Nr. 746 din 31.10.2014

Istorie culturală
Avanpremieră
Focus
Editorial
Eveniment
în dezbatere
Polemici
Opinii
Informaţii
Interviu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2005   |   Noiembrie   |   Numarul 295   |   Descumpanit si fara placere

Descumpanit si fara placere

Autor: Dan C. MIHAILESCU | Categoria: în dezbatere | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Ma vad nevoit sa revin la cazul DGLR dupa un lung moment de descumpanire. O fac ezitind, cu inima strinsa si, evident, fara nici o placere. Dupa cele scrise despre primele doua volume in rubrica din Idei in dialog (v. DGLR: eveniment colectiv si mosie personala, nr. 3, martie 2005 si Dictionarul general: observatii din respect, nr. 4, aprilie 2005, ca si preambulul intitulat Un om puternic, dar foarte bolnav: Eugen Simion, ibidem, nr. 3/2004) imi propusesem fie sa tac (spre a nu fi acuzat la rindu-mi de ranchiuna si fixatii razbunatoare), fie sa astept sa apara toate volumele dictionarului pentru o evaluare de ansamblu. Cind esti impins sa demisionezi din institutul in care ai lucrat 23 de ani tocmai din incompatibilitate cu criteriile lui Eugen Simion, e destul de greu sa-ti cistigi credibilitatea in atac si sa-ti sustii buna credinta in plina polemica.

Insa invitatia revistei Observator cultural – o revista cu care numai relatii de reciproca alintare nu se poate spune ca am avut! – ma obliga la o noua, paradoxala, proba de cavalerism... masochist. Pe de alta parte, in ultima vreme analizele tot mai aplicate si mai necrutatoare la adresa dictionarului s-au inmultit, din fericire.

Daca la momentul aparitiei se mai inregistrau abordari sau concluzii total pozitive (Daniel Cristea-Enache in Adevarul din 23 ian. crt., Alex Stefanescu in Romania literara, nr. 2/19-25 ian. crt., George Gana in ALA, 8 febr. crt.) sau bine moderate gratie unghiului strict specializat de lectura (Mircea Anghelescu in Cuvantul, nr. 1 din 2005), cu timpul atitudinile s-au asprit, odata cu textul lui Liviu Grasoiu din Luceafarul, nr. 5/9 febr. 2005, intitulat O nemasurata si viscerala ura (id est prefata lui Eugen Simion), continuind cu cele doua foiletoane semnate de Paul Cernat in Bucurestiul cultural, nr. 6-7, 8-9 /2005, si pina la excelenta ancheta realizata de Marius Chivu in nr. 90 din 7-13 oct. crt. al Dilemei vechi (v. si Marius Chivu, DGLR fata cu receptarea criticii, Romania literara, nr. 41 din 19-25 octombrie 2005).
In respectiva ancheta ii avem pe Ion Simut cu verdictul „cel mai bun dictionar de literatura romana“, pe Paul Cernat care executa la fix capitolul despre Eminescu din vol. 3, pe Mircea Anghelescu axat – prin cazurile Hasdeu si N. Filimon – pe comparatia cu „legendarul“ Dictionar al literaturii romane de la origini pina la 1900 si cu DSR-ul, apoi pe Raluca Baciu cu o lectura autolimitata la rosturile pedagogice ale unui atare instrument de lucru. Exceptional este in acest numar al Dilemei vechi textul lui Stefan Borbély, adevarat model de dialectica laudativ-restrictiva, de acuzatie prin argumentare si amendare, sobra, sigura, eleganta.

- Lipsa unor criterii originare ferme si unitare
Astfel incit deja s-au expus toate marile motive de rezerva. Inegalitatea tratarilor, multimea zonelor inconsistente, desele inadecvari dintre autori si subiectele repartizate cu furca, aleatoriu, toate acestea find determinate de lipsa unor criterii originare ferme si unitare. „Lavajul biografic“ absolut blamabil, desi mai mult sau mai putin justificat de valoarea estetica pe anume portiuni ale creatiei, in cazul scriitorilor politruci ai comunismului dejist sau ceausist, oameni definitiv compromisi politic si, in consecinta, vulnerabili moral-artistic. Partizanatul coordonatorului principal, „caietist“ si (fals) „apolitic“, alergic la revizuiri, la amestecul eticului in estetic. O alergie... variabila, insa, conform criteriilor clientelare. Excesele de subiectivitate (caracterizate, nu intotdeauna just, ca fiind umoral-pamfletare) ale unor exegeti cu „personalitate accentuata“. O realitate, aceasta, cauzata – si ea! – de lipsa initiala de criterii si de proasta repartizare a subiectelor. Afinitatile elective, adecvarea temperamentala a analizatului cu analistul sint lucru sfint in astfel de intreprinderi.

- Adaosuri, amendari, corectii, nuantari
Asa stind lucrurile, de acum inainte cu adevarat importante sint si vor fi observatiile si contributiile punctuale, facute argumentat si detensionat. Adaosuri, amendari, corectii, nuantari etc. Or, in ce ma priveste, fiind profund implicat de la inceputul la sfirsitul istoriei Dictionarului, cu cca. 30-40 de texte, imi este cu neputinta, acum, intr-o pagina de ziar, sa-mi „vars tot naduful“. Cum sa va conving, de exemplu, in absenta textului meu, de adevaratele motive, juste sau nejuste, care l-au facut pe Eugen Simion sa-mi elimine capitolul despre Serban Cioculescu, inlocuindu-l cu textul domniei sale? Adevarat, o exegeza perfect incheiata la toti nasturii (orice se poate spune despre omul Simion, numai ca-i un profesionist mediocru – nu!), dar din care evident ca lipsesc orice referinte critice fata de unele reverente partinice ale reputatului istoric literar, y compris atacarea, in Scinteia, nota bene, a tinerilor critici si a noilor metodologii analitice de sorginte occidentala.
Ca sa puteti judeca lucrurile in deplina cunostinta de cauza ar trebui sa cititi capitolul Radu Enescu, redactat de Nicolae Florescu, in paralel cu textul meu despre acelasi autor, respins pe tacute, fara nici o explicatie s.a.m.d.

Indraznesc sa va propun o comparatie. Este vorba de prezentarea lui Paul Georgescu, care mi-a fost respinsa si inlocuita cu textul prof. Dumitru Micu. Mai intii, sa citez biletul care insotea articolul: „Autorul este prea important pentru aceasta viziune impresionista, din avion. De stabilit schema tramei epice, schema tipologiilor, o ierarhie a valorilor morale, performanta stilistica. Macar un subiect de roman este de expus. Minimalizarea nu rezolva problema Paul Georgescu“ (subl. autoarei, recte Magdalena Bedrosian, aceeasi care, in plina sedinta de lucru, avea sa-mi reproseze „si cit de mult va iubea Paul Georgescu“, de parca afectiunea reciproca ar trebui, automat, sa dicteze evaluarea encomiastica a operei...).
Daca ai avut incredere sa-i repartizezi lui X un autor, atunci esti obligat sa mergi pe mina lui si sa-i accepti modul de tratare. Si doi: un articol de dictionar nu poate suplini un volum exegetic, practic o monografie. Trei: a alege un subiect de roman (mai ales la un stilist ca P.G.) si a neglija celelalte compartimente bio-bibliografice ale unui doctrinar cultural si politic este o eroare.

Ma rog, va propun acest studiu de caz, daca pot sa-i zic asa. Comparati dvs.:
Trei ipostaze retine, in principal, memoria literara din prezenta lui P. Congenerii si tovarasii de partid comunist retin credinta neabatuta a scriitorului in idealurile socio-politice ale trotkismului, paralel cu nestinsa idiosincrazie la tot ce va sa zica dreapta (in ilegalitate, P. a fost detinut politic, iar faptul se intrevede adesea in prozele sale). Generatiile literare din anii ’50-’80 retin figura oportunist-cinica a culturnicului de partid, pasionatul de culise literare, artizanul de cabale compromitatoare pentru toata lumea vechii aristocratii, „dictatorul“ de la Viata Romaneasca, omul aflat mereu im umbra lui Leonte Rautu, invidiind faima careului format din Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici. Intr-un cuvint, carnasierul, daca ar fi sa evocam un pasaj din volumul de Convorbiri cu Florin Mugur, unde altruismul si idealismul sint tratate drept „vegetarianism“. In sfirsit, in al treilea rind, generatia ’80 retine din literatura lui P. un precursor al romanului postmodern ludic si intertextualist, monstru de locvacitate stralucitoare (Vara baroc), un vinator de valori critico-literare tinere, precum si legenda celui care, la debutul lui Nichita Stanescu, avea sa scrie doua cronici succesiv, dublind epitetul „exceptional“ cu „genial“, ceea ce a propulsat brusc figura poetului.

Dar lucrurile nu se opresc aici. In istoria ideilor critice din anii ’60, volumul de eseuri Polivalenta necesara, 1967, isi are locul sau, atit pentru deschiderea comentariului spre zone pina atunci hulite (v. de exemplu chiar Incercarile critice ale lui P., 1957, 1958), cit si pentru proza insasi a scriitorului: Pasadia si Pantazi nu sint „personaje“, ci „fiintele din imaginatia cu care-si popula fiul lui Ion Luca rigida singuratate“, Craii fiind – in numarul lor – una si aceeasi identitate, asa cum se va intimpla cu Ioan, Luca, Matei si Marcu, eroii autorului din Mai mult ca perfectul, 1984, Natura lucrurilor, 1986, Pontice, 1987, Geamlic, 1988. Cei patru „evanghelisti“ sint extrasi din „mantaua“ lui Miron Perieteanu, in mare parte un alter ego al autorului.

Apoi, „relativismul literar“ dedus dintr-o teorie sartriana, ofera alte elemente valabile pentru intelegerea romanelor tipice anilor ’60, cind Noul roman francez captase piata literara romaneasca (v. Coborind, 1968), iar vechiul admirator al literaturii lui John Dos Passos, care era P., tragea cu ochiul la Robbe Grillet&co. Mai departe: dubla natura a literaturii romane, viziunea eminesciana, vitriolanta, amara, obsesiva, alaturi de viziunea caragialiana, unde „un hohot de ris nimiceste totul sub un sarcasm clar si reducerea la absurd“ – defineste si ea scriitura lui P., de la faimoasa nuvela Pilaf din anii ’60 (pentru multa lume virful prozei lui P., la concurenta cu Vara baroc) pina la Solstitiu tulurat, 1982 si Intre timp, 1990.
„Antiepoca si logica asociativa, spune P., sint valentele moderne ale prozei eseistice. Proza moderna vrea tocmai sa reabiliteze viata obisnuita, compusa dintr-o suma de actiuni, nu dintr-una singura, in care nu exista decit rar crestere si deznodamint exploziv, sau exista mai multe interferente ce nu coincid.“

Utopia Omului Total genereaza in proza lui P. un fel de gherila psihologica. Jocul de artificii dialogale, mania calamburului, „coticitele“ monologuri, amestecul permanent de neologism pestrit si neaosisme, interminabila disputa dintre Conservatori si Liberali, obsesia zonei oculte ce regizeaza aparentele realului, dinamica partiturilor individuale ce asociaza abjectia mercantila gen Pirgu (Gica, Chirica, Kakospiru) cu visatoria, demnitatea cu inregimentarea, sarcasmul cu naivitatea, nobletea cu josnicia s.a.m.d. – capata in fluxul narativ o energie paradoxala: pentru a fi urite asa cum se cuvine, naturile malefice trebuie mai intii admirate din plin. Extrasi din realitatea familiara scriitorului (multa lume citeste romanele acestuia ca texte „cu cheie“, intrezarind in filigran figurile unor Zaharia Stancu, Marin Preda, Breban etc.), dar si din eul forfotitor, plin de impulsuri contrarii, adesea demonice, al autorului. Eroii lui P. patenteaza in literatura romana un spatiu – Platonestii, Huzureii – al romanului dialogal si cel putin trei personaje memorabile: Miron Poenaru, D. Dimancea, Miron Perieteanu, figuri ale esecului... triumfator.

Pentru atit de complicatul mecanism al prozei lui P., istoria nu este decit carcasa, turnata solid, cu mestesug deprins temeinic. Mereu alta, dar mereu aceeasi, istoria ofera. Se regenereaza prin distructie: ambitia datelor temporale vizeaza categorialul, iar ordinea istorica defineste esente morale. Nu conteaza ca ne aflam la 1916 sau 1920, fiindca „bietul om sub vremi“ desfide cronologia. Obsesia scriitorului („sa descifrezi mecanismul“) ramine contorsionarea personalitatii sub tortura istoriei, sub presiunea politicului si metamorfozarea lui permanenta datorata jocului papusaresc prin care Puterea Ascunsa manevreaza epoci, imperii, dinastii, clase, caste, indivizi. Ca ne aflam printre Ferdinanzi, Bratieni, -carpi, Marghilomani, Bogdani-Pitesti si Averesti (sub obrazarul carora ii poti descifra destul de lesne pe Gheorghiu Dej, Patrascanu, Vasile Luca s.a.m.d.), printre spioni ai Vienei in Ardealul de dupa 1900, cu societati masonice, diabolice, de politica si afaceri, – asta conteaza numai la prima vedere. Pentru cadru, atmosfera, pentru toate aceste colonii de molii joviale. Ceea ce conteaza in final este dezintegrarea, sau pastrarea integritatii morale. Romburile colorate ale geamlicului intersanjeaza personajele si ideile. Cu greu te descurci printre muntii de vorbe, adevaratul eu auctorial se pierde mereu cu delicii printre siluetele antinomice si totusi similare temperamental, iar „mesajul“, desi stingist, se sustine prin polimorfism si, la rigoare, ambiguitate.

Cititorul anului 2000 va alege din proza lui P. fie constructia clasica din Doctorul Poenaru, 1976, fie stilismul din Vara baroc, fie pomenitul volum de convorbiri cu Florin Mugur, Virstele ratiunii, din... ratiuni de istoria mentalitatilor literare la romani. Sau, dimpotriva, nu va alege nimic.
Am incheiat textul. Sa fie, oare, numai „impresionism“ aici?
In sfirsit, despre: 1) teribila, ultraidilica parfumare a capitolului „edituri“ (Dorina N. Rusu) din care rezulta ca-n deceniile comuniste n-am avut decit temelii editoriale solide, realizari epocale, eroi, triumfuri si apa de trandafiri; 2) purificarea fortata, flagranta, a biografiilor politico-ideologice intr-o sumedenie de cazuri (Victor Eftimiu „in 1948 devine membru al Academiei.

Pina la incetarea din viata se bucura de aprecierea oficiala“; Paul Everac, „cel mai prolific autor dramatic roman contemporan, avind vocatia actualitatii stringente si pasiunea interogatiei, va ilustra in limitele ideologice ale epocii si cu un angajament demonstrativ extrem de mobil transformarea caracterului si psihologiei umane intr-o societate ce evolueaza rapid...“; Sergiu Farcasan, ca ziarist la Scinteia, „dobindeste in mediile culturale un renume de comisar al rectitudinii ideologice comuniste. Ca scriitor insa abandoneaza destul de curind temele politice ori virulenta pamfletara si se specializeaza in literatura stiintifico-fantastica“; v. si Eugen Frunza, Eugen Evu s.a.); 3) ce va sa zica, la Goga, ca Mustul care fierbe, Precursori si Discursuri „vor reflecta curba descendenta a orientarii sale ideologice din ultimii ani de viata“?!? Aici nu mai este „privirea din avion“?; 4) Ce-o fi, la V. Em. Galan, ca „odata cu relativa liberalizare din deceniul sapte, scriitorul incepe sa intre in conul de umbra al uitarii, desi publica lucrari de valoare si se distanteaza tacit (!) de compromisurile facute anterior“?; 5) De ce Ovidiu Genaru beneficiaza de un spatiu cit Matilla Ghyka, N. D. Fruntelata „e atit“ Serban Foarta, Radu Felix cit revista Iconar, A. D. Herz cit C. Hogas, iar Florea si Carmen Firan intrec Fundatiile Regale? De ce Andriana Fianu are tot atita spatiu cit i se acorda lui Emil Hurezeanu?...
Ma rog, despre toate acestea, poate cu alte ocazii.

 
 
 
Cele mai citite articole
Profil de preşedinte (I)
Ideologia Băsescu
În numele tatălui
România după Băsescu: epoca postbelică
Profil de preşedinte (II)
Cele mai comentate articole
În numele tatălui
„Ajunge zilei povara ei“
România după Băsescu: epoca postbelică
Efectele „originalităţii“ constituţionale
DNA
Cele mai recente comentarii
Da, doamna Musat...
Sasii. Argument
@profesor: Efectele obişnuinţei cu răul
"il tot proslavea, aiurea..."
1982-2014
 
Parteneri observator cultural
Kilipirim