OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desigur ca in Romania sint contestate elitele (prefer acest verb generic; „diabolizate“ mi se pare a raspunde, prea obedient, unui gust – absolut local, de n-o fi balcanic – pentru patetisme, cind este vorba despre a vedea si a numi o realitate fireasca). Ca pretutindeni, cred, exista mereu centri de putere sau grupuri ale caror frustrari isi gasesc o legitimare din asta sau ideologii „mai stingiste decit stinga“, care contesta (violent) elitele. In general, elitele exista in relatie cu aceste contestari, dar una dintre functiile lor este de a ramine… elite, chiar daca au invatat ceva din respectiva ciocnire cu „lumea de dedesubt“.

Problema la noi, acum, fata cu acest „razboi al elitelor“, este ca respectiva contestare ajunge foarte repede, nediferentiat, la cuvint, la microfon, la acoperire mediatica, se aude si se vede, adica, mai bine decit e cazul – si este vazuta de un public usor de fascinat cu senzationalul, mai putin capabil in schimb de reflectie la rece (vi se pare elitist spiritul frazelor mele? e inevitabil…). Cred ca este de identificat in primul rind diferenta majora care separa un anti-elitism de inspiratie americana (o stinga inocent-academica, potrivita „la ei“ unei istorii mult mai tinere si, in general, unei alte distributii a puterii, unui alt climat al dezbaterii democratice; sau, ma rog, al dezbaterii dintre republicani si democrati, dintre elita WASP si „ceilalti“, dintre „the happy few“ si „the lot of them“ etc.), prost transplantat in spatiul romanesc (pentru ca nenuantat citusi de putin si nepotrivit contextului), o contestare fireasca (in orice societate) a elitelor venind din aria non-elitelor (cine le compun si pe unele, si pe altele, la noi? iata un subiect de reflectie) si o contestare frustrata, a unor grupuri de presiune centrate in jurul unor figuri care au, evident, resurse resentimentare aparte. In chip regretabil, la noi, acum, cei mai multi contestatari apartin acestei ultime categorii.

Vocile majore ale celor care contesta elita universitara/academica/stiintifica apartin unora care au incercat sa intre in universitatile respective, dar n-au reusit, breslele scriitoricesti sint contestate de aceeasi pletora neharazita care le asalteaza portile, calitatea unui doctorat romanesc de a consacra o competenta academica este contestata de cei care nu reusesc sa incheie un asemenea parcurs formativ, elita din redactia vreunei reviste „elitist-exclusiviste“ este atacata de cei care se viseaza colaboratori acolo (si n-au fost invitati) etc. Paradoxul (dupa mine, periculos si absolut sanctionabil etic) este ca asemenea contestatari se doresc, de fapt, legitimati (fara vreo proba prealabila alta decit energia lor destructiva si vociferanta) de chiar elitele pe care le contesta.
Confuzia intre aceste tipuri diferite de contestari, ca toate confuziile din dezbaterile intelectuale ale societatii romanesti contemporane, sint de natura sa ascunda contururile reale ale problemei si ale participantilor/polemistilor, sa creeze publicului (larg, neinstruit, neavizat) impresii gresite despre fenomen, unde – daca elitele nu ies la rampa pentru a se apara in „pietele“ ori la talk-show-urile unde au fost atacate – cistiga cei mai vizibili, cei mai insistenti, cei mai galagiosi. Or, prin definitie, elitele nu sint foarte vizibile. Si nu fac galagie, vorbesc articulat.

Climatul romanesc actual este – continua sa fie – unul profund traumatizat (inclusiv) la nivelul dialogului social. De aceea, contestarile si „diabolizarile“ sint mai vizibile decit atitudinile constructive. De aceea, a identifica un „tap ispasitor“ pentru suferintele comunitatii este o actiune mai susceptibila de a stirni interes decit efortul de a repara respectivele suferinte. Elitele sint aratate cu degetul in acest joc al lui „cine-i de vina ca ne e rau?“. Se discuta mult mai mult despre refuzul (presupus) al unei elite a filozofiei/a ideilor romanesti de a se deschide (Pentru cine? Pentru ce? Cine mai vrea inauntru? Cine are nevoie de un transfer de prestigiu, neavind alta sursa?), decit de absenta unei politici coerente (si sustinute financiar, la standarde europene) pentru dezvoltarea centrelor stiintifice de excelenta in spatiul romanesc. Problema mea imediata, ca universitar roman, nu este, de fapt, cine a mai reusit sa urce in trenul spre Paltinis dupa plecarea lui din gara, ci – eventual – cit la suta din PIB este destinat cercetarii fundamentale, ca sa nu pierdem o cursa europeana chiar inainte de start. Se preocupa cineva, cum trebuie, la nivelul politicii de stat (sau la nivelul investitiei private) de crearea unor elite, daca cele existente sint contestabile? Tare ma tem ca raspunsul este negativ. Si ca problema noastra este nu ca elitele ar fi „diabolice“, ci ca ele sint, efectiv, firave, putine, nesustinute…

Or, mi se pare foarte semnificativ – pentru faptul ca discutia este, asa cum este, perdanta si resentimentara si inutila – ca se discuta mai mult (cu tot soiul de aere de responsabilitate majora si de revolta populist-indreptatita) despre, de pilda, cit ar fi de „diabolic“ dl H.-R. Patapievici, ca elitist ce este (precizez ca aceea este o elita pe care o admir si in care nici nu aspir si nici nu incerc sa ma prenumar, intrucit stiu ca locul meu nu e acolo, ca – eventual – competentele mele m-ar valida in spatiul unei alte elite, profesionale, cu un alt statut si competente…), decit despre politicile de reinsertie a tinerilor formati in strainatate pentru a deveni noile elite ale Romaniei post-comuniste (iarasi, experienta personala, de fost tinar cercetator in aceasta situatie si de actual profesor al unor asemenea tineri exceptionali, ma inarmeaza cu triste exemple). Asist neputincioasa la o deplasare de atentie, de miza, de centru de greutate; nu vreau sa insinuez ca este o manevra constienta si oculta, a unor centri de putere care se tem de creierele elitelor (deci le ataca), care se simt bine in fata hemoragiei de creiere tinere care pleaca spre a nu se mai intoarce (deci le incurajeaza).

Prefer sa cred ca, din superficialitate, din orgoliu personal, din frustrari rasucite intr-un efort de legitimare niciodata reusit, se prefera o discutie cu miza usoara, cu atacuri personale, cu defulari resentimentare si incapacitati dialogice. Daca elita pareaza, ea se expune coborind intr-o piata (inevitabil „murdara“) si e acuzata ca ar juca neelegant (vezi o replica recenta a dlui Liiceanu la o contestare gazduita chiar de revista dvs.); daca nu raspunde – e acuzata de elitism! Inutil sa adaug ca seninatatea elitei (in legatura cu propriile sale competente si pozitii) deranjeaza cel mai violent contestarile incrincenat-resentimentare.
Intr-un asemenea climat, o contestare a elitelor justificata prin reflexul unei ideologii coerente de stinga mi se pare a fi, inca, o aspiratie. Ruda buna cu aspiratia pentru o stinga politica reala, matura, la fel de coerenta. Care sa isi aiba propriile sale elite. Deocamdata, si elitele politice romanesti stau rau, de nu sint sublime (vorba… nemuritorului Gambetta). Si nu cu achizitia unui membru al elitei intelectuale pe post de consilier de campanie se legitimeaza o elita politica.

Sintem in plina campanie electorala: cite din interventiile in dezbaterile politice ocazionate de aceasta vi se par a marturisi despre competenta unei elite – de politicieni sau de politologi? Sintem in plina reforma a sistemului universitar romanesc: statistic, citi tineri cercetatori, formati excelent in universitati occidentale, au ales sa revina acasa si apoi au plecat din nou, definitiv, in ultimii 10 ani, pentru ca aici nu ii voia nimeni, in timp ce „acolo“ se realizeaza stralucit, fac parte din elite… etc.? Vorba lui Beckett: „Cine intreaba? Despre ce vorbim?“.