OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ultima vreme, nu aud si nu citesc despre Romania decit de rau. De la discutiile din tren, la artisti de seama, romani sau straini, cu diferite ocazii, inundatii sau participari culturale la diferite evenimente, toata lumea se inghesuie sa afirme sus si tare ce tara de doi bani avem noi, cit de lipsiti de perspectiva si de neinsemnati sintem noi, cit de prost stam la capitolul imagine. O sastiseala generalizata si demoralizanta pare sa fi cuprins pe toata lumea, ca si cind nimeni n-ar mai vrea sa stea in tara asta de cacat, iar daca o face e numai pentru ca nu are incotro. Si atunci stau si ma intreb: chiar asa sa fie oare? Chiar ne-am saturat cu totii de Romania? Chiar nu e nimic bun aici? De unde aceasta tendinta de minimalizare? De unde aceasta tendinta aproape morbida de autodesfiintare? De unde acest defetism pernicios?

Nu sint o nationalista care umbla cu ecusonul lui Eminescu in piept, dar atitudinea aceasta mi se pare deplorabila si chiar regretabila, pentru ca asa nu vom rezolva nimic si, in orice caz, nu vom construi nimic, ne vom afunda in schimb din ce in ce mai tare. Nu vreau sa afirm ca toate sint roz, ca nu ne doare nimic, ca nu avem nimic de schimbat si ca sintem in cea mai buna dintre tarile posibile. Nu debordez de un optimism fara acoperire si fara limite, ba chiar din cind in cind ma cuprinde si pe mine enervarea vazind ca lucrurile nu se misca asa de repede cum ar trebui, ca cei pe care i-am ales se fac numai ca lucreaza, ca este mizerie, inertie, ca multi umbla cu suste si susanele, ca nu facem nimic pentru a ne promova. Ar trebui insa sa vedem mai degraba ce trebuie schimbat, unde si cum. Ar trebui sa vedem concret care sint metodele prin care ne-am putea indrepta, nu sa raminem la faza unor lamentatii penibile.

Oricum, cel mai mult ne afecteaza chestiunea imaginii, nu posibila rezolvare a problemelor interne. Ne e „naturelul simtitor“ la faptul ca o romanca a ucis un calugar francez si ca – vezi, Doamne – ne strica reputatiunea. Cum se va mai duce Mircea Cartarescu in Franta cu aceasta tinichea de coada, „purtind masca asasinei de la Taizé“? „In ochii lumii, Luminita Solcan e de o suta de mii de ori mai romanca decit mine“, afirma reputatul scriitor roman in Jurnalul national din 30 august 2005, in articolul sau, Luminita de la capatul pumnalului. Iar eu ma intreb de ce oare o femeie labila psihic (de parca in Uniunea Europeana n-ar fi nebuni si criminali) din Romania ar avea mai multa trecere in ochii lumii franceze decit un valoros scriitor venit din acelasi spatiu, de ce sa fi devenit brusc o natie de criminali.

Simplu, mi s-ar putea raspunde, pentru ca aceasta crima este vizibila, iar cultura romana, nu.
In cazul acesta, ar trebui sa ne intrebam unde gresim, de ce occidentalii ne considera o cultura minora, chiar invizibila. De ce Peter Greenaway considera, in interviul acordat lui Razvan Tupa in Suplimentul de cultura din 27 august-2 septembrie 2005, ca Romania este „invizibila in lume“, ca este doar „o pata alba pe harta“, de ce considera cultura romana drept una „mimetica“ si fara identitate. Greseala este, pe de o parte, a noastra, a incapacitatii noastre reale de promovare. Ne agatam cu disperare de citeva nume, precum Brancusi, Eliade, Ionesco, Cioran si Enescu, privim inapoi cu mindrie la Eminescu si Caragiale, fara sa ne gindim ca o cultura tinara, efervescenta, poate fi mult mai interesanta. Brand-ul ni-l facem noi, dar nu batind apa in piua, ci interesindu-ne cu adevarat despre ce mai e nou in cultura noastra. Chiar si regizorul englez ne acorda o sansa: „Cred ca sinteti o entitate complet diferita de Comunitatea Europeana si este o prostie sa va raportati la ea.

Nu veti iesi de sub umbra puterii sovietice atita timp cit nu materializati o identitate puternica“. Sansa noastra nu este de a ne vaicari sau de a ne minimaliza, ci de a oferi o cultura vie, fara complexe si grandoare. Cioran nu ma reprezinta si cred ca modelul lui defetist a facut deja destule victime printre intelectuali. Scriitorii care se pling de deserviciul pe care li-l face Romania ar trebui sa se gindeasca serios ca ceea ce au scris si au gindit s-a concretizat in limba romana, o limba vie si foarte expresiva, ceea ce au vazut si au trait aici s-a intimplat, in jalnica noastra tarisoara, uitata intr-un colt de Europa, alaturi de oamenii ei, asa cum sint ei, cu defecte si calitati. Personal, nu vreau sa ies din aceasta cultura, chiar daca sint multe de schimbat, de la subfinantarea invatamintului si a culturii, la drumuri proaste si servicii execrabile, la situatia politica. Nu vreau sa ma dau batuta si sper ca nu sint singura, iar cei care au urechi de auzit sa si auda, pina cind deprimarea nu ne va cuprinde si pe noi „optimistii bine temperati“. In orice caz, nu cred sub nici o forma ca am merita „luminita de la capatul pumnalului“.

Pe de alta parte, Occidentul ar trebui sa inceteze sa ne mai considere niste barbari, sa se intereseze mai mult de tara noastra, sa nu ne mai situeze capitala la Budapesta, sa afle si despre altceva decit Dracula si copiii bolnavi de SIDA, despre coruptie, exorcisme, nebuni s.a.m.d. O privire mai putin superficiala ar fi de dorit. Daca tot e sa ne integram in Europa, poate ca ar fi bine sa inceapa sa ne si cunoasca, sa dea curs acelui slogan prea mult vehiculat „unitate in diversitate“ si sa nu ramina la niste simple etichete, la o simpla batalie de imagine. Asa poate vom auzi in curind si de bine de Romania.