OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un excelent vorbitor, Max Bruinsma a prezentat în conferinţa sa eforturile de clarificare a identităţii vizuale ale unor instituţii ale statului olandez, în spiritul acelei eliberări de heraldica stufoasă, simbolic asociată cu exclusivismul financiar şi politic (cum arată Wally Olins în cartea sa Corporate Identity). De altfel, criticul a semnalat judicios rădăcinile adînci ale tendinţei spre abstractizare în designul grafic olandez, pe de-o parte, în tot ce a însemnat, de la arhitectură, la produs şi grafică De Stijl, şi, pe de alta, în austeritatea calvinistă a Olandei.

 

Între logourile şi programele de design prezentate s-au numărat cele realizate în anii ’80 de R.W.D. Oxenaar şi J.J. Kruit pentru guldenul olandez, designuri de monedă de hîrtie, care au stabilit repere în domeniu prin compoziţie geometrică, imagistică originală (tema florii soarelui, a farului, în locul binecunoscutelor personalităţi istorice), elemente de siguranţă şi cele pentru P.T.T. (Poşta olandeză) de Pieter Brattinga în anii ’60 (ulterior continuate de Studio Dumbar în ’89). Logoul pentru PTT de Brattinga uneşte caracterele sans-serif, simbolicul corn al poştei de odinioară într-o compoziţie perfect armonioasă şi clară. Aceeaşi tendinţă spre maximă claritate şi inteligibilitate se putea observa din exemplele cu privire la noile logouri ale oraşelor din Olanda, poate dusă la extrem în cazul Amsterdamului, unde blazonul de odinioară este reprezentat printr-o coloană de trei cruci roşii (ale „Sf. Andrei“).

 

Din istoria vastă a designului grafic în perioada comunistă am luat în considerare paradoxala istorie a publicităţii tipărite în România (nu insistăm aici asupra inutilităţii acestui domeniu, desigur din punct de vedere ideologic, în condiţiile comerţului socialist). Ea este, de fapt, oglindirea fidelă a degringoladei profesionalismului şi a societăţii în ansamblu în România, cînd, de la publicitatea în buna tradiţie interbelică a anilor ’50, ’60 şi de la regăsirea unei integrări în moda pop art la sfîrşitul anilor ’60 şi în 1971, 1972, se ajunge la imagini încropite la minima rezistenţă, realizate prin decuparea unor fotografii din reviste străine. Regăsim exprimate în acest domeniu, supus atunci, ca orice producţie publică, cenzurii, mai mult sau mai puţin subtil, ecouri ale mentalităţii generale de stat miliţienesc. Întîlnim numeroase reclame unde ceva din vocea autoritară sau antipatică a oficialităţii este parte integrantă (în fond, şi aceste imagini aveau darul să ne amintească prin conţinut sau prin realizare – din ce în ce mai catastrofală estetic – în ce ţară trăiam). Caracteristică statistic (din 100 de reclame la alimente, aproape jumătate) şi stilistic este reclama recurentă, pe parcursul a mai bine de douăzeci de ani, la „peşte oceanic“. Această iconografie, care poate nedumeri pe orice cercetător din afară, nu poate fi explicată în afara contextului politico-istoric. Ca să nu mai vorbim de calitatea textelor, exemple ilustre de stupiditate.