OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ilina GREGORI
Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize
Prefata de Mircea Martin, Editura Fundatiei Culturale Romane, Seria „Critica si istorie literara“, Bucuresti, 2001, 208 p., f.p.


Stabilita de la inceputul anilor ’70 in Germania dupa o scurta activitate critica in Romania, doctor in fenomenologie, lector la Institutul de Filologie Romanica a Universitatii Libere din Berlin, Ilina (Grigorovici) Gregori era, pina de curind, un nume putin familiar publicului de la noi. A publicat, in reviste germane si franceze, studii despre scriitori romani clasici si contemporani (unele au aparut si in revista Euresis). In prefata prezentului volum de Studii literare, Mircea Martin vede in ea „primul «psihocritic» si primul text-analist roman“. Insa contributiile autoarei, risipite prin diferite publicatii in limbi straine, pareau sortite sa nu aiba decit un succes de stima in rindul citorva specialisti. Fara ecou critic a ramas si volumul ei despre Povestirea fantastica. Balzac, Villiers de l’Isle-Adam, André Pieyre de Mandiargues. Abia cu aceasta carte despre doua figuri tutelare „sensibile“ precum Eminescu si Eliade putem vorbi, cu adevarat, despre o „lovitura la virf“.


Un „alt“ Eminescu

In Argumentul ce deschide sectiunea Eminescu la Berlin, Ilina Gregori marturiseste mobilul ocazional si polemic al scrierii acesteia. Paginile s-au nascut din dezamagirea legata de tacerea criticilor autorizati in preajma Anului Eminescu. O rezerva explicabila prin teama de contaminarea cu kitsch-ul idolatriei oficiale. Autoarea polemizeaza atit cu hagiografii nationalisti ai lui Eminescu, cit si – indirect – cu punctul de vedere imanentist sustinut de N. Manolescu: „Impresia mea este ca, in momentul de fata, criticii cei mai intransigenti in raport cu receptia de tip cultic concep traseul unei eminescologii valabile mai ales in negativ, schitindu-l prin trei refuzuri: a) refuzul biograficului (i.e. prioritate a operei asupra vietii poetului); b) refuzul teoreticului (i.e. prioritate a poetului Eminescu asupra intelectualului – filozof, ideolog, erudit etc.) si c) refuzul «poetului national» (Eminescu este poet si doar poet). Aceste delimitari prin excludere traduc, asadar, un program estetic imanentist, care in cazul lui Eminescu, si dupa un secol de eminescologie, mi se pare nu numai utopic, ci si avenit“ (probabil neavenit). In acord cu Petru Cretia, Ilina Gregori apreciaza ca Eminescu este „insuficient cunoscut sub aspect biografic, subapreciat sub aspect intelectual si – ca «poet national» – prost inteles“. Recunoscind legitimitatea atitudinilor din numarul 265 al Dilemei, autoarea accepta provocarea... Primul capitol al cartii – probabil, principala revelatie critica in domeniul eminescologiei dupa 1990 – justifica toate elogiile...


Visul ca limba universala

De ce „studii literare“? Modest, titlul pare banal. E insa subtil-„pedagogic“. Scrise „in oglinda“, studiile sint mai aproape de ceea ce e perceput la noi ca fiind studii culturale. Adevarata miza e una transestetica, intelectuala in sens larg. Perioada studiilor lui Eminescu de la Universitatea Friedrich-Wilhelm e, in fapt, extrem de saraca in creatii literare; estetic vorbind, nu prea ai ce sa „reevaluezi“. Nota bene, Ilina Gregori foloseste putinele poeme din epoca (inclusiv pe cele „usurele“ despre „blonda Milly“ &Co.) mai ales ca documente intelectuale. Miza este determinarea rolului pe care l-a jucat Berlinul in „transformarea poetului si adoptarea unui program a carui regula pare a fi autocenzura – o automutilare de fapt, de vreme ce munca primeaza de acum inainte asupra creatiei spontane“. Caci la Berlin se dezvolta interesul teoretic pentru misterul folclorului, psihologia popoarelor si egiptologie; aici se maturizeaza, se adinceste si se disciplineaza gindirea eminesciana, iar acumularile se vor regasi in creatiile viitoare.

Rezulta la capatul acestor investigatii un Bildungsroman care spulbera multe prejudecati. Intii, pe cea despre un Eminescu „victima a societatii vremii“ (de fapt, miza trimiterii la Berlin a lui Eminescu e in acord cu „carlismul“ lui Maiorescu si cu politica junimista). E rasturnata, apoi, imaginea unui Eminescu „solitar, bolnavicios, abulic, redus la un program arid de lucru“ si cu o viata dezordonata, ipoteza lansata de G. Calinescu si transformata in loc comun de exegeza ulterioara. Putinatatea informatiilor privind viata poetului la Berlin – constata ironic autoarea – i-a facut pe biografi sa umple vidul cu proiectii mitizante: „in lipsa unui context de viata care sa-i explice comportamentul, eroul pare aflat intr-un surghiun absolut“. Printre „maladiile“ istoriei noastre literare se numara, intr-adevar, slabul apetit pentru contextualizare, precaritatea teoretica si interpretativa. Incercind sa compenseze putinatatea informatiilor biografice, Ilina Gregori valorifica avantajul terenului apelind – in spiritul noului biografism – la reinterpretarea/recontextualizarea datelor existente. Incursiunea in parabiografic (o recuperare a contextului existential „marunt“) e demna de orice antologie a criticii romanesti. Pe baza unei bibliografii impresionante despre capitala germana, sint reconstituite minutios viata economica, politico-sociala, cotidianul, sint refacute traseele lui Eminescu, evaluate reactiile la tulburarile politice si la socul modernizarii. Acelasi lucru in privinta vietii universitare, a modei egiptologiei... Dintr-o asemenea perspectiva, poezia Privesc orasul furnicar nu mai apare ca simptom de „alienare“ in fata modernizarii, ci ca o descriere „realista“, iar Bismarqueuri de falsa marca arata un Eminescu impartasind suspiciunea majoritatii berlinezilor fata de noua moneda, „mincinoasa si nestatornica, asa cum o anunta si numele ei feminin“.

Sintem, apoi, intr-o perioada de ascensiune a rationalismului pozitivist si a specializarii, de secularizare progresiva a filozofiei; in fata acestei „crize“, Eminescu cauta o „solutie“ filozofica (in acord cu crezul sau poetico-metafizic) vizind reintegrarea intr-o unitate pierduta. Citeva capitole analizeaza procesul de constituire – via Schopenhauer, Haym, Hartmann si Lepsius – a unei conceptii originale despre istorie si „sufletul popoarelor“, intemeiata pe vis si pe limbajul hieroglific. Comentariile la Fat-Frumos din lacrima, Avatarii faraonului Tla si nuvela ante-berlineza Sarmanul Dionis sint contributii de prim ordin in analiza fantasticului eminescian (un fantastic spectral) si un amendament la teoria despre fantastic a lui Tzvetan Todorov. Experta in „critica profunzimilor“, autoarea da dovada de o competenta filozofica redutabila, dublata de o acuitate si rigoare hermeneutica putin obisnuite. Concluziile sint pe masura: la Berlin Eminescu constientizeaza importanta stiintei in formarea unui intelectual modern, inaintea filozofiei (care nu-si mai are locul decit „in scoli si biblioteci“) si a metafizicii (bune doar pentru genii)... Relatiile cu Editura Brockhaus si colaborarea la Enciclopedia din Leipzig atesta o constiinta matura si responsabila. Un roman decomplexat, sociabil, integrat in miscarea de idei a timpului si in ritmurile unei culturi majore. Influenta curentului nationalist berlinez nu e evitata de autoare; oricum, „amprenta“ xenofoba fusese mult mai puternica in mediile vieneze...

„Istoria nationala se impune aici ca un drum spre «lucrul in sine». Eternitatea se afla la indemina oricui isi deschide «inima» spre Celalalt si visurile mostenite in comun. Natiunea, poporul inceteaza si ele de a mai fi concepute ca entitati strict determinate spatio-temporal – monade ce nu exista fara sa se excluda: «sufletele» lor – ale tuturor – comunica in universul visului. Lumea e un vis... Ne-am obisnuit cu conotatiile deceptionist-nihiliste ale sentintei. Dar Eminescu ne solicita sa depasim inertia: ca vis, prin vis, lumea e una, vie si nemuritoare“. Autoarea incearca si, in buna masura, reuseste sa „salveze“ gindirea eminesciana de sub incidenta „recuperarilor“ etniciste, opinind ca miezul ei ar fi, de fapt, unul generos si universalist, rezultat al „secularizarii“ berlineze pe fundalul primei mari crize capitaliste din istoria Germaniei unificate. Pornind de la note de curs, texte literare, fragmente manuscrise, este urmarita contributia „reformatoare“ a lui Eminescu in domeniul etnopsihologiei. Ilina Gregori vede in „onirologia sufletului etnic“ o „anticipare a psihologiei abisale jungiene“ si o conceptie ce „anticipeaza hermeneutica moderna, de inspiratie freudiana, a istoriei“. Concluzia imi pare usor exagerata; in plus, ea nu le cade bine celor fripti cu supa protocronismelor. Pe de alta parte, nu vad sensul interogatiei Si totusi: „poet national?“ ce da titlul ultimului capitol al sectiunii. Gasim aici interpretari subtile despre relatia dintre egiptologie si filozofia istoriei la Eminescu, dar nimic despre sensul statutului de „poet national“...


Eliade: tratament psihanalitic

In a doua sectiune a cartii, o parte a literaturii fantastice si a diaristicii lui Mircea Eliade e supusa unei psihanalize cu implicatii politice. Spre deosebire de prima sectiune, „unitara“ si scrisa pentru Romania, cele trei analize au aparut anterior in publicatii germane. Perspectiva insasi e „rasturnata“: initial exhibat, contextul trece acum in fundal. Pornind de la literatura inspre biografie (iar nu invers, ca in Eminescu la Berlin), Ilina Gregori psihanalizeaza in subsidiar un intreg Weltanschauung ce a facut posibila deriva legionara din a doua jumatate a anilor ’30; nu-i de mirare ca unii comentatori, extrem de elogiosi la adresa sectiunii eminesciene, au tacut, cu tilc, despre cealalta, lasind a intelege ca analizele despre Eliade n-ar avea ce cauta in volum.

„Anticipat“ de Eminescu, Freud ofera autoarei o grila de lectura pentru celalalt M.E. O motivatie a acestei atitudini se afla in justificarile de la p. 140 si in nota de subsol de la p. 141, unde Ilina Gregori isi face mea culpa pentru „reactia de revolta si protest“ careia i-a dat curs, „cu o graba regretabila“, dupa aparitia articolului Felix culpa de Norman Manea, in care era sanctionat extremismul de dreapta al „tinerei generatii“. Capitolul Domnisoara Christina – o lectura nu numai estetica se vrea a fi, in acest sens, o „revansa“; e, oricum, prima lectura psihopolitica a micului roman „vampiric“ ce marcheaza trecerea de la literatura autentista la cea fantastica. O „textanaliza“ brilianta (v., mai ales, Vampirismul si maladiile Romaniei interbelice, Fantasticul si simbioza arhaic-modern, Femeia, carnea, ispita si Demonia vizibilului). A citi literatura lui Eliade printr-o asemenea grila e, pentru apologeti, o blasfemie, salvata numai de tactul desavirsit al comentariului. Pentru acestia, a psihanaliza inseamna a incrimina si a profana (iar nu a vindeca). Evident, ei vor prefera atitudinea din sectiunea despre Eminescu, un adevarat balsam.

Refuzind, pe buna dreptate, „imaginea unei personalitati scindate in subindivizi, fiecare cu pista lui proprie de evolutie“, autoarea porneste de la ideea ca „si in perioada care ne intereseaza aici, activitatea lui Eliade era irigata de un fluid spiritual unic“. In plus, sejurul sau berlinez din 1936 e unul toxic: Germania lui Hitler e, fata de cea a lui Bismarck, o lume pe dos. De aici provine „ruptura“ intre cele doua sectiuni ale cartii, iar recursul la psihanaliza se explica prin faptul ca, la nivelul inconstientului, imaginarul politic, filozofic si literar fuzioneaza. Apropierea facuta intre Eliade, suprarealisti si teoriile despre erotism, exces si sacru ale lui Georges Bataille si Michel Leiris deschide piste noi de interpretare (ca si relatia dintre „onirologia etnica“ eminesciana si „somnambulismul istoric“ al romanilor la C. Noica). E drept, „psihodrama cu final barbar“ din Domnisoara Christina („cea mai neagra“ dintre prozele scriitorului, „profetie sumbra“ cu privire la „regenerarea natiei“ „vampirizate“) are o relevanta contextuala, atitudinea lui Eliade fata de sex si feminitate fiind alta atit inainte, cit si dupa 1936 (deja in Nunta in cer revine la sentimente mai bune). Romanul apare, de altfel, pe fondul unei drame personale „inavuabile“ si al adeziunii la legionarism. Dupa razboi – se stie – exilatul Eliade va refula „turmentarile“ tineretii, optind integral pentru o asceza culturala si stiintifica.

Aceasta persistenta in diabolizarea carnii (vazuta in opozitie cu spiritul) e, desigur, o forma sublimata a continuitatii. Vitalismul „huliganic“ si cultul aventurii lasa locul savantului auster, chinuit de boli, iar lectura jurnalelor postbelice scoate in evidenta – la antipod fata de Santier – etalarea infirmitatilor batrinetii. „Reconcilierea“ cu propriul trup are loc abia in pragul mortii, cind mina atinsa de artroza nu-l mai ajuta sa scrie. Salvindu-l intr-un happy end teoretic, Ilina Gregori lumineaza tacerile diaristului cu fler detectivistic; aluzia si sugestia sint mai semnificative decit ce „se spune“, iar interpretarile sint diseminate intr-un text de o subtilitate aluziva. (Exista in acest volum o discreta perspectiva feminina – nu neaparat feminista – care ar merita o discutie aparte.) Un adevarat ax al cartii este lectura revelatoare a atitudinii celor doi mari „organicisti“ fata de corp. Daca Eminescu – in raspar cu Schopenhauer – isi intemeia gindirea pe dragoste si intimitate, Eliade e centrat pe „asceza virila“ si pe refuzul intimitatii corpului. In Domnisoara Christina, misticii „sublime“ a virilitatii, mortii si sacrificiului violent ii corespunde o demonizare a femininului, a trupului „impur“ si a contingentului „despiritualizat“. In fine, o intreaga relatie afectiva a exilatului Eliade cu trecutul „orgiastic“ interbelic si cu Romania lui Ceausescu poate fi citita in analiza miticului si fantasticului din 19 trandafiri (Fantasticul si metaforica exilului). Insa eseul final, Intimitati si intimitate: Diaristica lui Mircea Eliade, ar fi avut de cistigat de pe urma informatiilor din Jurnalul portughez, la care autoarea n-a avut acces.

Ilina Gregori nu pare a avea vocatia, nici vanitatea sintezelor ample. E o specialista a fragmentului teoretic, a partii ce da imaginea intregului. Personal, ma indoiesc – pina la proba contrarie – ca va investi de acum inainte „timpul necesar pentru recompunerea unui nou Eminescu“. De altfel, nu cred ca o asemenea intreprindere mai poate fi dusa la bun sfirsit de un singur om... Studiile volumului de fata ofera insa o idee despre standardul pe care ar trebui sa-l indeplineasca o „recompunere“ de anvergura critica europeana.