Autor: 
Categoria: 
Dana Catona (n. 1967) a debutat în 2008, la Editura
Leda, cu cartea de poezie Iepurele de martie, volum cîştigător al concursului
de debut literar Unicredit. Anul acesta a revenit cu un al doilea volum de
poeme, Prinţesa portocalie, la Editura Brumar, în seria de „Poeţi români
contemporani“. Ilustraţia copertei îi aparţine chiar autoarei, care este lector
la Facultatea de Arte şi Design, în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
Nu ştiu dacă poezia reprezintă pentru ea le violon d’Ingres, însă trebuie spus
că această prinţesă portocalie pune în lumină o sensibilitate poetică aparte,
demnă de remarcat, care nu are decît de cîştigat din asocierea cu tuşa de
culoare şi linia/desenul plasticianului. Sensibilitatea plastică şi
sensibilitatea poetică merg aici mînă în mînă în direcţia unei poezii nu atît
minimaliste – cum scrie Cornel Ungureanu pe coperta a patra –, cît ilustratoare
a unei arte poetice a suavităţii („o artă poetică suavă“, cum notează acelaşi
Cornel Ungureanu).
„am visat că sînt prinţesa portocalie/ sorbeam
dintr-un pahar cu lichid portocaliu// luminile se desfăceau încet/ şi era
noapte“ – acesta este poemul omonim, sumar şi în acelaşi timp opulent, răsfăţat
şi în acelaşi timp trist, precum tuşa de culoare portocalie care se desface
„încet“, în versurile lui, în întunericul nopţii. Suavitatea de care vorbeam
este un efect al transpunerii poetice a mai multor „tehnici“ plastice,
perspectiva, ştiinţa de a privi, simţul culorii, desenul. Ea este, deseori,
succedată de cruzime, de imaginea violentă, ca de un contrapunct necesar, iar
dacă nu, prinde corp în mici crochiuri, peisaje, haikuuri de o delicateţe
japoneză, cu o iscusinţă de „origami“. Iată un peisaj: „un ochi mic de geam
dreptunghiular/ cu dimensiunea mai mare/ a liniei orizontale/ şi o perdea gri//
nu cred că o să-l mai văd vreodată“. Tristeţea, melancolică sau acută – ascunsă
cu grijă –, îşi face loc şi aici, ca pretutindeni, deşi blurată din cînd în
cînd de accese de vitalitate (vezi ocurenţa culorii roşu) şi de bucurie, cea
din urmă cultivată cu grijă, „împachetată“, cum scrie poeta, „într-un
sofisticat origami“: „mi-e frică să mă bucur prea mult/ de soarele zilei de
toamnă/ de linia uşii atunci cînd o închid cu grijă/ sau de o superbă piesă
supertramp/ furişată prin difuzorul radioului// o să încerc să împachetez
bucuria/ într-un sofisticat origami/ cu o formă nebănuită/ pe care o să îl
admir din cînd în cînd// mă tem că fără acest origami/ toate se vor sparge/ sau
se vor fisura// şi eu mă tem de fisuri/ şi de spargeri“ (origami). Armonia
suavă, întreţinută de linia şi de culoarea împrumutate din plastică, este, de
fapt, o modalitate de a crea bucurie estetică şi existenţială acolo unde
mocnesc angoasa, tristeţea, trecerea timpuli, golul (prezenţa/absenţa unui
„tu“, a fiinţei iubite, ce apare ici-colo, abia schiţat): „celuloză bătrînă
miros de praf litere moarte/ între foile lipite scrisori şi bilete uitate/
cărţi noi lucioase/ chiar şi albumul de fotografie/ de la muzeul din chicago//
în vechiul album rembrandt/ un bilet de demult în care îţi scriam// nu uita să
îţi pui ceasul/ să te trezeşti devreme/ te iubesc// m-am gîndit să scanez
biletul/ şi să ţi-l trimit// apoi am şters cartea de praf/ şi am aşezat-o
înapoi pe raft“ (bilet).
Aşa cum o pată de culoare sparge mereu un fond
negru, în poeziile Danei Catona jocul lumină/umbră reflectă jocul
bucurie/tristeţe, surdinizînd melancoliile şi anunţînd, în poemul final, unhappy-end: „o privelişte frumoasă/ un peisaj care înghite valea însorită/ şi
umbrele prelungite ale după-amiezii// mărăcini negri îmi urcă pe braţ/
suprafeţele netede sînt acoperite de ghimpi// cărarea rătăcită e cea care
urmează drumul întrerupt/ în care mirosurile de iarbă arsă/ se amestecă cu
mirosul afinelor răscoapte// e multă tristeţe în lumina de vară/ dar/ dacă
citeşti cu atenţie/ poţi afla că totul/ se va termina cu bine“. După cum se
poate observa, pe lîngă vizual, pe lîngă efectul plastic, există şi o doză de
senzorialitate în poemele Danei Catona. După cum, în locul „desenului precis“,
există mai degrabă notaţia schiţată sau miniaturală (japoneză), altfel spus „desenul
făcut cu o linie fremătîndă şi şovăielnică“, şi care este desenul „cel
adevărat“: „în vis îi explicam/ unui necunoscut/ cum poţi desena precis/ şi că
desenul precis nu e întotdeauna/ cel pe care îl faci cu echer şi liniar/ drept
şi exact/ ci desenul făcut cu o linie fremătîndă şi şovăielnică/ e cel
adevărat“ (desenul precis). Există, de asemenea, şi referinţa la literă, la
text, la scriitură, adesea chiar în materialitatea cea mai pură (scrierea,
desenarea, caligrafierea literelor) sau, aşa cum pertinent observă criticul
timişorean Cornel Ungureanu (pe coperta a patra), referinţa la scris ca „artă“,
ca „desen“: „am scris o poezie foarte mică/ din cuvinte mici silabe mici şi
litere mici// literele mici la început/ le-am desenat cu un creion/ apoi am luat
stiloul chinezesc din clasa întîi/ şi am desenat un o perfect// următoarele
litere le-am desenat/ cu peniţa cea mai subţire/ literele erau extrem de mici/
şi se îndepărtau de mine// erau acolo dar deveniseră/ invizibile“ (litere
invizibile).
Miniaturală este şi pantofi mici, ce
surprinde, dintr-o perspectivă „de jos“, traversarea zilnică a oraşului, un mod
de a trimite la banalul cotidian, monoton, epuizant, încărcat de tristeţe.
Traversarea aceasta în pantofi „foarte mici“ ilustrează – chemînd în minte,
întrucîtva, imaginea japonezelor în chimono, mişcîndu-se graţios şi totodată
chinuit în saboţii lor incomozi – existenţa de zi cu zi, constrîngătoare,
dureroasă, repetitivă şi, în acelaşi timp, plină de frumuseţe, de tandreţe: „de
dimineaţa pînă seara/ mă ocup cu înghesuitul/ tălpilor în sandalele de vară/ în
pantofii de gumă/ în pantofii scîlciaţi/ în cizmele cu şireturi lungi/ în
funcţie de anotimp/ apoi deschid uşa tacticos/ şi fac plimbarea dureroasă/
fiecare pas e o străfulgerare/ tăioasă şi surdă/ pantofii sînt foarte mici/ şi
eu calc apăsat/ mîngîind prin talpa minusculă/ trotuarele şi aleile/ oraşului
meu// apoi mă întorc acasă/ îmi eliberez picioarele/ şi dorm“ (pantofi mici).
Iată cîteva mici poeme ale bucuriei – redate, desigur, prin pata de culoare –
infiltrate încet în obiecte şi fiinţe: „obiectele amorfe se acoperă uşor/ cu o
pojghiţă colorată/ o bucurie lentă/ absorbită“ (fără titlu) sau: „sînt
bucuroasă/ de bucuria cîinelui meu/ care stă întins/ negru/ pe iarba verde“
(negru pe verde). În imobiliară, „praful mult“, „obiectele crăpate ciobite şi
şterse“, lucrurile ascunse „în spatele altor lucruri ascunse“ – toate aceste
imagini ale melancoliei, ale trecerii timpului sînt înviorate, la final, de
vitalitatea unei pete de culoare – roşul – şi revenirea laitmotivului
pantofilor (un alt laitmotiv, figurat şi în ilustraţia de pe copertă, e
cîinele): „astăzi o să îmi cumpăr pantofi roşii“.
Am citat pînă acum din textele cele mai
reuşite (raportul este, probabil, jumătate-jumătate) ale prinţesei portocalii.
Practicînd cumva o poezie estetică, suavă, miniaturală – un gen „minor“, cum
s-ar spune –, Dana Catona pune, totuşi, în lumină o sensibilitate poetică
interesantă – slujită de crochiu, de linia din desen şi pata de culoare –,
resuscitînd cumva, peste mode şi timp, vechile corespondenţe rimbaldiene,
haikuurile japoneze şi vechiul dicton ut pictura poesis.
Dana CATONA
prinţesa portocalie
Editura Brumar, Timişoara, 2011, 94 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters