OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion POP
Viata si texte
Editura Dacia,
Colectia „Discobolul“, Cluj-Napoca, 2001, 332 p., f.p.

Ion POP
Gellu Naum – poezia contra literaturii
Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2001, 196 p., f.p.


Un „cult“ nestudiat

In istoria literaturii romane postproletcultiste, gruparea Echinox a jucat si continua sa joace un rol important.
Totul a pornit de la o revista. Studenteasca! Avusese loc „liberalizarea“ interna a regimului comunist, limitata, insa ametitor de larga dupa perioada de dominatie a „realismului socialist“. In mediile culturale era mare efervescenta. Limbajele artistice subiective si abstracte revenisera in actualitate. Autori mai vechi dar scosi din circuit in anii ’50 erau din nou publicati, expusi, cintati. Aparuse si un val nou de tineri care redescoperisera pe cont propriu beatitudinea metaforei, a sugestiei, a simbolisticilor vagi, a „marturisirii de sine“. Era – pe scurt – epoca „neomodernismului“ romanesc (cum am numit-o cu alte prilejuri).
Institutional vorbind, Partidul Comunist acceptase multe. In primul rind – slabise controlul si relaxase mult criteriile cenzurii, astfel incit profesionistii culturii au avut dintr-o data la dispozitie un spatiu de miscare mult mai intins. „Uniunilor de creatie“ li s-a permis sa se „emancipeze“, drept pentru care cea a scriitorilor a devenit o organizatie cu o functionare interna aproape libera si aproape autonoma, aceiasi „culturnici“ nemaistiind ce sa faca in anii ’80 ca s-o readuca la un statut de obedienta. S-au infiintat – apoi – in 1968-1969-1970 numeroase edituri si reviste in toate orasele mari din tara, ceea ce a avut drept consecinta nu doar descentralizarea, ci si diversificarea productiei culturale, in special literare, incurajind gruparile – „scolile“ – locale.

Asa a venit si momentul Echinoxului. Partidul Comunist decisese sa infiinteze publicatii in toate centrele universitare. Din motive pe care nu le cunosc, s-a aprobat ca la Iasi si la Cluj, pe linga aceste reviste studentesti, cu profil – in principiu – „socio-profesional“, sa existe si periodice culturale. Opinia studenteasca a fost astfel „dublata“ de Alma Mater, rebotezata ulterior ca Dialog, iar in paralel cu Napoca universitara a aparut Echinoxul.
Dintr-un lunar cu tiraj mic si fara iesire in sistemul national de difuzare avea sa rezulte in scurt timp un intreg fenomen: „echinoxismul“. Revista a lansat un grup de scriitori cu o identitate colectiva sesizabila, repede impusi ca autori de mare talent. Impactul i-a fost asigurat prin expeditii postale, cu un aer de „clandestinitate“, catre redactiile literare din tara si catre liste intregi de scriitori (cam asa cum se „distribuie“ astazi mai-toate gazetele culturale romanesti, cu exceptia citorva saptaminale…). S-a creat si un cenaclu complementar, frecventat, ca si incaperea redactiei, de serii dupa serii de juni studiosi clujeni, aspiranti – in acelasi timp – si la gloria literara.

In citiva ani avea sa se constituie o veritabila „mitologie“ a grupului, cu personaje „clasice“, cu toposuri magice (cafeneaua „Arizona“, loc de intilnire si de discutii pasionate despre poezie &filozofie...) s.a.m.d. Nu mai stiu daca la sfirsitul anilor ’70, cind, studinte si aspirant la rindul meu, am inceput, asemenea colegilor din Cenaclul bucurestean de Luni, sa primesc revista, exista deja in caseta redactionala – sau avea sa apara ceva mai tirziu? – o lunga lista de „membri ai gruparii Echinox“, redactori si colaboratori care se perindasera pe acolo, predind mereu stafeta altora, pe masura ce absolveau Universitatea. S-a organizat la un moment dat o reuniune de celebrare a – parca – unui deceniu de la fondarea gazetei, cu invitati simandicosi din toata tara. Au inceput sa apara amintiri despre „eroicele inceputuri“ si evocari ale „jertfelor“ cazute pe altarul „echinoxist“, autori disparuti prematur (Olimpia Radu, Marcel Constantin Runcanu), s-a alcatuit un dictionar „echinoxist“ (ca fascicula-supliment publicata in revista). „Cultul“ se constituise. Schimbarea impusa redactiei in 1983, cu un mai atent control ideologic, nu l-a mai putut clinti. Si inainte, si dupa 1989, promotiile „echinoxiste“ s-au succedat cuminti, venerindu-si inaintasii, cultivindu-si urmasii, consolidind o „scoala“.
Paradoxul este ca, cel putin pina astazi, in afara de intretinerea „cultului“, nici una dintre numeroasele sale progenituri, intre care multi exegeti cu aplicatie istorico-literara si buni analisti de morfologie a culturii, n-a procedat la studierea sa propriu-zisa. Stim ca de-a lungul a peste trei decenii s-au format acolo multi scriitori, mai ales poeti si critici/eseisti, cultivati si rafinati, ca ei s-au revendicat cel mai adeseori de la Blaga, de la „cerchistii“ sibieni sau de la D. Popovici, dar care e efectiv „modelul“ echinoxist, care-i sint trasaturile definitorii, care e formula „cultului“ nu prea stim…


Liderii

Poate ca un bun inceput ar fi o analiza a liderilor gruparii. Dupa o prima formula de conducere, in frunte cu Eugen Uricaru, secondat de ceilalti membri ai grupului initial, intr-o marja restrinsa de virsta, deci intr-o atmosfera colegiala, in care nu avea cine sa se „desprinda“ ca mentor, a urmat deceniul 1973-1983, cind Echinoxul a fost condus de „triumviratul“ Ion Pop-Marian Papahagi-Ion Vartic. Tineri universitari, ei au fost priviti ca niste „zeitati“ de catre si mai junii studenti ai anilor ’70, apoi de la inceputul deceniului urmator. Deasupra lor plutea mitul „Profesorului“ (cu majuscula), al lui Mircea Zaciu, care domina filologia clujeana.

Liderii intelectuali ai gruparii au apartinut acestor doua generatii universitare: cea a lui Zaciu-Ion Vlad si urmatoarea, a „triumvirilor“, plus Ioana Em. Petrescu (fiica lui D. Popovici), Liviu Petrescu, Mircea Muthu, Aurel Sasu, Doina Curticapeanu, V. Fanache si altii. Ei au creat in Universitate o atmosfera de studiu temeinic, aprofundat, cu ambitia eruditiei si a constructiei culturale, in respectul traditiei, nu fara – pe de alta parte – inclinatii ludice, ironice, parodice, cu placerea farsei si a burlescului. In special Papahagi si Vartic, savanti la rindul lor, critici si eseisti de mare subtilitate, au fost – mai putin (Vartic) sau deloc (Papahagi) in textele lor, dar din plin in viata grupului – promotori ai ultimei directii, neobositi producatori de calambururi si ticluitori de situatii hazlii, pastrate cu sfintenie in „folclorul“ gruparii. Le tinea isonul nimeni altul decit… Zaciu, altfel-austerul „Profesor“, ghidus in spatele mastii aulice…


Cine a fost/este „mentorul“?

In toti acei ani si pina astazi, Ion Pop a facut figura mai degraba discreta. Din temperament: interiorizat (singurul dintre criticii „primului“ Echinox care e si poet, si anume de fine note confesive), inapt de excese, intotdeauna cu o distanta si un bemol datorate – probabil – delicatetei, timiditatii, nobletei structurale, lipsei de spontaneitate, de verva in exprimare, de prezenta de spirit. O aparitie calda, zimbitoare, afabila, dar – inca o data – discreta, cu toate sensibilitatile si vulnerabilitatile disimulate in spatele distinctiei profesorale, al unei civilitati intrate in singe, in instinct.

Ion Pop n-a fost – asadar – cel mai „magnetic“ dintre liderii „echinoxisti“, cu cea mai mare priza la junii emuli, sedusi de Papahagi si de Vartic. N-a fost nici cea mai autoritara figura savanta a Literelor clujene, caci „Profesorul“ (cu majuscula) era altul. Si totusi, cu trecerea timpului, el se va contura ca adevaratul „mentor“ al Echinoxului. De ce el si nu ceilalti – viitorii memorialisti si exegeti din interiorul grupului vor trebui sa explice. De la distanta privind lucrurile si simplificindu-le, cred ca virsta mai avansata si mai ales neimplicarea efectiva a lui Zaciu in „bucataria“ redactionala a revistei l-au mentinut in postura de spiritus rector al filologiei ardelenesti, nu si al Echinoxului ca atare, ca grupare focalizata (distinctie care nu se va putea descrie fara nuante atente). In ce-i priveste pe Papahagi si Vartic, ei s-au orientat mai ales spre italienistica (primul), spre teatru (al doilea) si comparatistica (ambii), dind studii si eseuri de mare valoare, insa cumva „marginale“, de mai mic interes pentru tinerii lor studenti care se visau poeti sau exegeti ai actualitatii literare romanesti. I-au venerat si pe ei, pe Vartic si Papahagi, si i-au urmat in farsele lor nastrusnice, simtindu-i mai camaradereste aproape, dar fara sa vada in ei „mentori“. Poate si pentru ca, pina la urma, dimensiunea ludica despre care vorbesc n-o biruie niciodata pe cealalta, a gravitatii de descendenta blagiana, dintotdeauna dominanta la „echinoxisti“…

In schimb, „discretul“ si „seriosul“ Ion Pop s-a focalizat asupra literaturii noastre moderne si contemporane, si anume cu o tenacitate exegetica exceptionala: a insotit peste trei decenii (nu exclusiv, dar mai ales:) de poezie autohtona, in sute si sute de cronici, profiluri de autori, prefete, si a scris carti fundamentale despre traditia imediata, cea a secolului XX, a marii noastre poezii interbelice, inclusiv a avangardei. In acest fel, el a ajuns autorul celei mai vaste si mai fidele aplicatii a „modelului“ initial al filologiei clujene a anilor ’60: constructie culturala pe spatii ample, panoramare istorico-literara sistematica, „profesorala“, eruditie, seriozitate maxima (care uneori i s-a reprosat) in analiza textelor, vizibile substructuri conceptuale si filozofice, discurs riguros metodologic (intr-o combinatie – de obicei – de impresionism si tematism; vezi si dialogurile sale din Ore franceze si de dupa cu marile personalitati ale gindirii literare si filozofice ale spatiului francofon din ultimele decenii). El, Ion Pop, si nu Zaciu, Papahagi sau Vartic, a devenit „instanta critica“ numarul 1 in Cluj si in Ardeal, el a devenit coordonatorul vastului dictionar de opere literare aflat in curs de finalizare (si din care au aparut in anii trecuti trei volume), catre el s-au indreptat si se indreapta rugamintile poetilor „echinoxisti“ ori de cite ori au avut nevoie de prefete comprehensive, in jurul lui s-a constituit aerul „parintesc“ pe care doar „mentorul“ il are si fara de care emulii nu se string roata-mprejur.
Cu – in cazul sau – o simpatica atitudine vag-uimita, nedumerita de toate cite se mai gasesc sa faca mai junii comilitoni dedati la giumbuslucuri. Ei isi vad mai departe de scris si de farse, daca nu si de atractii mai petrecarete, iar „mentorul“ se retrage cuminte, „profesoral“, la orele cele mai decente, iesind din cadru tocmai cind s-ar zice ca emulii fraternizeaza mai abitir. Ii „vegheaza“ – in fond – cu discretia sa intelegatoare, ca un „parinte“ care stie ca asa-s copiii, neastimparati, dar – de fapt – buni si fideli. Constient – poate – si de faptul ca tocmai reperul de seriozitate care este „mentorul“ le asigura coeziunea…


Completari bibliografice

Acum un an, un an si ceva, Ion Pop a mai publicat doua carti, adaugindu-le la peste zece alte titluri de critica si istorie literara. Viata si texte e o culegere de cronici, Gellu Naum – poezia contra literaturii – o monografie. Sint completari bibliografice la panorama vasta la care autorul a lucrat dintotdeauna. Pe traseul literaturii romane a secolului XX, ele completeaza zone atinse si cu alte prilejuri, neaprofundate atunci.

Volumul consacrat lui Gellu Naum prelungeste preocuparile pentru avangarda ale lui Ion Pop, cel mai reputat cercetator al fenomenului de la noi. La cele doua carti in care a studiat ansamblul, Avangardismul poetic romanesc (1969) si Avangarda in literatura romana (1990), el a mai adaugat studii partiale si o monografie Voronca (in 1993). Eseul despre Gellu Naum face – intr-un fel – legatura intre investigatiile asupra avangardei noastre „clasice“ si cele asupra poeziei ulterioare, postbelice. Venind cu valul secund al suprarealismului autohton, radicalissim ca atitudine, pina la un fel de „postavangardism“, Naum a dat o opera stranie, „contra literaturii“, contra – adica – tuturor conformismelor, contribuind major la „asanarea“ cliseelor modernitatii poetice. Criticul analizeaza la pas cartile poetului, in ordinea aparitiei lor, pe un ton egal, cu mare aplicatie, mai mult descriptiv decit speculativ, raportind totul la confesiunile lui Naum, la interpretarile pe care acesta le-a oferit parcimonios, dar insistent cu privire la credinta sa in „altceva decit literatura“, in „suprarealism ca mod de viata“ si nu in avangarda ca spectacol exhibitionist. Atenta, competenta, lectura lui Ion Pop devine de referinta in exegeza „naumiana“.

In Viata si texte, mai mult de jumatate din sumar e ocupata de comentarii la volume de versuri ale unor autori din „generatia ’80“, multi dintre ei „echinoxisti“, cu deschidere – insa – spre intregul fenomen national al noii poezii postmoderne din ultimele doua decenii. Lecturi – ca-ntotdeauna la Ion Pop – de finete, mai atente la interpretare decit la distributia pe scara valorilor, autorii fiind comentati cu intelegere, parca in perspectiva viitoarelor capitole de istorie literara in care se vor integra. Sectiunea cealalta, indeajuns de corpolenta si ea, plasata in deschiderea cartii, surprinde prin tema: criticul se ocupa aici de „viata“ captata intr-o serie de amintiri si jurnale, preponderent postbelice (dar si mai vechi, precum cel al lui Mihail Sebastian). Nu se ocupa decit intr-un rind de „literatura carcerala“ propriu-zisa, in textul unei conferinte din 1996, unde apar referinte la memorii de inchisoare publicate dupa 1990, in rest comentind texte confesive ale unor scriitori, critici si eseisti, de la N. Steinhardt sau Monica Lovinescu la Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Livius Ciocarlie si altii. Spun ca Ion Pop devine aici surprinzator pentru ca el parea sa se ocupe in cronicile sale, risipite in reviste clujene sau din alte orase ardelenesti, mai ales de poezie, uneori si de volume de critica. Demonstratia sugerata in titlul de acum, cu cei doi termeni ai sai juxtapusi, apoi explicata in scurtul text liminar si tradusa in compozitia duala a cartii aceasta este: ca intre „viata“ si „texte“ legatura e esentiala. Mai mult, autorul nostru, „mentorul“ cu aer abstras al Echinoxului, isi marcheaza astfel – discret, cum altfel? – implicarea existentiala in actul exegetic: la finalul notelor introductive, explicindu-si atractia pentru confesiunile confratilor, isi marturiseste „dorinta, nu tocmai secreta, de a spune ceva, printre rindurile altora, si despre sine si lumea sa“…