OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Epopeea lui Ghilgamesh

Ghilgamesh este eroul unor aventuri celebre în Orientul Apropiat străvechi. Versiunea cea mai completă a epopeii care îi poartă numele provine din biblioteca lui Assurbanipal din Ninive, dar fragmente din povestea lui au fost descoperite pe numeroase situri din vechiul Orient Apropiat, pînă la Megiddo, Emar sau Hattusa, unde s-au găsit, în plus, traduceri ale operei în hitită şi hurită. Cele mai vechi manuscrise care povestesc Epopeea lui Ghilgamesh datează de la începutul mileniului II, iar cele mai recente, care copiază versiunea din Ninive, datează din secolul III. Legendele despre Ghilgamesh erau deci foarte răspîndite în antichitate.

Din aceeaşi epocă datează cinci legende în sumeriană, care au în centru isprăvile lui. În Ghilgamesh şi Agga se povesteşte lupta regelui din Uruk cu Agga, regele cetăţii Kish. Moartea lui Ghilgamesh este o povestire prost conservată despre agonia eroului, căruia zeii îi conferă rolul de judecător al morţilor. Aceste două povestiri nu au mai fost integrate ulterior versiunilor akkadiene privind isprăvile lui Ghilgamesh. Altfel stau lucrurile cu două povestiri de luptă numite Ghilgamesh şi taurul ceresc precum şi Ghilgamesh şi Huwawa (Humbaba), care opun pe erou, ajutat de prietenul său Enkidu, unor monştri: Taurul trimis de zeiţa Inanna, sau teribilul uriaş Huwawa, paznicul pădurii de cedri, două episoade reluate mai tîrziu în akkadiană. În al cincilea poem, Ghilgamesh, Enkidu şi infernul, Enkidu coboară în iad să caute atributele regalităţii, oferite de Inanna lui Ghilgamesh şi pe care acesta le-a pierdut acolo. Enkidu este reţinut în Infern, dar spiritul lui se întoarce pentru a-i povesti lui Ghilgamesh ce se întîmplă în lumea morţilor. Toate aceste texte ne demonstrează că, pe la începutul mileniului II, circulau despre Ghilgamesh tot felul de poveşti, a căror tematică erau luptele sale eroice şi obsesia morţii.

Versiunea găsită la Ninive datează de la începutul mileniului I. Ea este redactată pe 11 tăbliţe. Cea de-a douăsprezecea, fără legătură narativă cu precedentele, ne dă o traducere în akkadiană a lui Ghilgamesh, Enkidu şi infernul. Epopeea începe cu lauda zidurilor Urukului, construite de Ghilgamesh spre sfîrşitul vieţii sale agitate. Rege al Urukului, fiu al regelui Lugalbanda şi al zeiţei Ninsun, acesta tiranizează populaţia. Sătui, oamenii se plîng zeilor care îl creează atunci pe Enkidu, un om sălbatic, care trăia în stepă cu fiarele. Civilizat prin întîlnirea cu o curtezană, Enkidu se duce la Uruk, unde îl înfruntă pe Ghilgamesh. La sfîrşitul luptei, cei doi devin prieteni.

- Două treimi divin şi o treime om

Moartea lui Enkidu marchează o cotitură în evoluţia povestirii: după dispariţia acestuia, Ghilgamesh devine conştient de condiţia sa de muritor: „fiind două treimi divin şi o treime om“, este şi el sortit morţii. El va căuta un mijloc de scăpare şi va porni la drum pentru a întîlni pe singurii doi oameni care primiseră în dar de la zei viaţa veşnică, şi anume pe Utnapishtim şi pe soţia sa, supravieţuitorii potopului. După o lungă călătorie pînă la capătul lumii, eroul ajunge la Utnapishtim, care îi spune povestea Potopului (povestirea include un episod din mitul lui Atrahasis). Reiese că nemurirea lui Utnapishtim şi a soţiei sale sînt excepţii şi că Ghilgamesh nu are nici o şansă să le împărtăşească soarta. Ei îi încredinţează însă eroului o plantă magică, ce trebuia să-i permită la bătrîneţe să-şi regă-sească tinereţea. Dar, pe drumul de întoarcere, un şarpe îi fură planta şi o mănîncă. Poemul se termină, aşa cum a şi început, cu un imn al zidurilor Urukului construite de Ghilgamesh, căruia lucrările sale de constructor îi vor aduce o altă formă de nemurire.