OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După numărul de premiere româneşti programate în această toamnă, s-ar putea crede că cinematograful autohton începe să capete un ritm decent şi o alură firească. Sînt însă numai efectele procesului pervers şi găunos de finanţare de către CNC a unor proiecte-fantomă, soldate, în 2007, cu prăbuşirea la jumătate a numărului anual de premiere, iar acum, cu lansarea spasmodică, în cascadă săptămînală, a filmelor – unele ascunse ani de zile publicului şi criticii. Însă, degeaba se arată de ani de zile cu degetul impostura şi impertinenţa unui sistem de jurizare imposibil. Ca şi cum ar fi un lucru firesc, filmele apar în cinematografe după cinci ani de la finanţare, cu zîmbetul pe buzele realizatorilor şi cu conştiinţa călduţă a factorilor de decizie, cum a fost cazul catastrofei cuplului Marius Th. Barna – Eugen Şerbănescu, Dincolo de America, şi cum e acum cu neisprăvita producţie de debut a regizorului Petre Năstase, Dragoste pierdută.

 

 

 

Cu siguranţă, producţiile care se tîrăsc, cinci ani, de la proiect la proiecţia publică suferă multe avataruri, fiindcă pretenţiile unui succes de orice fel scad cu fiecare an de amînare. Cu diferite variante de titlu – dintre cele mai neinspirate, de la Aventurile unei zile şi Aripi de fluturi pînă la cel de pe afiş –, Dragoste pierdută nu este decît o enormă eroare dramaturgică, alambicată pe parcurs, de la scenariul inept după o nuvelă fantastică semnată de Mihai Ispirescu pînă la perspectiva regizorală prăfuită şi confuză. E vorba, în film, de un actor de succes (Marius Stănescu) care îşi pierde soţia (Daniela Nane) şi copilul, pentru ca imediat să-şi piardă şi minţile, rătăcind buimacă într-o permanentă suferinţă, într-un spital de psihiatrie. Actorul-personaj nu este cruţat nici cînd îi este oferită a doua şansă, cînd constată că familia sa... trăieşte în preajma unui alt bărbat. Şi cum povestea nu era îndeajuns de încîlcită, apariţia unui soi de înger (Mircea Diaconu), cu multiple funcţii şi trucuri, nu clarifică mai deloc ghiveciul existenţial în care filmul bălteşte de la început pînă la final. În cazul acestui film, cu cît numărul amănuntelor divulgate e mai mare, cu atît creşte gradul de dezordine logică şi de bîjbîială imagistică, întru năucirea spectatorului. Astfel, nu există nici un pericol, în ce voi scrie în continuare, să privez vreun spectator virtual de surpriză şi de suspans în contemplarea acestui amalgam narativ abundent. Micile năzdrăvănii metafizice sau scremutele zburdălnicii erotice destabilizează orice încercare de a spune una sau mai multe poveşti, care nu sînt decît un pretext translucid pentru exhibarea unor decoruri artificiale şi supraîncărcate. Personajele se mută dintr-un spaţiu în altul fără avertisment şi fără sens, interacţionează mecanic şi superficial, iar toate strădaniile actorilor de a fi abisali şi scăpărători sfîrşesc prin a-i caricaturiza iremediabil. Întreg haosul narativ schiţat la începutul comentariului nu lămureşte ulterior nimic despre nimeni şi face din confuzie o stare de graţie închipuită, pe care am fi obligaţi s-o „înghiţim“ pe nerăsuflate, ca pe o epifanie.

 

 

 

Spre deosebire de apariţiile personajelor înseriate hilar în Dincolo de America, debutul lui Petre Năstase este ca drumul către Iad: pavat cu intenţii bune. Doar că acest demers voit sofisticat este o lamentare îngălată, cu misterioase salturi temporale într-un fragmentarium nebulos şi, în final, indescifrabil. Fiecare cadru compus de realizator este pentru spectator o piatră de încercare şi un test de anduranţă. Petre Năstase, meseriaş într-ale videoclipurilor, se preface că are o poveste pe care se pricepe s-o regizeze, dar îndeasă în lada de zestre a cinematografiei romîneşti un spectacol rizibil de simulare şi o demonstraţie impertinentă de fuşereală dîmboviţeană. Bineînţeles, însă, că în această categorie de filme există întotdeauna, dincolo de povestea din film, o poveste tristă a realizării filmului. O poveste „bis“, care, după atîta amar de vreme, de la stadiul de proiect pînă la expunerea pe pînză, nu prea mai merită dezgropată, în condiţiile în care, cu cîteva scuze vagi pentru întîrzierea premierei şi cu ridicări din umeri, producătorii şi regizorul uită să returneze banii luaţi de la CNC. Fiindcă oricum nu le-au ajuns banii pentru finalizarea în timp util şi astfel, sînt scutiţi de o verificare mai drastică a producţiei, deoarece funcţionează îndurarea din partea stăpînirii CNC, îngăduinţa pentru încă o jeluire pe peliculă, pentru care n-o să sufere consecinţe nimeni de prin preajmă. Dar trebuie să ne fie şi stoarsă o lacrimă – vor făptaşii – pentru neputinţa fatală de a isprăvi decent un film. Se pretextează ba că n-au fost destui bani, ba că postproducţia a cerut o amînare, ba că nici muzica nu era gata şi, iată, trec anii şi filmul devine din prinţesă balaurul cu care regizorul se luptă – un monstru pe care realizatorul vrea să-l doboare sau, in extremis, un produs finit de care se amuză el însuşi, chicotind teribilist în sală.

 

 

De ce nu au existat demonstraţii/declaraţii de dragoste la adresa proiectului acestui film, lansat ca sinopsis încă din 2001? De ce nu s-au făcut publice motivele nenumăratelor amînări ale premierei? Cine, dacă nu regizorul, producătorii şi finanţatorii filmului, este responsabil de film? Sînt întrebări la care nu se mai sinchiseşte nimeni să răspundă, toţi responsabilii sînt sastisiţi şi obosiţi din start, iar lipsa de coerenţă şi corectitudine a sistemului în funcţie e, finalmente, adevăratul inamic.

 

În acest război surd, atenţia la critica implicită sau explicită a spectatorului dispare definitiv. Pentru orice spectator cu o minimă decenţă culturală, dincolo de povestea derulată pe ecran, nici o explicaţie nu are relevanţă ca dispensă pentru nonvaloarea unui film, atîta timp cît – slavă Domnului! – nu-i vorba de dispariţia regizorului în timpul producţiei sau postproducţiei. Din drama prăpăditului actor nu se înţelege mai nimic, nu pentru că bugetul a fost limitat, ci pentru că perspectiva regizorului e mărginită de simulacre: toate personajele, fără excepţie, sînt nişte schiţe din două-trei linii strîmbe, la fel de schematice, inconsistente şi ireale fiind şi relaţiile dintre ele, pe care nu le dezvăluie şi nici nu le dezvoltă, ci mai degrabă le „scuipă“ barbar sau tîmp. Aşa sînt, de pildă, cei doi psihiatri (Gelu Niţu şi Kitty Cepraga), care vorbesc, gesticulează şi fac sex, în adevărate demonstraţii de kitsch. Aşa e numitul „înger“, figurat de Mircea Diaconu, cu monologuri opace, discuţii stupide şi metafizici de doi bani. Peste toate celelalte capitole în discuţie, o gravă problemă pentru filmul văzut acum pe ecrane, ca şi pentru cel virtual, este aceeaşi: montajul. Cu prăpăstii logice, relaţiile dintre personaje nu se sudează, primesc un tratament de întreţinere artificială, camuflate în decoruri extravagant poetizate. Notele false şi pretenţiile forţate sufocă aşa-zisele bune intenţii artistice, pentru că Năstase, unul dintre cei mai prolifici realizatori de videoclipuri din industria muzicală românească, are la îndemînă nişte scheme uşurele şi uzate pe care le foloseşte cu tenacitate şi în film. Muzica lui Mihai Pocorschi ar fi putut să lipsească cu desăvîrşire, pentru că nu face decît să dubleze tautologic cam tot ce se întîmplă pe ecran. La rîndu-i, imaginea debutantului (la vremea filmărilor) Liviu Marghidan nu susţine şi nici nu poate salva scenografia extrem de studiată, cu mult praf, huse albe şi frunze uscate, care se fac a suplini frecvent orice vector semantic.