OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andrei OISTEANU
Mythos &Logos. Studii si eseuri de antropologie culturala
Editie ilustrata. Editia a II-a, revazuta
si adaugita. Editura Nemira, Colectia „Totem“, 1998, 400 p., f.p.


Mythos &Logos. Studii si eseuri de antropologie culturala ofera o minisinteza, dintr-o perspectiva foarte moderna si actualizata, a supravietuirii, resemnificarii sau involutiei unor inventare de miteme, motive si semnificatii mito-simbolice. Flexibilitatea diverselor metode de abordare ii permite autorului o alunecare catre un discurs neinchistat academic, insa pe atit de erudit, iar cititorului o lectura variata si degajata. La a doua editie cartea nu lasa nimic pe dinafara. Celor trei sectiuni ale volumului: Mythos si logos, „Evreul imaginar“ versus „evreul real“ si Politica si delicatese, Andrei Oisteanu le alatura o a patra, In memoriam Ioan Petru Culianu, in care isi valorifica privilegiul de a se fi numarat printre apropiatii marelui savant.
Prima sectiune a cartii cuprinde tratarea unor motive celebre (in capitole cum ar fi Frumoasa si bestia. Relatii magico-erotice) sau a unui alt subiect pina nu demult ocultat: Narcotice si halucinogene la geto-daci si romani. Altele hranesc nevoia noastra avida de cunoastere si ne hranesc imaginarul: Rohmani–Brahmani. Calatoria unui motiv in spatiu si timp sau Graiul ingerilor. Este identificata cu rigoare migrarea diverselor motive folclorice dintr-un tip de mentalitate in altul, nu numai pe spatii geografice diferite, dar si de la o virsta la alta.
„Caramida lucitoare/
Da Doamne sa iasa soare
Ploua, ploua, ploua,/
Babele se oua“

Ceea ce par a fi simple formule biiguite in nestire de copii sint, de fapt, formule recitative cu un pregnant caracter magic. Trecind peste prejudecata ca acest gen de manifestari ar fi mai sarace in „date privind arhaica mentalitate mitica“ si peste dificultatea abordarii si cercetarii lor – datorata contaminarii cu elemente gratuite si aleatorii –, autorul stringe intr-un mini-inventar formule de tipul acesta, oprindu-se asupra originii, evolutiei si semnificatiilor. Curiozitatea excesiva, capacitatea de memorare, tendinta de a imita comportamentele adultilor, inclinarea spre fantastic sint argumentele de ordin psihologic care transforma copilul intr-un receptor avid. Cel mai frecvent intilnite sint incantatiile de amenintare a stihiilor meteorologice, cele care fac obiectul capitolului Reminiscente magico-rituale in folclorul copiilor. Dificultatea cercetatorului consta in a discerne daca un motiv este „rodul unei supravietuiri miraculoase, dar autentice“, sau rezultatul unor simple impulsuri ludice. Daca joaca copiilor este gratuita sau nu a constituit obiectul mai multor dispute. Multe – finalizate prin negarea acestei opinii. Copilul nu se joaca pur si simplu, ci anticipeaza gesturile de mai tirziu, ne spun psihologii. Un argument in plus il constituie si acest studiu prin care aflam ca in anumite privinte „copilaria omului repeta copilaria omenirii“, si deci se pot identifica puncte comune intre psihologia copilului si cea a primitivului.
Pe de alta parte, copiii sint nu numai receptori, dar si recuperatori si pastratori ai unor vechi si importante manifestari din viata colectivitatilor adulte: colindele, plugusorul, sorcova, paparudele, caloianul… Dar mai ales ai basmelor care „au cazut in desuetudine“ si ar cadea de tot in uitare daca „nu ar fi pastrate pentru copii“.


Dincolo si dincoace de oglinda

In subcapitolul Oglinda-obiect ne este dezvaluita o experienta a autorului din perioada copilariei: „Fiind copil, eram fascinat si tulburat de vecinatatea oglinzii. Ma tin minte stind nemiscat, ore in sir, in fata unei vechi oglinzi de familie. Faceam apoi un gest brusc, pe neasteptate, cu gindul s-o insel. Rezultatul acestei stranii si inechitabile competitii era mereu acelasi: personajul din oglinda ma imita instantaneu. Sau eu il imitam pe el…?! Contrariat si umilit am spart oglinda intr-un accees de furie. A fost o incercare disperata si absurda de a domina prin distrugere un obiect care simteam ca ma domina. [...] Vrind sa distrug obiectul, n-am reusit decit sa-l multiplic, pentru ca (am aflat) partea contine esenta intregului, iar cioburile oglinzii redau fidel imaginea (si nu cioburi ale ei), multiplicind-o“. Este un fragment scris intr-un stil jurnalier care sparge fluxul discursului erudit, mutindu-ne atentia intr-un spatiu al experientelor individuale, existentiale. Trairile autorului impun obligativitatea reiterarii propriilor trairi pentru a „restabili centrul de greutate al receptarii oglinzii de pe coordonatele pragmatice, pe cele poetico-filozofice si magico-simbolice“.

Miturile reveleaza acelasi adevar descoperit de autor in copilarie. De la mitul cult al lui Platon, pina la cele cosmogonice – autoreflectarea Demiurgului in materia acvatica a haosului primordial, sau mitul vedic – Cosmosul este creat prin spargerea Oului primordial („un fel de oglinda sferoida“), in centru se afla oglinda si oglindirea. Cum insa „o preistorie mitica a oglinzii“ trebuie „sa inceapa cu istoria cuvintului oglinda“, in subcapitolul Oglinda-cuvint – un studiu filologic riguros – sint cuprinse constelatii de lexeme in care se oglindesc retelele de sensuri dezvoltate de binomul oglinda-oglindire.
In mitologia populara oglinda completeaza lista obiectelor demonice pentru ca „ne suge nu numai imaginea, ci si, o data cu ea, o parte din suflet. De aici interdictiile. Iar spatiul de dincolo de oglinda ramine o necunoscuta, un loc unde nu se poate accede. Mai mult, suprafata ei functioneaza ca un scut si este folosita ca solutie-ricoseu in situatii limita: de Perseu – pentru a putea rapune Gorgona-Meduza, a carei privire pietrifica totul.

Motivul reflectarii, dedublarii, intilnirii in oglinda a personajului cu el insusi a facut cariera mai ales in literatura. Oricum, oglinda a fost si ramine o continua provocare: Narcis a esuat lamentabil in confruntarea cu ea. Singura care a reusit este tot un copil: Alice.
Refacind istoria oglinzii, recuperind preistoria ei, Andrei Oisteanu reface un arhetip pe care-l situeaza intre celelalte dimensiuni ale fiintei umane. Rezolvarea acestor „nelinisti“ o gaseste intr-o legenda povestita de Borges despre Imparatul Galben, care a redus fapturile din lumea oglinzilor la simpla stare de reflexii supuse: „In acele timpuri, lumea oglinzilor si lumea oamenilor nu erau, asa cum sint acum, despartite una de alta. [...] Ambele regate: cel al oglinzilor si cel al oamenilor, traiau in armonie; puteai trece prin oglinzi. [...] Intr-o noapte, fapturile din oglinda au invadat pamintul. [...] La sfirsitul unui razboi singeros, Imparatul Galben a invins prin magie. El i-a respins pe invadatori, i-a intemnitat in oglinzile lor si le-a impus sa repete, ca intr-un fel de vis, toate actiunile oamenilor“.

Tot o reflectare, de data aceasta in oglinda constiintei oamenilor, este imaginea evreului pe care autorul incearca sa o identifice in diverse mentalitati. „Evreul imaginar“ versus „evreul real“ este un studiu de „imagologie etnica“ care recupereaza un fel de „portret-robot“, asa cum s-a configurat in imaginarul popular, alcatuit dintr-un set de clisee care functioneaza inca si astazi ca modele mentale. Crochiul acestei imagini are la baza motivul evanghelic „Patimile lui Isus“, care-l transforma pe evreu in vesnicul „jidov ratacitor“. Toate celelalte sint tuse care completeaza aceasta schita: de ce nu maninca evreii carne de porc, de ce au evreii pistrui, omul rosu, evreul ca solomonar; iconocidul; hagiocidul; infanticidul ritual. Prin aceasta este incalcata regula dupa care celalalt era mediul de refractie in care subiectul isi cauta propria imagine. Celalalt devine imaginea strainului si capata in timp un statut instrumental, devenind un simplu element ce ilustreaza o teorie preformulata. Andrei Oisteanu incearca sa reformuleze acest construct printr-o analiza a „evreului real“, a dimensiunii istorice a acestuia. In Evul Mediu, evreul a fost individualizat prin stigmat, concretizat in palaria tuguiata si steaua galbena. Lipsa reactiei – singura care ar fi putut limita manipularea imaginii construite – a permis perpetuarea acestei forme de patologie sociala. Pina la urma, solutia ar fi putut fi transformarea acestui „semn al infamiei“ intr-unul al „mindriei“, dupa modelul teologului crestin Marcel Dubois: „Noi, care celebram in fiecare dimineata trupul unui evreu, ar trebui sa purtam si noi steaua galbena“.


Cartea

Munca antropologului se concretizeaza in cele din urma tot intr-un text – e drept, un gen de fictiune. Tot o situatie arhetipala reconstruiesc si cele patru studii despre carte: Cartea-copac, Cartea-hrana, Cartea-templu si O istorie a bibliocidului care configureaza intreg Universul „ca pe o carte uriasa“.
Secretele lui Dumnezeu, conform traditiei ebraice, sint cuprinse in „Cartea lui Raziel“ sau „Cartea Secretelor“ care i-ar fi fost inminata in Paradis lui Adam, de la care, trecind prin mai multe miini, a ajuns la Solomon. Inteleptul rege a facut cartea publica, gravind-o pe stilpii portii Templului din Ierusalim. Astfel oamenii au incetat sa se mai roage lui Iehova, apelind la cartea lui Solomon care continea descintece, leacuri si vraji, rituri de chemare a ingerilor si de exorcizare a demonilor. Acest anarhism l-a determinat pe proorocul Isaia sa-i ceara regelui iudeu Iezechia distrugerea cartii. Asa incepe istoria bibliocidului.
In toate regimurile totalitare aceasta situatie este reiterata. Cartile insa nu pot fi supuse sau distruse datorita unui mereu de veghe „colegiu invizibil“.