Despre Mai ’68: cum se nasc jandarmii minţii?

Autor: Andrei POAMĂ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Luc Ferry, Alain Renaut

La pensée 68. Essai surl’anti-humanisme contemporain,

Gallimard, Paris, 352 p.

Două zile, la mai bine de 20 de ani distanţă una de alta. Le amintesc în ordine inversă:

Prima: 16 aprilie 2008. Invitat la o emisiune care dă cuvîntul celor care s-au împotrivit într-un fel sau altul demonstraţiilor din Mai ’68, Robert Hilf, fost jandarm azi ieşit la pensie, nu caută să-şi ascundă indignarea. Are şi acum un gust amar şi ochii uşor umezi, cînd povesteşte despre primul atac al tinerilor parizieni asupra unui camion al serviciului de urgenţă al poliţiei. Simţul compasiunii i-a fost atunci brusc trezit (viaţa răniţilor transportaţi de maşina poliţiei a fost pusă în pericol), iar pasiunea pentru ordinea publică, adînc lezată (manifestanţii au încălcat, în fond, prevederile Codului Rutier). Nemulţumirea care l-a cuprins la început lasă totuşi loc unui zîmbet mai degrabă mulţumit: cînd se uită pe cartea de muncă, Hilf vede că, din mai pînă în octombrie 1968, salariul i-a crescut cu 20%. În numerar: 297 de franci şi 40 de centime în plus în fiecare lună. Scara valorilor, stabilă pînă nu de mult, a-nceput (lucru regretabil!) să se clatine deodată, în vreme ce (noroc neaşteptat?) buzunarele i-au devenit ceva mai grele.

A doua dată: 4 noiembrie 1985. Luc Ferry şi Alain Renaut publică la Gallimard o carte rămasă şi-acum netradusă în româneşte: La pensée ’68. Essai sur l’anti-humanisme contemporain. Raţionamentul de plecare se bizuie pe constatarea unei supărătoare coincidenţe: printre intelectualii francezi atunci la modă – iar moda n-a dispărut cu totul nici azi –, circula, vizibilă sau nu, teza potrivit căreia orice valoare şi orice normă poartă în ele un soi de glandă represivă. Or, şi-aduc repede aminte cei doi autori, unul dintre sloganurile preferate ale revoltelor din Mai 68 spunea tocmai asta: „e interzis să interzici“ (il est interdit d’interdire). O complicitate ascunsă pare să se fi legat, prin urmare, între cîţiva filosofi, sociologi şi istorici, pe de-o parte, şi cei care s-au năpustit revoltaţi pe străzile Parisului în Mai ’68, pe de alta. „Terorism intelectual“ (sintagma îi aparţine lui Alain Renaut, invitat alături de Luc Ferry la emisiunea lui Bernard Pivot, „Apostrophes“, pe 22 noiembrie 1985, la aproape trei săptămÎni după apariţia cărţii) într-un caz, refuz violent al oricărei autorităţi morale, în celălalt. Oricum, pericolul a fost acelaşi: cîştigate cu greu, valorile în jurul cărora s-a format întreaga civilizaţie occidentală – binele, adevărul, frumosul – ar fi putut uşor să se piardă.

De vină pentru această probabilă catastrofă morală ar fi fost, întîi de toate, cei care ocupau primele rînduri şi locurile cele mai confortabile ale intelighenţiei franceze a anilor ’60-’70: Michel Foucault, Jacques Derrida, Pierre Bourdieu şi Jacques Lacan. Sub numele fiecăruia, Ferry şi Renaut dau peste filiaţii mai mult sau mai puţin ascunse: Nietzsche pentru Foucault, Heidegger pentru Derrida, Marx pentru Bourdieu şi Freud pentru Lacan.

Joaca de-a procurorul

Ce face toată ziua o astfel de familie de-abia întemeiată? Răspunsul e simplu. Foucault-Nietzsche-Derrida-Heidegger-Bourdieu-Marx-Lacan-Freud – şi rudele lor apropiate: Claude Lévi-Strauss, Gilles Deleuze, Roland Barthes – îşi împart timpul de lucru în patru etape. În prima parte, anunţă sfîrşitul filozofiei, moartea omului şi dispariţia umanismului. În a doua, caută în spatele fiecărui text şi fiecărei practici sociale o structură inconştientă care să le fi produs, aşa cum, de exemplu, o boală produce un simptom. Încearcă, în al treilea rînd, să discrediteze ideea de adevăr. Privesc, în fine, cu neîncredere şi ironie pe oricine pomeneşte de universalism, iluminism, progres sau raţiune. În plus, afirmă Ferry şi Renaut, şaizecioptiştii întreţin cu încăpăţînare „cultul paradoxului“, detestă claritatea, revendică la fiecare pas complexitatea de nedepăşit a lucrurilor şi caută cu orice preţ „marginalitatea şi fantasma complotului“.

Pesemne că Ferry şi Renaut au visat să scrie în acelaşi timp sinteza şi pamfletul gîndirii ’68. Au reuşit, în schimb, să-i compună rechizitoriul. Joaca lor de-a procurorul pare să fi fost, de altfel, din cale-afară de sinceră. Într-un număr de-acum trei ani al revistei Lire, Luc Ferry mărturiseşte că a simţit în textele lui Foucault ori în cele ale lui Bourdieu o anumită ameninţare fascistă. Reacţiile în faţa denunţului lor au fost însă ambivalente: „am primit laude de la oameni pe care-i dispreţuiam şi insulte de la alţii pe care îi respectam“. Cert e că, dincolo de reproşuri individuale, cei doi autori şi-au obţinut în scurtă vreme porţia de notorietate. Ferry a devenit mai tîrziu ministru al Educaţiei Naţionale, iar Renaut continuă să fie printre primele personaje ale vieţii universitare franceze. Republica pe care o apăraseră s-a dovedit darnică.

Recent, republica însăşi a început să vorbească pe acelaşi ton: aflat acum un an în campanie electorală, Nicolas Sarkozy n-a uitat să evoce în faţa susţinătorilor săi plini de speranţă cum, pînă nu de mult, „moştenitorii lui Mai ’68 ne impuneau ideea că totul e o apă şi-un pămînt“. Încercau, adică, „să ne facă să credem că elevul e deasupra profesorului, că nu trebuie să se dea note pentru a nu traumatiza elevii slabi şi că, mai ales, nu e nevoie de clasamente“. Ba, mai rău, „victima conta mai puţin decît delincventul. Căutau să ne facă să credem că nu poate exista vreo ierarhie a valorilor. De altfel, nici nu mai existau valori, nici ierarhie (...) şi nici ei măcar nu mai erau mare lucru“. (Discursul a avut loc pe 29 aprilie 2007, în Palatul Sporturilor de la Bercy.) Îşi aminteşte, în plus, că sloganul „trăiţi fără constrîngeri şi bucuraţi-vă fără obstacole de plăcerile vieţii“ (vivre sans contrainte et jouir sans entrave) a fost, la urma urmelor, printre cele mai repetate la momentul cu pricina.

Sarkozy colportează, în fond, capetele de acuzare adunate cu atîta grijă de Ferry şi Renaut. Adversarul lui este, totuşi, altul: nu la Derrida ori la Deleuze se gîndeşte Sarkozy înaintea celui de-al doilea tur de scrutin, ci la oponenţii lui politici. Ţinta lui e electorală, nu intelectuală. Măsura se cuvine, atunci, să fie schimbată: e caraghios să te grăbeşti să ceri unui discurs mobilizator subtilitate teoretică sau precizie istorică, atunci cînd prima lui calitate ar trebui să fie eficienţa politică. Şi-anume: numărul de voturi pe care e în stare să le cîştige. Invers, e trist să vezi cum un discurs care vrea să treacă drept şarjă a derapajelor minţii şi a refuzului normelor morale aduce atît de tare cu invectiva ideologică. Grija dintîi a lui Renaut şi a lui Ferry nu a fost şi nu este – cei doi au continuat să scrie împreună urmînd aceeaşi reţetă – validitatea obiecţiilor la adresa gîndirii ’68, ci reuşita lor polemică. Or, polemica e, de vreme ce se construieşte pe rigiditatea poziţiilor celor care se-nfruntă şi nicidecum pe rigoarea argumentelor schimbate, opusul exact al gestului critic.

E foarte probabil că oricine a încercat să-i citească pe Derrida sau pe Deleuze se va fi împiedicat destul de des de paradoxuri ori se va fi rătăcit în formule ceţoase. Cînd cer mai multă limpezime, Ferry şi Renaut au, mai mult ca sigur, dreptate. A pune însă sub acelaşi semn intelectuali care – ca Foucault şi Bourdieu ori Foucault şi Derrida – n-aveau nimic să-şi spună unul altuia ori se antipatizau de-a dreptul nu rezolvă nimic. Dimpotrivă, Renaut şi Ferry ajung să încurce şi mai rău lucrurile. Barthes, Lacan, Bourdieu şi Derrida au dispreţuit de la bun început revoltele din Mai ’68. Claude Lévi-Strauss le detesta puternic. Foucault, care se afla atunci în Tunisia, a ţinut mai tîrziu să refuze făţiş poziţia de ideolog al revoltelor din Mai ’68. Singurul care le-a susţinut a fost Deleuze, dar, chiar şi-aşa, doar de la distanţă (se găsea atunci la Lyon) şi păstrînd o oarecare reţinere.

Metonimie-amalgam

Eventualele suprapuneri dintre sloganurile şaizecioptiste şi textele celor cîţiva autori ritos puşi sub acuzare sînt, de cele mai multe ori, răzleţe. Totuşi, pentru Ferry şi Renaut, întîmplarea pare să ia proporţiile unei maşinaţiuni viclene. Cei doi preferă să confunde anexa accidentală a unei opere cu întreaga ei substanţă. Legătura dintre gînditorii amintiţi mai sus şi „gîndirea ’68“ e, prin urmare, forţată şi, în cel mai bun caz, metonimică. În mîna celor doi însă, metonimia devine pe nesimţite amalgam: una e să te foloseşti de metodele lingvisticii pentru a încerca să înţelegi cum funcţionează structura socială a triburilor Bororo ori să revii cu o sensibilitate istorică sporită asupra felului în care au luat naştere ştiinţele umane în secolul al XIX-lea, şi cu totul alta e să ieşi gălăgios şi revoltat în stradă într-o bună dimineaţă de primăvară.

4 noiembrie 1985 şi 19 aprilie 2007 aparţin, mi se pare, aceluiaşi calendar al confuziei. În mai 1968, Robert Hilf îşi făcea meseria de jandarm şi era atent doar la faptul că, năpustindu-se asupra maşinii poliţiei, tinerii care începeau să umple străzile Parisului încălcau de zor Codul Rutier. Ce vedea îi era de-ajuns. N-avea nevoie să-nţeleagă mai mult. 20 de ani mai tîrziu, Ferry şi Renaut retrăiesc impresiile lui Hilf. Văd iritaţi cum gîndirea ’68 încalcă brutal codul moralei occidentale. Se cuvenea, prin urmare, ca, mai devreme sau mai tîrziu, să apară cineva care să-i dea o amendă pe măsură.