OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bag de seama ca in ultimul timp mai multi cronicari se intrec in a elogia romanul lui Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, recomandindu-l ca pe o revelatie. Un june recenzent chiar se vaicareste in Romania literara pentru a nu fi fost el cel dintii care sa afirme valoarea exceptionala a cartii. Iar redutabilul Dan C. Mihailescu nu pare a avea nici o indoiala ca romanul e scris „cu o mina de Marquez“.

Autorul, inca tinar (n. 1968), redactor la Caiete critice si colaborator la Contemporanul si Literatorul, se afla acum la a doua sa carte – debutul sau editorial s-a produs in 2001 cu un volum cvasiromanesc de povestiri prinse intr-o rama, Vremelnicia pierduta (cu o foarte calduroasa prefata semnata de Eugen Simion), premiat la vremea respectiva (de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si de Academia Romana...), dar neluat in serios cu adevarat sau, ma rog, luat in serios doar de o anumita grupare literara, in momentul acela precis delimitata. Situatie pe care o deplinge prefatatorul romanului de fata, Daniel Cristea-Enache: „in liga intii a prozei tinere romanesti, Bogdan Popescu este o referinta care, deocamdata, lipseste“. Nu-i vorba, povestirile realist-magice din Vremelnicia pierduta scot la lumina un condei exersat, un prozator laborios. Dar volumul in sine nu este o proba suficient de concludenta pentru ca autorul (neindoielnic onorabil, neindoielnic promitator) sa se poata impune, intrunind consensul cvasigeneral al criticii de intimpinare.

Apoi, ce va fi insemnind „liga intii a prozei tinere romanesti“? imi pun aceasta intrebare pentru ca, uitindu-ma prin Dictionarul General al Literaturii Romane, observ ca lui Bogdan Popescu i s-a alocat – cu numai o carte la activ! – mai mult de o pagina (un comentariu entuziast al lui Nicolae Barna), ceva mai putin decit lui Mircea Cartarescu, de pilda. Si atunci?!... S-ar putea ca Daniel Cristea-Enache sa aiba intrucitva dreptate atunci cind sugereaza ca Bogdan Popescu ar fi cazut victima, la debut, unei conspiratii a tacerii, rezultat al cartelarii paguboase a lumii literare. N-ar fi, de altfel, nici primul si nici ultimul. Totusi, ar fi de adaugat ca nici supraevaluarea prieteneasca nu aduce reale servicii unei carti si unui autor.
- Aluviuni realiste, fabulos manierizat
Nu cred ca Cine adoarme ultimul este „o carte uluitoare“, o „capodopera“, cum am citit pe ici pe colo prin diferite cronici (la Mihai Iovanel, de exemplu). Cei care au comentat-o pina acum au descris-o in general corect, adecvat; adecvarea se opreste insa la descriere, caci evaluarile hiperelogioase nu sint sustinute de argumente prea clare.

Avem de a face, cred, cu o carte cu plusuri si cu minusuri, incitanta si enervanta, in egala masura, promitatoare si frustranta. Cine adoarme ultimul vine in directa prelungire a universului fictional din volumul de debut. Acelasi glisaj intre observatia realista si naratiunea fabuloasa, aceeasi intruziune intempestiva a magicului in cotidian, aceeasi pulverizare a textului in micronaratiuni necreditabile aglomerate voit haotic, aceeasi poetica a digresiunilor nesfirsite, acelasi topos al Satului cu Sfinti – centru al revelatiilor eschatologice –, plus citeva personaje care trec dintr-o carte in alta (Mitu Pacatosul, tiganul „nemuritor“ Daie Gulu si altii). Aceeasi stofa, aceeasi croiala. incit nu poti sa nu te intrebi: oare autorul ar mai putea scrie si altfel? Manierizarea, prematura as zice, apasa ca o fatalitate. Cine adoarme ultimul pare varianta extinsa a Vremelniciei pierdute. Semn de sterilitate, de blocare intr-o unica formula, folosita mereu la fel sau, in fine, fara variatii esentiale. Vor zice unii: bine, dar e inevitabila asemanarea, pentru ca asta e formula realismului magic... Mda!... Dar oare Un veac de singuratate si Toamna patriarhului (ca tot a fost pomenit – amuzant de inadecvat! – Marquez) „seamana“ in acelasi fel in care seamana cele doua carti ale scriitorului nostru?!...

Formula e, cum spuneam, aceea a realismului magic sau aceea mitografica a fabulosului rural, cu origine in proza unor D.R. Popescu, Fanus Neagu sau Tudor Dumitru Savu. L-as adauga doar cu maxima precautie pe Stefan Banulescu, mereu invocat de comentatorii lui Bogdan Popescu; diferentele nu tin numai de valoare, ci si de scriitura. Proza aluvionara a lui Bogdan Popescu se dezvolta voit prolix si voit incoerent, conform unui principiu al acumularii de intimplari marunte, deloc memorabile si cu tendinte centrifugale; e, apoi, o proza cu intentii umoristice, amanunt ce face ca in binomul realism vs. fabulatoriu greutatea celui de-al doilea termen sa scada. in proza lui Stefan Banulescu, dimpotriva, fabulatia fantasta prevaleaza asupra imaginarului realist, iar textul – extrem de concentrat, extrem de elaborat, controlat pina in cele mai ascunse detalii semantice ori de constructie – se organizeaza centripet, cosmotic. Comparatia ar putea fi dusa mai departe. Un lucru e sigur: referirea la Stefan Banulescu apropo de proza realist-magica a lui Bogdan Popescu s-ar cuveni luata cum grano salis.

Roman masiv si stufos, Cine adoarme ultimul aduna nenumarate mici povesti ale unui sat de la Dunare – Satul cu Sfinti – care traieste simultan la doua „virste“ si in doua dimensiuni diferite. Faptele, unele banale, altele „fantastice“, se petrec in vremea comunismului si in primii ani de dupa Revolutie, dar si intr-un timp nedeterminat, al legendelor, al eresurilor. Iar biografiile in linii mari obisnuite ale personajelor (tarani, profesori navetisti, secretari de partid, militari in termen etc. etc.) includ uneori intimplari incredibile: mortii li se arata celor vii, unor oameni le cresc aripi de inger, de sub sutanele preotului se vede iesind o coada de reptila, Mitu Pacatosul ingrijeste un drac si il plimba pe umeri pe ulitele satului. O taranca batrina coace in cuptor intr-o anume zi a anului un Plocon pe care il inchina, in numele satenilor, fortelor oculte si in piinea mestesugit framintata Tusa incrusteaza, ca pe un soi de scut al lui Ulise, Lumea intreaga, cu lucrurile vazute si cu cele nevazute, cu intimplarile oamenilor si cu visele lor. Dar cind femeia cuteaza sa-l infatiseze in aluatul magic pe insusi Cel ce Doarme, zeitate pagina si atotputernica a locului, ea ramine fara grai si fara posibilitatea miscarii. E una dintre cele mai frumoase povesti ale cartii si totodata una dintre putinele memorabile.

Mai cu seama povestile subsumabile planului realist au ceva fad, ceva care te face sa le uiti la putina vreme dupa ce le-ai citit, in ciuda faptului ca sint narate tacticos si cu o doza importanta de umor. Sint povesti cu soldati dusi sa lucreze la I.A.S., cu profesori de tara caraghiosi si indecenti, cu tarani pauperi si abrutizati de alcool, cu chefuri in stil mare la Caminul Comunal, cu copii pusi pe sotii, cu amoruri fruste, „picante“; se intimpla si o crima din gelozie; un tiganus, Lica, se ineaca in Dunare; frumoasa Marianti, fiica lui Diogenis Dagdelins, idolul feminin al satului, fuge de acasa pentru a nu fi maritata cu forta; un croitor poreclit Cap de Sobolan ajunge primar in sat; Colonelul povesteste intimplari din razboi; un fost brigadier la C.A.P., Nea Gogoasa, regreta dupa Revolutie traiul bun din comunism; un profesor violeaza o eleva de gimnaziu, un altul, beat, adoarme la catedra; un profesor de scoala e poreclit Jivinoiu; citiva copii isi confectioneaza singuri arme cu care vineaza gugustiuci s.a.m.d. Aluviunile naratiunii string laolalta fapte marunte, fapte diverse. Nu neaparat savuroase. Iar intimplarile fantastice sint, de multe ori, clisee ale realismului magic, cind nu chiar mostre de kitsch: bunaoara, aripile de inger sau aparitiile dracilor.

Un roman polifonic ratat
Cel putin in intentie, Cine adoarme ultimul este un roman polifonic. Textul se tese din fabulatiile cvasiparanoice ale unor povestasi: profesorul si poetul Marin Foiste, alcoolic si dezechilibrat psihic, si un fost elev al sau, fiul lui Jivinoiu, un tinar debil, instabil, tentat de sinucidere, supranumit Ectoras, Repetentu, Blondul, Monstruletul; primul monologheaza interminabil si incoerent in fata unei sali goale, in vacanta de vara, cel de-al doilea compune lungi epistole adresate unui prieten bucurestean, epistole ce nu vor ajunge niciodata la destinatie pentru ca i le sustrage primul narator, Marin Foiste...

Celor doua voci necreditabile li se alatura o voce a naratorului omniscient, voce care nu face decit sa reia, intr-o alta ordine (in fond, intr-un discurs la fel de dezordonat ca acela al naratorilor necreditabili), aceleasi povesti despre Satul cu Sfinti pe care le istorisesc si Marin Foiste si Repetentu. Povestile se inlantuie haotic, cu nesfirsite digresiuni, cu paranteze deschise in interiorul altor paranteze si asa mai departe, cu un continuu glisaj de la o intimplare la alta, fara legatura intre faptele relatate, romanul subordonindu-se unei poetici a incoerentei sistematice si a analogiilor paranoice. Tehnica putea sa fie ingenioasa. Hiba acestei naratiuni aluvionare pe care autorul ar fi dorit-o polifonica este indistinctia celor trei voci narative. Si Marin Foiste si Repetentu si naratorul omniscient vorbesc din pacate la fel, asta in afara de faptul ca nu relateaza intimplarile din perspective diferite, cum ar fi fost normal. Perspectiva e pina la urma una singura; cei trei naratori au aceeasi voce, acelasi limbaj, aceeasi viziune asupra lucrurilor.

Si, apropo de limbaj, discursul altminteri „lucrat“ cu atentie calofila scapa, totusi, uneori de sub control, derapeaza spre zona lirismului dulceag si inlacrimat demn de metaforita unui Fanus Neagu. Berea botezata de circiumar are gust de „pisat de magarita fecioara“. Lui Mihai Enin „ii cazu sufletul in tarina. Era, asa, ca o goamba stravezie, ca o basica umpluta cu apa ce facea, clatinindu-se, sa se miste invelisul moale si subtire. Enin cel tinar se opri nedumerit si speriat, apoi se aseza linga sufletul sau, care se zbuciuma si parea ca vrea sa sparga pielita gingasa si sa se reverse s…t. isi tinea sufletul tremurator in palme si se straduia sa-l curete de praf si de gozuri s…t. Se ridica incet, cu grija, isi viri sufletul in sin si se indrepta catre sat“; sau: „E un fel de moarte ce facem noi aicea, nu?“.

Ultimul cuvint ii apartine naratorului omniscient, care incheie o parte din povestirile incepute de ceilalti doi (sau de el insusi) si istoriseste disparitia stranie a lui Foiste si a lui Ectoras. Cei doi pasesc, se pare, spre lumea cealalta, lumea Adormitilor din „marginea intunecata a Codrului de Miazanoapte“. Povestasul omniscient e deci cel care adoarme ultimul, lui revenindu-i rolul de a lega si de a depana pe acelasi ghem firele narative. Firele insa nu se leaga, sau, daca se leaga, nu duc intr-un loc precis... in ciuda masivitatii sale aparente, romanul lasa impresia de fragmentar, de materie sfarimicioasa. Cantitatea materialului (adica cele circa 420 de pagini ale cartii) – care i-a impresionat atit pe unii comentatori! – nu e un element suficient pentru construirea unui ansamblu narativ solid, convingator. Ce sa faci cu o casa „mare“ pentru construirea careia s-a folosit insuficient ciment si prea mult nisip?... Cine adoarme ultimul e din nefericire o astfel de casa. Poate daca ar fi fost redus la jumatate romanul ar fi avut mai multa stabilitate. Eu una astept o a treia carte a lui Bogdan Popescu.