Din 1990 încoace, zilele de 13-15
iunie au fost pentru bucureşteni nu numai zile de rememorare a
întîmplărilor de atunci, ci şi de meditaţie asupra
propriei lor substanţe şi definiţii.
În acest an, totul concură
pentru a ne obliga la analize mai subtile şi mai neliniştitoare,
dată fiind nu numai creşterea perspectivei îndreptate spre
timpul trecut, ci şi circumstanţele electorale, tulburător şi
involuntar sarcastice, ale prezentului. Pentru că, în acest
an, ironia istoriei face ca turul doi al alegerilor locale să cadă
pe 15 iunie şi să aibă ca favorit în Bucureşti un
reprezentant al autorului catastrofei de acum 18 ani. Întrebării
cum a fost posibil ceea ce s-a întîmplat atunci,
dezbătute cu amărăciune şi oroare pînă la saţietate, i se
adaugă firesc întrebarea cum e posibil ce se întîmplă
acum. Iar răspunsurile au valoare doar în măsura în
care înţeleg că, nici atunci, nici acum, esenţialul nu
constă în înfruntarea ideologică dintre nişte forţe
politice – destul de indiferente la doctrine, de altfel –, ci în
manipularea, prin metode care şi-au demonstrat eficacitatea în
construirea totalitarismelor secolului trecut, a unor trăsături
care ne caracterizează de secole.
Victimele mineriadelor nu au fost doar
cei maltrataţi de mineri în Piaţa Universităţii, care au
ajuns apoi să se zbată, pe fundalul apatiei generale, în
organizaţia care le poartă numele; victimele mineriadelor au fost
poporul şi statul român, care şi-au amînat astfel, cu
mai bine de un deceniu, integrarea în rîndul lumii
civilizate şi prospere. Pentru că, oricît ar părea de
ciudat, consecinţele în istorie ale unor fapte, oricît
de absurde sau întîmplătoare la timpul lor, se dovedesc
nu numai dezastruoase, ci şi definitorii, iar preţul este
întotdeauna corect.
În raportul dintre libertate,
solidaritate şi putere stă răspunsul la toate întrebările
pe care le pune istoria. De la facerea lumii încoace, există
pe pămînt două categorii de oameni: cei care îşi
doresc libertatea şi cei care îşi doresc puterea. Din păcate,
cele două categorii nu se suprapun aproape niciodată: niciodată
cei care luptă pe baricade nu sînt aceiaşi cu cei care ocupă
funcţiile de conducere de după victorie. Din acest punct de vedere,
deosebirea dintre dictatură şi democraţie este aceea că, în
dictatură, cei care îşi doresc libertatea depind în mod
absolut de cei care deţin puterea, în timp ce, în
democraţie, cei care vor puterea depind de cei care îşi
doresc doar libertatea. Solidaritatea acestora din urmă este singura
lor formă de putere.
De aceea, cei ce se tem de libertatea
celorlalţi au înţeles că felul cel mai sigur de a-i învinge
este acela de a le face imposibilă solidaritatea, în
absenţa căreia libertatea, devenită inutilă, se stinge. Zvonurile
care nasc suspiciunea, suspiciunea care interzice încrederea şi
dizolvă coeziunea sînt arme la fel de eficace ieri ca şi
alaltăieri, arme destul de distrugătoare pentru a nu mai fi nevoie
uneori să se recurgă la armele propriu-zise.
În cazul Pieţei Universităţii
s-a recurs la ghioage numai după ce întreaga recuzită a
dezbinării, verificată cu succes în deceniile trecute, a fost
înfiptă pînă în plăsele în mentalul
colectiv. Au fost răspîndite manifeste semnate cu numele unor
intelectuali, născuţi după război, care – pentru că
vorbiseră din balconul Universităţii – erau puşi să se
adreseze, pasă-mi-te, în numele Căpitanului; se povestea
despre orgiile femeilor goale – intelectuale, fireşte –
care fuseseră văzute pe televiziunea bulgară dansînd în
Piaţa Universităţii. De altfel, toate aceste eforturi de
calomniere şi falsificare nu erau lipsite de abilitate: ceea ce
trebuia discreditat nu era numai intelectualitatea, a cărei
obişnuinţă de a gîndi putea deveni molipsitoare, ci, mai
concret, esenţa periculoasă a discursurilor din Piaţa
Universităţii, Punctul 8 de la Timişoara, care punea sub semnul
întrebării însăşi posibilitatea de a continua
manipularea istoriei.
Dacă au reuşit sau nu, se va vedea
inclusiv după rezultatele alegerilor locale din 15 iunie... Dacă
locul calomniei savante şi al violenţei l-a luat cultivarea
băşcăliei, locul patetismului căutării dezinteresate a
dreptăţii şi a adevărului l-au luat descurajarea, izvorîtă
din confuzia bine organizată şi din neputinţa de a mai deosebi
răul de bine, dezgustul generalizat şi vulgaritatea omniprezentă.
Libertatea cucerită demult a devenit irelevantă, în măsura
în care sîntem prea obosiţi pentru a învăţa să
o utilizăm. Iar trenul integrării, în care, după 13-15 iunie
1990, fuseserăm împiedicaţi să urcăm, ne duce acum – cu
tot cu responsabilii de atunci – spre o destinaţie atît de
îndelung visată, încît nu ştim cum este în
realitate, în timp ce în vagoanele unde ne ducem viaţa,
lucrurile rămîn mai mult sau mai puţin neschimbate.
Aş vrea însă să închei
acest recurs la memoria reprimării Pieţei Universităţii cu o
amintire de alt fel, legată de efervescenţa ei de dinainte. Am
făcut de curînd cunoştinţă la Stockholm cu un
parlamentar suedez care, la auzul numelui meu, s-a luminat de o
ciudată bucurie, ceea ce m-a determinat să-l întreb
intimidată dacă mi-a citit cărţile traduse în suedeză.
„Nu, mi-a răspuns el, dar vă ştiu din Piaţa Universităţii,
unde, ca şi dumneavoastră, m-am adresat din balcon celei mai
frumoase mulţimi pe care am văzut-o vreodată. Şi astăzi mi se
întîmplă să visez uneori scena incredibilă în
care mulţimea aceea mă aclama scandînd Su-e-di-a, Su-e-di-a.
Şi cînd mă trezesc, ştiu că voi avea o zi bună“.
Îl ascultam repetînd exotic
şi aproape cîntător numele românesc al ţării sale şi
mă gîndeam dacă n-ar trebui să încercăm să visăm şi
noi, din cînd în cînd, lumina din Piaţa
Universităţii, oferindu-ne astfel şansa de a avea la trezire o zi
mai bună…
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters