OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O imensa tristete pindea, in gara Friedrichstrasse, vinerea trecuta, de pe peronul vecin celui pe care sosea, intimpinat de o multime ciudata, ca sa nu spun pestrita, Expresul Literaturii 2000. Strigate, fotografii, baloane colorate, flori de hirtie creponata, copilasi care le inminau gratios celor nu stiu citi scriitori mai ramasesera din cei 104 (sau 106?) plecati cu aproape sase saptamini in urma din gara lisaboneza Santa Apolonia intr-o aventura imaginata acum vreo patru ani de Thomas Wohlfahrt, directorul lui literaturWERKstatt din Berlin. 38 de zile, un tren care se schimba in forma, cam dupa aceea a Europei insesi, nu esential insa, adica in continut, ceea ce nu se poate spune inca si despre Europa, trecuse din Lisabona prin: Madrid, Bordeaux, Paris, Lille, Bruxelles, Dortmund, Hannover, Malbork, Vilnius, Riga, Tallinn, St. Petersburg, Moscova, Minsk, Brest (o clipa de vreo trei ore), Varsovia, pentru a ajunge la peronul din Friedrichstrasse Bahn, unde scria ferm „Der Zug ende hier“ (aprox. „Trenul se opreste aici“). As fi nedrept daca i-as uita, cum era sa o fac si sa fiu, mentionind sosirea scriitorilor, pe cei, citeva zeci si ei, de „attendants“, cu ajutorul carora scriitorilor li se suprimau orice alte griji decit exprimarea mesajului lor in diferite (11) tari ale Europei, pe un traseu istoric, ce are mai bine de o suta de ani.

Devenise aproape un ritual desfacutul bagajului intr-un hotel mai bun (cinci stele la Lisabona si Dortmund) sau mai rau (un adevarat bordel la St. Petersburg, avind pe falnica-i frunte inscriptia „Leningrad, gorod gheroi“, adica „Leningrad, oras erou“), cititul programelor, si ele mai exacte sau mai putin exacte, apoi discursurile de la receptiile presedintilor de state (la Vilnius si la Tallinn), ale ministrilor culturii (la Lisabona, Paris, Riga, Tallinn etc.), ale primarilor (mai peste tot, minus Varsovia) si totul se incununa aici cu presedintele Senatului german, devenise un ritual, iarasi, facutul valizei si depusul ei pe la receptiile de hotel, apoi orchestrele din gari, unele de balalaici (pentru moment nu din cele de razboi), ca la Kaliningrad, altele de jazz, ca la Vilnius, Dortmund ori Berlin, florile si surisurile, imbratisarile unora cu altii, comunitarismul care-i cuprinsese, cu putine exceptii, pe mai toti acesti oameni, in general necunoscuti unii altora pina atunci si individualisti din fire, si deodata, ca un ciocan, „Der Zug ende hier“, cu flori si lacrimi, vorba aceea.
Sigur, vreo doua zile au mai fost intilniri, pe la hotelul „Unter den Linden“, pe la Muzeul berlinez al Fundatiei Guggenheim, ori in Piata (de carti) August Bebel, ca sa nu mai vorbesc de „Tantzparty“-ul final, cu surpriza celor trei travestiti de dupa miezul noptii, incercind sa concureze Berlin Swing Orchestra. Dar perspectiva imbarcarii pentru un alt „tarm“, nou, disparuse. Mai raminea doar aceea a „tarmului“ stiut, cu muncile lui, cu adversitatile locului, absente din constiinte sase saptamini, mare victorie pentru niste oameni in general supusi unor uzuri ce depasesc adesea uzantele.

Inca de la inceput, mi-am amintit de golul imens pe care-l lasa in sufletele si constiintele soldatilor supravietuitori demobilizarea, atunci cind un razboi se incheie. Lipsa de sens a tot ce se intimpla in continuare, acutul simtamint ca de ei nu mai e nevoie (ca si cum ar fi in realitate nevoie de cineva anume in aceasta lume), imposibilitatea readaptarii la viata civila, individuala. Trenul care leaga in general, ca acel TGV intrezarit de la Malagarul lui Mauriac, totul, ii legase si pe acesti necunoscuti, ramasi asa in general pina in ultima zi, cu un fir, nu de otel, dar care parea rezistent, pina la proba contrara.
Participasem, cu un an in urma, la o conferinta pregatitoare a „marii calatorii“ si acolo o scriitoare, daneza daca nu ma insel, se intreba si-i intreba pe organizatori cum isi va putea ea mentine „privacy“-ul in marele grup. A aparut in calatorie abia pe la St. Petersburg, asa ca n-a avut mult timp de luptat cu „colectivitatea“. De fapt, intimitatea si-a purtat-o fiecare cu bine in tot acest nesfirsit periplu european, care s-a sfirsit brusc, la Berlin, unde, cum va spuneam, o imensa tristete gri ne privea triumfatoare de pe un peron indepartat, dar sigur(a). Pe urma, dumneaei a patruns in hotel, pe culoarele inguste (era o constructie tipica din Est), ba poate si prin camere. Sigur ca toata lumea se bucura ca pleaca acasa, dar unii-si puneau, mai in soapta, mai in gluma, intrebarea daca trenul n-ar fi putut deveni un satelit – deloc artificial, in orice caz permanent – al Europei, caci al Pamintului ar fi fost mai greu, si sa o ia pe celelalte rute, ramase inca neexplorate, Roma-Viena-Budapesta-Bucuresti-Sofia-Atena-Istanbul-Skopje-Belgrad etc., ori pe aceea din nordul propriu-zis, pe la Hamburg-Malmö-Oslo-Stockholm-Helsinki s.a.m.d. Intrebare, desigur, retorica, dar in miezul careia locuia un adevar, sau locuiau poate chiar vreo doua, unul ca o anume iresponsabilitate, pe care ti-o insufla grupul ghidat de un aparat special, uman si el fireste, nu displace nici chiar celor mai responsabile persoane, darmite unor artisti, fie ei si ai cuvintului, ca acestia. Si mai era, spuneam, poate, disperarea ca Europa, ca si-atitea alte parti ale lumii, se va dispensa de scriitori si de literatura lor, ba poate va ingropa in uitare ceea ce paruse o clipa (de citeva saptamini) atit de stralucitor, de important, o iluzie fericita, aceasta nesfirsita discutie literara sau paraliterara, in hora careia intrau nu o data si profanii, ca public interesat, in timp ce ea, discutia, si el, recitalul, isi continuau trecerea. (Mare, mica?)
O vreme, oameni mari, multi chiar scriitori importanti, traisera din nou o adolescenta, intirziata e drept, concentrata, a unui liceu, fie el si „cimitir“ al tineretii lor, si-acum se trezeau, prea repede, cu toate ca o dorisera in repetate rinduri, din iluzia iresponsabilitatii practice in care ii introdusese acest program de responsabilitati artistice si teoretice, ba, nu o data, vecina cu aceea politica, civica in orice caz. Si nu le mai flutura sub ochi nici „intilnirea de zece ani“, nici aceea de douazeci si asa mai departe, caci nu toata lumea imbarcata in Expresul Literaturii 2000, de fapt o tabara, un lagar sau un ghetou (cum i se paruse nu o data lui Paolo Teixera) pe roate, era la virste compatibile cu asemenea, oricum vane, sperante.

Prin oras, intr-o gara de U-Bahn, incercind sa ne intoarcem, Adrian Popescu si subsemnatul (caci, stiti, din Romania au fost prezenti Andrei Bodiu, cei doi de mai sus, dar si Vasile Garnet si Vitalie Ciobanu, pusi de istorii sub un drapel, inca, strain), la hotel, cind l-am zarit pe Richard Wagner, un reprezentant al Germaniei (nu cel cu Tannhäuser), care-si reluase deja viata civila, dar vazindu-ne a mai revenit o clipa la ceea ce tocmai se incheiase. „A fost frumos, nu?“ – ce se putea striga peste santul armat al celor doua linii (una de „du-te“, alta de „vino“) care ne despartea si in vacarmul orelor prinzului berlinez?
In fond, e greu de acceptat ca si o astfel de experienta se poate incheia, asa, brusc, sub un drapel strain si nefluturator: „Der Zug ende hier“. („Tu, frunza, cazi, tu, creanga, te ridici“.) Dar cite altele nu se incheie asa, fara chiar sa mai apuci sa vezi inscriptia?
Calatoria, un antrenament. Sau, cum ar parafraza francezii, dar mai ales francofonii de aiurea, „finir c’est pourrir un peu“.