Orfeu, stie ca literatura nu opreste lumea din facerea de rau si se disociaza de ea. Nici nu mai crede ca tot ce atinge devine literatura, asa incit coboara din Parnasul inchipuit intre smircurile din vagaunile fiintei umane, pe care le transfigureaza poetic.

Din cartile de proza ale anului proaspat scurs, Mortido se detaseaza fie si numai prin acuratetea tehnicilor folosite: daca stii sa uzezi de textualism fara sa cazi in capcana pomelnicelor cu autocombustie, a acelor insiruiri inexpresive de termeni ex glossario deducti, inseamna ca esti un autentic creator de proza. Luat ca intreg, ca Sprachkunstwerk, romanul lui Nimigean poate fi considerat un lux, unul din putinele pe care limba romana si le-a putut permite din perioada interbelica incoace, adica din momentul in care valurile de dictaturi care s-au succedat au infestat-o cu insuportabilele neadevaruri ale fiintei romanesti.