OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gail KLIGMAN
Calus. Symbolic Transformation in Romanian Ritual
With a foreword by Mircea Eliade. The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 1999,
287 p., f.p.


Gail Kligman, profesor in cadrul Departamentului de Sociologie de la University of California, Los Angeles (SUA), este un nume deja cunoscut publicului romanesc. In 1998, la Editura Polirom, a aparut in traducere cartea Nunta mortului. Ritual, poetica si cultura populara in Transilvania. O alta carte a cercetatoarei – The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania (1988) marturiseste interesul constant fata de spatiul cultural romanesc.

Intre domeniile care i-au atras atentia se numara: antropologia culturala, sociologia politica, nationalismul si etnicitatea, cu aplicare pe spatiul central si est-european. S-a afirmat ca personalitate stiintifica prin atentia deosebita fata de realitatile romanesti, devenind in peisajul academic international o autoritate in domeniu. Are o activitate didactica sustinuta (a tinut cursuri de antropologie culturala si stiinte politice la University of Texas-Austin, Ion Ratiu Visiting Chair of Romanian Studies, la Georgetown University, la University of Chicago) si este membra in colegiul de redactie al unor importante reviste (Slavic Review, East European Politics and Societies, Ethnography, Theory and Society, Sfera Politicii s.a.). A fost research fellow la Wilson Center, la Center for European Studies, Harvard University, la Center for Russian and East European Studies, UC Berkeley si la Collegium Budapesta.

Cartea de fata – Calusul. Transformari simbolice in ritualul romanesc – are un statut special. Publicata in 1981 la University of Chicago Press, este prima lucrare de anvergura a cercetatoarei americane, fiind dezvoltarea tezei cu care obtine titlul de Doctor in sociologie, la renumita UC Berkeley. Citita astazi, lucrarea ofera o extrem de interesanta perspectiva asupra dinamicii culturii populare romanesti in contextul modernizarii si secularizarii. In plus, sint vizibile beneficiile aduse de „privirea indepartata“ a cercetatorului detasat, liber de constringeri contextuale, neimplicat. Nu insa si indiferent. Intr-un interviu recent realizat de Mircea Mihaies, aparut in revista Orizont din Timisoara, Gail Kligman marturiseste: „Am obiceiul sa spun ca pentru mine Romania este o boala cronica! O boala de care nu pot scapa“. Bineinteles, intimplarea, sau poate destinul, au avut un rol decisiv in declansarea acestui intens proces afectiv. Inca studenta, cercetatoarea intentiona sa intreprinda in fosta Iugoslavie, in Macedonia, cercetarea pentru sustinerea doctoratului, subiectul fiind modernizarea unor comunitati traditionale. Conditia impusa de autoritati de a locui la oras si de a face naveta la sate, precum si alte dificultati intrevazute au fost de natura sa zadarniceasca proiectul. Ne putem imagina dezamagirea tinerei cercetatoare, cu atit mai mult cu cit timp de trei-patru ani invatase sirbo-croata, efort care se dovedea acum inutil. Este indrumata de I.R.E.X. sa mearga intr-o scoala de vara la Sofia, dar si aici descopera aceleasi ingradiri. Era in 1975, moment in care, dupa cum aminteste in interviul mentionat, „Ceausescu avea o imagine buna in Occident. Si scontinua marturisireat iata cum circumstante geopolitice m-au adus in Romania!“.

In intervalul 1975-1976 ramine in Romania pentru o perioada de opt luni. Urmeaza sugestia profesorului Mihai Pop, la acea vreme directorul Institutului de Cercetari Etnologice si Dialectologice, si isi axeaza cercetarea pe obiceiul Calusului. Documentarea incepe practic de la zero. Tinara americana nu stie mare lucru despre folclorul romanesc, la care se adauga si necunoasterea limbii. Are insa echipamentul teoretic bine pus la punct si mult entuziasm. Este hotarita sa depaseasca toate dificultatile, care, de altfel, nu au fost putine. Apar, in primul rind, probleme legate de culegerea datelor de teren. Aplicarea metodei observatiei participative, care sta la baza oricarei cercetari de antropologie culturala, era ingreunata de decretul din 1974, prin care romanilor le era interzis sa gazduiasca straini, cu exceptia rudelor de gradul I. „Logistica cercetarii de teren in Romania prezinta dificultati metodologice a caror depasire presupune recurgerea la compromis“, marturiseste autoarea in prefata. Din aproape in aproape, lucrurile se aranjeaza pe parcurs, aici, la portile Orientului, si din acest punct de vedere, cercetarea poate fi dusa pina la capat.

Un alt impediment resimtit ca deosebit de frustrant este fapul ca nu este aproape niciodata lasata singura cu cei pe care ii studiaza. Mereu e insotita de inca un cercetator de la Institut, chiar si dupa ce aceasta prezenta nu se mai justifica prin necesitatea unui traducator. Are sentimentul ca cel care o insoteste cu atita curtoazie are un efect perturbator in dialogul cu satenii, ca ii falsifica relatia cu cei pe care ii chestioneaza. Revelator pentru aceasta situatie este momentul interviului cu doi Calusari, relatat in aceasta carte, cind autoarea este convinsa ca, daca ar fi fost neinsotita, ar fi putut obtine informatii de o alta calitate. In scurtul rastimp cit ramine singura cu informatorii, unul dintre Calusari ii dezvaluie, doar ei (!), ca el este vataf si pare gata sa vorbeasca mai mult despre atit de tainicul juramint al Calusarilor. Pina revine cealalta cercetatoare, apuca doar sa-i spuna: „Uite, e ceva legat de vindecare si de felul in care o facem si asta e tot ce pot sa-ti zic“. Frustrarea deriva din impresia ca, fiind insotita, nu se poate prevala de privilegiul celui venit de departe, negrevat de complicatele relatii generate de convietuirea in acelasi spatiu, in acelasi sistem (care, ne amintim, nu era tocmai propice comunicarii deschise, sincere). Ramine cu senzatia ca a ratat intimitatea in care interviul s-ar fi putut transforma in confesiune. Depaseste insa si aceasta insuficienta generatoare de melancolie si exploateaza la maximum informatia obtinuta din interviuri, in conditiile date.

Inca un obstacol in comunicare intervine la alt nivel. Constata ca in lumea satului nu sint incurajate discutiile cu continut sexual explicit intre barbati si tinere necasatorite. Astfel, un informator refuza sa pronunte in prezenta ei presupusul juramint tocmai pentru ca ar contine asemenea referiri. Textul este cules totusi pe banda magnetica in absenta ei. Cercetatoarea manifesta rezerve motivate fata de acest text, afirmind ca nu putem sti daca el reprezinta sau nu cu adevarat juramintul. De altfel, acest legamint facut de Calusari ramine in continuare invaluit in mister. Nici un cercetator nu a reusit pina acum sa culeaga acest text. Cu toate transformarile suferite de obiceiul Calusului, interdictia de a-l dezvalui celor din afara grupului functioneaza in continuare, cu aceeasi forta. Nu stim nimic sigur despre acest juramint, decit ca el exista. Secretul este pastrat cu strasnicie, sub amenintarea blestemului. Sa fim oare in fata unui secret vid? Sa fie oare vorba de un truc subtil, prin care grupul Calusarilor si-ar spori prestigiul, si-ar legitima in fata celorlalti puterile? Sa fie oare ca in acele initieri, in care marele secret pastrat mai bine decit oricare alta taina este ca… acel secret nu exista? Generatiile de astfel de „initiati“ se succed manipulind acest „adevar ultim“ cu mare precautie si cu mare responsabilitate, pentru ca este elementul care le confera identitate ezoterica, le asigura statutul, motivindu-le rolul magic sau taumaturgic. Nu stim daca in cazul Calusarilor este vorba de un asemenea secret vid sau avem de-a face cu o mare taina a energiilor subtile. Dupa unele marturii, vataf este ales cel care in timpul dansului ramine cel mai mult in aer… Nu stim nimic sigur. Certa este doar tacerea protectoare care inconjoara juramintul.

Avind in vedere deci specificul obiceiului Calusului, este de inteles mirarea lui Mircea Mihaies provocata de titlul ultimului capitol al cartii: Calusul si cincinalul. Autoarea are insa o motivatie: „Sa-ti explic. Poti sa spui orice despre regimul Ceausescu dar ideologii lui nu erau chiar timpiti. Ei si-au dat seama ca intr-o tara socialista multilateral dezvoltata, ca Romania, nu avea ce cauta un dans ritualic precum Calusul. Dar fiind un joc spectaculos a fost adus pe scena in cadrul «Cintarii Romaniei». Aceasta la rindul ei era legata de ideea de cincinal. Pe undeva, proiectul meu despre omogenizarea sociala s-a nascut in clipa in care am inteles felul in care lucra regimul comunist in domeniul culturii. Asadar, Calusul a fost rupt din contextul lui si i s-a oferit o noua identitate. De fapt, in sate obiceiul era practicat in continuare in formele originare. Cam aceiasi oameni jucau dansul si pe scena. Deci iata inca o diferenta intre ideologia comunista si realitate“.

Transformarea obiceiului in spectacol nu este de data recenta. Echipa Calusarilor din Padureti-Arges obtine marele premiu in anul 1935 la concursul de la Londra, organizat de catre International Folk Music Council. Harry Brauner povesteste triumful inregistrat in arena Albert Hall: „Batind din palme sacadat, miile de spectatori strigau: «Halaisa! Halaisa!»… Ocolind inca o data in sarituri mari arena, Calusarii parasira sala in aclamatiile unui public aproape isterizat.“ (Sa auzi iarba cum creste, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979, p. 56)
Cariera scenica a Calusului este si mai veche. In Transilvania secolului trecut are loc un proces tipic de revival al obiceiului si transformarea lui in spectacol. Este consemnat momentul de la 13 iunie 1885 cind, la indemnul lui George Baritiu, Stefan Emilian si Iacob Muresan au adus la Brasov dansatori ai Calusului si pe baza elementelor preluate de la ei au creat jocurile: Caluserul, Romanul, Batuta si Banul Maracine, care s-au jucat in toata Transilvania la manifestarile culturale romanesti, raspindindu-se apoi si la sate.

De o mai veche interpretare, in afara cadrului ritual, a jocului Calusarilor aminteste Dosza Daniil in cartea sa Koronis Ilona (Pesta, 1859). Autorul maghiar descrie serbarea data de principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, la 19 octombrie 1599, la Alba Iulia, in cinstea lui Mihai Viteazul.
Anca Giurchescu, intr-un articol aparut in Studia Musicologica Academiae Scientiarum Hungaricae (nr. 34, 1992) dedicat unei analize comparative intre Calusul din Cimpia Dunarii si Caluserul din Transilvania, constata ca stadiul avansat al deritualizarii Caluserului transilvan si „migrarea“ lui in contextul cetei de feciori ca spectacol in cadrul obiceiurilor de iarna are motivari istorice si cultural-politice: „Ca o tendinta generala in estul si sud-estul Europei, elitele culturale, cautind simboluri ale identitatii nationale, s-au orientat inspre traditiile dansurilor populare. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, romanii au ales Caluserul ca un simbol al identitatii nationale“. Dintr-o perspectiva romantica, Caluserul a fost interpretat ca o confirmare a radacinilor latine ale romanilor. Variantele stilizate interpretate in cadrul urban au fost apoi din nou „folclorizate“ si integrate in repertoriul cetei de feciori, datorita calitatilor artistice.

In legatura cu originea Calusului exista numeroase opinii si controverse. Cartea de fata are meritul unei sinteze, ofera o lectura critica a celor mai importante lucrari dedicate acestui obicei. Cititorii interesati de o consultare rapida a autorilor citati pot apela la recenta antologie de studii Calusul, ingrijita de Constantin Stanciu, cu o prefata de Mihai Pop (Pitesti, Editura Tiparg, 1997). Cercetatoarea americana, dupa ce trece in revista contributiile referitoare la problema originii Calusului, se reintoarce la concluzia lui Tudor Pamfile: „Asupra originei acestei datine trecem, caci nu se poate stabili, cu toate incercarile ce s-au facut“. Lasa asadar problemele unde le gasise, numai ca le lasa in ordine. Efortul este departe de a fi inutil, pentru ca aspectele insolubile trebuie din cind in cind reluate, intrebarile trebuie puse din nou. Ochiul proaspat surprinde relatii noi, dar tinara cercetatoare nu se aventureaza in a da un raspuns ultim. Ramine pe teritoriul ipotezelor, stie, desigur, ca nimic nu este mai provizoriu, mai vulnerabil si mai trecator decit un raspuns definitiv.

O mai mare siguranta se face simtita in prezentarea faptelor, a ritualului. Metoda de interpretare se bazeaza pe instrumentarul antropologiei simbolice, dar si pe resurse structuraliste si psihanalitice. Autoarea precizeaza ca si-a propus sa recurga la perspectiva „descrierii in profunzime“ (Thick Description) pusa in circulatie de Clifford Geertz, un nume de rezonanta in antropologia simbolica. Acest concept da si titlul primului capitol (Thick Description: Toward an Interpretative Theory of Culture) al lucrarii devenite clasice The Interpretation of Cultures (1973). Pentru Geertz cultura are o natura semiotica. El preia metafora lui Max Weber, potrivit careia fiinta umana traieste suspendata in plasa de semnificatii tesuta de ea insasi. Aceasta retea constituie cultura, a carei analiza nu poate face obiectul unei stiinte experimentale aflate in cautarea legilor, ci a unei stiinte interpretative aflate in cautarea intelesurilor, a sensurilor si a semnificatiilor. Amintim ca Dilthey facea distinctia intre o rationalitate explicativa (erklären = a explica) si o rationalitate interpretativa (verstehen = a intelege). In conceptia lui Geertz, antropologia trebuie sa caute intelesurile ce se afla dincolo de suprafetele enigmatice.

In hermeneutica, a descrie inseamna a interpreta. Termenul de Thick Description este imprumutat de la filozoful Gilbert Ryle care, pentru a-i preciza semnificatia, da exemplul gestului banal de a contracta pleoapa. In termenii descrierii de suprafata (Thin Description) este vorba de „a clipi din ochi“. Descrierea de profunzime (Thick Description) interpreteaza aceeasi miscare ca semnificind gestul de „a face cu ochiul“. Intre cele doua miscari nu exista diferenta observabila la nivelul descrierii de suprafata. Descrierea de profunzime poate insa disocia intre „a clipi“, „a face cu ochiul“, „a mima clipitul“, „a imita facutul cu ochiul“, „a parodia facutul cu ochiul“, „a repeta gestul parodierii pentru
a-l perfectiona“ etc. Diferente fotografiabile nu exista. Numai descrierea de profunzime intrevede in spatele comportamentului vizibil semnificatiile gesturilor. Scopul antropologiei interpretative, simbolice este de a identifica implicatiile, ierarhia structurilor de semnificatie, mecanismele social constituite de impunere a sensului prin simbol. Acesta este si demersul lucrarii de fata.

Gail Kligman isi propune sa surprinda sensurile de profunzime ale obiceiului, intelesul ascuns al ritualului, articulatia procesului ritual cu dinamica sociala. Din aceasta perspectiva, de un deosebit interes este capitolul intitulat Inversiunea rituala, in care multiplele rasturnari simbolice identificate sint integrate intr-un sistem coerent de semnificatii. Cercetatoarea subliniaza caracterul paradoxal al functiei acestor balansari ale sistemului, raportindu-le la teoria lui M. Gluckman si la conceptul de anti-structura in acceptia lui Victor Turner. Prefixul „anti-“ nu trebuie sa induca in eroare. Pentru Turner, anti-structura este o valoare pozitiva: „When I speak of anti-structure, therefore, I really mean something positive, a generative center“. (Capitolul Metaphors of Anti-structure in Religious Culture, in vol. Dramas, Fields and Methaphors, 1987.)

La nivel social, intre structura si anti-structura exista un permanent joc la diverse paliere. Anti-structura este strins legata de liminalitate. Societatile traditionale recunosc o dubla subordonare, atit fata de un cod principal, cit si fata de un cod secundar, derivat din primul, dar rasturnat. Anti-structura este o contestare organizata, rituala, care are insa drept consecinta ultima consolidarea sistemului, si nu modificarea structurii. Instabilitatea este relativa si temporara, suficienta insa pentru a elibera tensiunile periculoase care s-ar putea acumula din uzura inertiei in forme pietrificate. Ipostazele secunde adoptate in momentele anti-structurale permit comportamentelor sociale sa pulseze in ritmuri diferite, in roluri diferite, in forme alternative sau complementare, interzise in intervalul de stabilitate structurala. „Lumea pe dos“ intareste in fond ordinea, semnalindu-i relativitatea si caracterul de norma instituita social, orienteaza astfel comportamentul social spre acceptarea codurilor, in calitatea lor de conventii adoptate social, in definitiv cea mai buna ordine, aleasa insa din multe alte variante posibile. Anti-structura este de fapt o alta ordonare a elementelor sistemului.
Pentru a evita o eventuala confuzie terminologica, semnalam conceptul de „tensiune antirituala“ propus de Silviu Angelescu in lucrarea Mitul si literatura (Bucuresti, Editura Univers, 1999). In lectura antropologica aplicata romanului Ion, autorul pune in evidenta gesturi antirituale care degenereaza implacabil in conflict. Rinduiala este nerespectata, maternitatea instalata inainte de casatorie este un factor de presiune ce conduce la matrimoniul reparator, care nu ar fi fost acceptat in conditii obisnuite. Aparenta rezolvare este instabila pentru ca tensiunile antirituale o data declansate conduc la forme rituale negative, surse de noi conflicte. Echilibrul social nu mai poate fi refacut. Cele doua concepte sint asadar opuse. Aspectele anti-structurale sint centre generatoare de echilibru, fiind forme aparent paradoxale de consolidare a ordinii, in timp ce tensiunile antirituale sint agenti ai dezechilibrului si ai dezordinii.

Inversiunea rituala si prezenta elementelor anti-structurale in Calus au fost semnalate si de Mihai Pop in studiul Calusul – lectura unui text (in Revista de Etnografie si Folclor, nr. 1, 1975). Lucrarea cercetatoarei americane rafineaza aceasta viziune, demonstreaza extrema complexitate si multiplele articulatii duble ale obiceiului.
Dincolo de valoarea de document a acestei carti (un studiu realizat de un cercetator venit din alt spatiu cultural, in conditiile regimului comunist), trebuie remarcata importanta ei ca model. Pentru tinerii cercetatori romani atrasi de antropologia culturala, lucrarea de fata este un adevarat exemplu de rigurozitate a demonstratiei, oferind o cale de urmat in metoda de cercetare. In interviul din revista Orizont, Gail Kligman face o observatie pertinenta in acest sens: „Exista o diferenta destul de mare intre stilul de cercetare al antropologilor din vest si al etnografilor de aici. E vorba de o diferenta metodologica. s…t Baza pentru studiile noastre, pentru antropologi in general, o constituie obligativitatea de a sta acolo unde faci cercetarea.

Si stai cel putin un an de zile pina cind ai patruns in comunitatea respectiva, pina ajungi sa intelegi ce inseamna lucrurile cu adevarat si nu ceea ce cred eu ca inseamna. Bineinteles ca intotdeauna survine problema interpretarii“. Desi sint referitoare la perioada petrecuta ulterior in Maramures, aspectele relatate in continuare sint valabile si pentru intervalul in care cercetatoarea a intreprins studiul de teren pentru aceasta carte: „Ma aflam deja de vreo doua luni la Ieud cind, intr-o zi, se gaseau adunati la noi in casa mai multi sateni, iar o baba mi-a spus: «Va sa zica, dumneavoastra nu plecati din sat!» I-am raspuns: «Nu, eu ramin aici cu voi, printre voi!» A fost foarte mirata si a zis: «Sa stiti ca au mai venit la noi in sat destul de multi de la Institutul de Etnografie si Folclor, au stat citeva zile, iar uneori chiar si doua saptamini. Dar noi ne-am mirat si ne-am intrebat: oare sintem chiar atit de simpli, incit ei sa afle despre noi totul in citeva zile?!» Deci, ei au inteles foarte bine mecanismul! Eu n-am «cules» textele pur si simplu, ci le-am decupat in contextul lor natural“. Numai o astfel de cercetare indelungata la fata locului poate favoriza „observatia participativa“ care fundamenteaza disciplina antropologiei culturale.
Un alt element de interes se refera la stilul expunerii. Pentru ca poate inlocui orice alt comentariu in acest sens, reproducem aici observatia unei alte cercetatoare americane, Katherine Verdery, buna cunoscatoare a culturii romanesti: „Stilul lucrarilor de antropologie in limba engleza este foarte departe de stilul folosit in limba romana. Limbajul este neimpodobit, verbul predomina asupra substantivului, prezenta autorului (prin «eu») este neascunsa si argumentarea se desfasoara cu o inexorabilitate uneori obositoare, directia ei exprimindu-se clar. In raport cu ceea ce se considera eleganta stilistica in limba romana, stilul nostru e destul de neelegant.“ (Compromis si rezistenta in cultura romana sub Ceausescu, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994.)

De o mare relevanta astazi este aspectul prezentei observatorului in cimpul observatiei. Mai extinsa in cercetarea ulterioara din Ieud, aceasta prezenta se face simtita si in cartea de fata. In antropologie, dincolo de observarea celorlalti, importanta este puterea cercetatorului de a se observa pe sine, de a constientiza situatia de interactiune, de dialog intre el si cei studiati. In interviul amintit, Gail Kligman surprinde aceasta constructie dialogica, aceasta reciproca edificare ce are loc intre cercetator si cei supusi observatiei: „Atunci cind faci cercetare de teren, nu e vorba doar de un proces de invatare a ceea ce fac ei. Traind alaturi de acesti oameni, am descoperit ca incepeam sa gindesc, sa traiesc lucruri si situatii care nici nu-mi imaginam ca exista. In destule situatii am fost uimita de ceea ce traiam“.
In final, trebuie sa remarcam ca aceasta carte este inca o confirmare a intuitiei pedagogice a profesorului Mihai Pop, care a avut flerul de a vedea in tinara studenta americana cercetatorul profund, in stare sa duca la bun sfirsit un studiu devenit de referinta, si i-a sugerat acest subiect dificil, greu de elucidat, care este Calusul romanesc.