OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cele ce urmeaza nu sint o pledoarie pro sau contra. Mai degraba o critica, poate mai putin sistematica, dar o judecare pornind de la un pretext, si nu de la un text.

- Pretextul
Marturisesc ca mi se pare stupefiant contextul creat de punerea in scena a unei piese de teatru, Evanghelistii de Alina Mungiu-Pippidi, publicata in 1993 la Editura UNITEXT (consecinta a faptului ca fusese cistigatoarea Concursului „Cea mai buna piesa romaneasca a anului 1992“) si de Modern International Drama (New York, 1996), reprezentata scenic in acest decembrie pentru prima oara in Romania la Ateneul Tatarasi din Iasi.

Reactii publice ale Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), ale Bisericii Romano-Catolice, dar si ale citorva personalitati ale vietii publice culturale din Romania sint identice cu acelea aparute in 1993, la publicarea piesei. Nimic nu s-a schimbat. Piesa redevine un pretext nu pentru o dezbatere, ci pentru incriminare si condamnare. Ceea ce este particular e ca referinta directa este la reprezentarea scenica a piesei, acum, la faptul ca ea e facuta publica, si nu la textul piesei, vechi de 12 ani.
Ma gindesc inca o data la faptul ca Evanghelistii este o piesa de teatru. Decizia juriului UNITER din 1992 de a o declara cistigatoare si apoi publicarea ei intr-un volum – impreuna cu Angajare de clovn de Matei Visniec, premiata la concursul din 1991 – de catre recent infiintata atunci Editura UNITEXT a UNITER au provocat reactii, au stirnit interes, piesa fiind ceruta de foarte multe teatre si regizori.

Andrei Serban, atunci director general al Teatrului National din Bucuresti, a cerut-o si el, cu intentia de a o pune in scena, a supus-o unei lecturi intr-un cadru mai larg: actori si administratori au convenit ca nu o pot reprezenta tocmai la National. O parere exprimata atunci (care mi-a parvenit indirect, caci ea nu a fost publica) de catre directorul artistic al institutiei o incrimina pe autoare ca exprimind, prin piesa, un punct de vedere… marxist! Trebuie spus ca „lepadarea“ de marxism (de fapt, de comunism!) era convenabila atunci, era, intr-un fel, la ordinea zilei, caci multi procedau la schimbarea hainelor si a obedientei asumate inainte de 1989, cind, de pilda, chiar unii dintre actorii Nationalului apareau regulat in emisiunile TV si radio pentru a rosti versuri omagiale pentru partid si liderii sai.

- Reactii
Si atunci, ca si astazi, parerea acuzatorilor a fost si este ca piesa e o blasfemie. Iata citeva reactii publicate de presa acum. I.P.S. Teoctist afirma ca „si cineva, daca scrie despre Biserica sau despre Evanghelie sau chiar o piesa literara precum Evanghelistii, aduce fara sa-si dea seama o jignire Bisericii, invataturii crestine“.

Arhiepiscopul Ioan Robu, Episcop romano-catolic al Bucurestiului: „Este o blasfemie la viata si credinta noastra. [...] Cind se joaca asa ceva intr-un teatru, eu, ca om al Bisericii, si fiecare nu putem fi bucurosi ca ceea ce este mai sfint pentru noi este ridiculizat“. Acad. Constantin Balaceanu-Stolnici: „Orice om care are o cultura crestina considera aceasta piesa o rusine“. Ziarele au publicat si comentarii ale unor oameni de cultura, critici literari sau teatrali care sustin ca trebuie facuta diferenta intre o lucrare de fictiune si chestiunea religioasa. Cum se vede, subiectul controversei produce doua tipuri de discurs, unul dogmatic – prin care subiectul piesei este acuzat ca atenteaza la valorile crestinismului, la valorile morale –, altul critic – prin care se cere limpezirea planurilor, una este invatatura crestina, una este figura lui Iisus, si alta este o lucrare de fictiune.

Citez doua declaratii care mi s-au parut semnificative. A parintelui Constantin Stoica, din partea Biroului de presa al BOR: „Crestinii au suficient discernamint pentru a intelege despre ce e vorba. Nu vrem o disputa. Sint increzator in discernamintul crestinilor ortodocsi si romano-catolici“. Si a autoarei: „Daca Cioran e acceptabil pentru Biserica cu textul lui despre Apostolul Pavel, daca Idiotul lui Dostoievski e acceptabil ca model ideal pentru Iisus, atunci si piesa mea e acceptabila. Daca nu, asta e, exista un pret al libertatii de gindire si sint dispusa sa-l platesc“. In prima, parintele Stoica substituie ideea de spectator de teatru cu aceea de credincios si, tolerant, exclude ideea unei dispute, care ar fi pe terenul religiei, si isi manifesta, justificat, dupa mine, increderea in „discernamintul“ credinciosilor-spectatori. In a doua, Alina Mungiu-Pippidi sustine dreptul fictiunii, al gindului intruchipat in faptul de arta de a fi exprimat liber, cum procedasera si cei citati in declaratia sa, al carei final asuma o idee: ea va putea suporta un sacrificiu (i.e. de imagine, de victima a dreptului la libera exprimare). Mi se pare ca ideea sacrificiului e crestina. Se va putea replica, probabil, ca poate asta si-a dorit autoarea, adica invers, un beneficiu de imagine!

- Rezumat necesar
Totusi, despre ce este vorba in piesa? Cherintos, profesor de filozofie al unei scoli din Antiohia, primeste din partea Apostolului Pavel comanda de a scrie „o relatare apologetica a vietii si mortii unui proroc evreu“. Cite una din partea fiecaruia dintre cei patru discipoli ai profesorului, Matei, Luca, Marcu, Ioan. Relatarea e bazata pe cele spuse de cel care il insoteste pe Pavel, personajul Povestitorul (Iisus). Tranzactia e facuta in cei mai simpli termeni ai unei afaceri: asta vreau si pentru asta platesc atit. Discipolii se apuca de lucru, scriu, inventeaza, isi asuma roluri precum cele ale lui Isus, Pilat, Caiafa, si prezinta, in final, opera. Cherintos il suspecteaza pe Pavel ca urmareste altceva si ii cere „garantii ca scrierea care se infaptuieste aici, la mine in Academie, nu va fi folosita ca instrument de cucerire“. Intervine si Apostolul Petru, care incearca sa-l opreasca pe Pavel, cel care, in piesa, este acuzat ca a impus crestinismul.

Pavel, la final, ii otraveste pe discipoli, il injunghie mortal pe Iisus, care se opusese uciderii scriitorilor, si il elimina si pe profesorul de filozofie. Ultima actiune scenica: Iisus se ridica si ii spune Elenei, iubita lui: „Nu te teme. Asta-seara vei fi cu mine in Rai!“.
Acestea sint, in linii mari, datele conflictului piesei. Reactiile celor care s-au revoltat, intre care prea putini au vazut spectacolul de la Iasi, sint motivate de chiar ideea piesei: Iisus care ii incredinteaza lui Pavel misiunea de a obtine lucrarea scrisa despre viata si moartea sa. Cei care apara libertatea de expresie prin opera artistica s-au vazut indreptatiti sa se pronunte exact din aceasta perspectiva, iar punctul de vedere al autoarei este limpede: „Piesa nu a fost scrisa pentru a spune vreun adevar despre Iisus sau credinta, ci numai unul despre alegerea intelectuala intre toleranta si bigotism“.

- Doua tipuri de discurs: Credinta si Ratiunea
Este evident ca intre cele doua tipuri de discurs nu exista nici un punct comun. Ele apartin unui cimp de meditatie disputat de secole intre Ratiune si Credinta, intre Biserica si cei care cauta adevarul in relatie cu realitatea, cimp unde adesea se casca o falie irecuperabila, dupa doua milenii de crestinism. Dar incercari de punere a lor in acord s-au produs in mai multe rinduri si au culminat cu Toma d’Aquino, in a carui reflectie – cum scrie Papa in Enciclica din 1998 – „exigenta ratiunii si puterea credintei au aflat sinteza cea mai inalta la care a ajuns vreodata gindirea, deoarece a stiut sa apere noutatea radicala adusa de Revelatie fara sa umileasca cumva drumul propriu al ratiunii“. De altfel, aceasta Enciclica a Papei Ioan Paul II (14 septembrie 1998), intitulata chiar Fides et Ratio (Credinta si Ratiune), este o curajoasa incercare de armonizare a celor doua si de reconsiderare a rolului adevarului in societatile de azi in raport cu exersarea credintei in modul ecumenismului. Impactul acestei Enciclice este enorm, cu atit mai mult cu cit ea readuce in actualitate – in vederea continuarii misiunii Bisericii lui Dumnezeu pe pamint in vremurile de azi si in cele ce vor veni – problematica acuta a lipsei de incredere in ratiune astazi, ca si raporturile acesteia cu credinta.

- Teatrul si Biserica
Desigur, aceste lucruri pot parea neavenite in contextul de mai sus. Biserica Ortodoxa Romana a sanctionat o fapta literara (si una teatrala) din pozitia sacerdotiului. Gindul unui scriitor a fost amendat, cum s-a intimplat de atitea ori in istoria civilizatiei europene. In general, Biserica crestina a avut, cum se stie, o istorie agitata a raportului sau cu Teatrul, cu Spectacolul. I-a sanctionat, mutilat sau interzis pe oamenii scenei in diverse epoci. Adesea, Scena si Biserica au fost in raporturi divergente iar situatia, celebra, a piesei lui Molière Le Tartuffe (1664-1669) este identica cu aceea a lui Rotrou, Saint Genest (1647): terenul confruntarii intre Artist si Biserica.

In contextul pe care il comentez acum, poate ca piesa lui Molière nu e prea nimerit invocata, intrucit critica lui Molière viza procedeele politienesti ale unei grupari mixte religioasa-laica, Compagnie du Saint Sacrement, fondata in 1627, in perioada in care Ludovic al XIV-lea, contrar jansenistilor, dorea o independenta mai mare fata de Papa. Aceasta Companie a avut tot interesul sa raspindeasca zvonul ca Molière ataca religia si biserica. De altfel, unul dintre liderii ei si unul din primii protectori ai lui Molière, printul de Conti, trece sub tacere afacerea Molière in lucrarea sa, Traité sur la comédie din 1666, la sugestia Companiei, dupa ce aceasta, pina atunci secreta, fusese demascata public, in 1660, in urma unor excese comise in Normandia.
Mai propriu e de invocat, insa, Rotrou: personajul Genest, comedianul care isi asuma rolul de a-si marturisi credinta suportind consecintele in vremuri opresive si, prin faptul jocului, sufera o convertire, fiind iluminat de adevarul credintei, devine emblematic pentru ideea de teatru in teatru, folosita si de autoarea romanca in Evanghelistii.

Actul teatral si actul liturgic, oficierea sacerdotala, in general, au fost concurente timp de sute de ani. Marc Fumaroli, in anii ’70 si apoi in Héros et Orateurs din 1990, este unul dintre primii care a observat valorile opuse ce anima luarile de pozitie privind moralitatea teatrului: pe de o parte, conceptia mimetica a imaginii data ca substitut al realului, pe de alta parte dimensiunea simbolica ce reduce orice spectacol la statutul de simplu vehicul al unei realitati superioare. Prima, dupa cum sintetizeaza Simone de Reyff (L’Église et le Théatre, 1998), „este e-sentiala in teatru, al carui obiectiv este de a face sa crezi ce este aratat; a doua fondeaza actul liturgic, a carui validitate presupune credinta“.
De fapt, intreg contextul descris la inceput ascunde, cum s-a mai intimplat de atitea ori, o carenta grava in societatea romaneasca de azi: constientizarea, asumarea raportului dintre Libertate si Adevar, care e fundamentat pe dimensiuni avute in vedere si de revelatia biblica, si de Sfintul Ioan Evanghelistul, dar si de practica unor filozofii succesive, de la greci la antropologia stoica, la Anselm din Canterbury – pentru care inteligenta presupune credinta – si, evident, la Toma d’Aquino.

De cele mai multe ori, ca si acum, nu credinta a fost cea amenintata de gindul critic, de ratiune, ci institutiile credintei. S-a discutat adesea, la noi, despre rolul BOR in perioada comunista, de pilda, si nu stiu ca BOR sa fi manifestat o atitudine tot atit de puternica fata de ravagiile produse de comunism sub aspectul religiei crestine, a practicarii ei in Romania, asa cum o face acum fata de o… piesa de teatru reprezentata pe scena! E un subiect extrem de sensibil, desigur, tot astfel cum e si acela al puterii credintei ortodoxe in societatea romaneasca de azi. Ar fi imbucurator ca BOR sa isi asume mai hotarit misiunea in linie sociala pentru a ridica gradul de coeziune sufleteasca si a da putere credinciosilor din Romania intr-un timp macerat de intruziunea unor valori efemere, relative. Situatia unei piese de teatru si a spectacolului bazat pe aceasta este una tinind de o alta ordine de valori, despre care se poate discuta, fireste. Daca discutia, dialogul sint acceptate ca mod de a afla un adevar impreuna. Cum spunea parintele Stoica, crestinii pot avea discernamint pentru a intelege, tot astfel cum picturile interioare sau exterioare de pe cladirile bisericilor nu vor fi confundate cu modelele (imaginile) care le-au inspirat. Intre Ratiune si Credinta exista un numitor comun care este dat nu de cenzura, ci de intelegere.