Ce înseamnă, ca sugestie din
titlu şi ca proiect, Despre România, numai de bine?
Peca Ştefan: Titlul proiectului îi
aparţine Anei Mărgineanu. Aşa că intenţia acestui proiect este
nu de a satiriza, ci de a spune poveşti din locuri reale din
România, cu bunele şi relele lor. Pînă acum, am spus
poveşti despre Bucureşti şi Tîrgovişte, două oraşe în
care am trăit. Am avut ocazia să călătoresc destul de mult în
ţară, dar niciodată să stau şi să descopăr cu adevărat –
dincolo de nişte concluzii care ar putea fi foarte uşor
stereotipuri – ce se ascunde în „sufletul“ – acoperit
de arhitectură, accente şi semne exterioare – al oraşelor prin
care am trecut. Cred că în asta constă şi partea cea mai
frumoasă a acestui proiect – o încercare de transpunere
dramatică a spiritului unui oraş, în epoca pe care o trăim.
Poveştile, oamenii, atmosfera, problemele şi nevoile, speranţele
sînt, toate, un excelent material dramatic. Şi a afla
lucrurile astea, a vorbi cu cît mai mulţi oameni şi a observa
cu un ochi concentrat ce se întîmplă lîngă tine
şi cu tine în acest context este o experienţă prin care
creşti, artistic şi cognitiv. Afli cum se raportează oamenii din
oraşul respectiv la comunitatea lor şi la restul ţării. Afli cum
te raportezi tu la locuitorii unei alte comunităţi din România.
Iar din punctul de vedere al dramaturgului, ce poate fi mai bun decît
o nouă provocare în fiecare oraş – cum să creezi nu numai
o poveste, care să spună ceva relevant despre locul respectiv, dar
şi să foloseşti „spiritul“ locului în construcţia
structurii dramatice, ceea ce-ţi oferă o ocazie excelentă de a
evolua profesional şi de a atinge zone noi. (Asta în condiţii
de eficienţă maximă, pentru că perioada de pregătire şi de
scriere a unei piese din acest proiect este de aproximativ două
luni.) Nu în ultimul rînd, am ocazia să lucrez cu un
regizor extrem de talentat, care îmi cere să fiu cît mai
bun, şi implicat în repetiţii, unde pot să verific ce merge
şi ce nu împreună cu actorii, ca să obţinem cea mai bună
variantă de text pentru spectacol.
Din cauza asta, cred că Despre
România, numai de bine este o ocazie de a învăţa şi de
a redescoperi/redefini – pentru noi, creatorii, dar şi pentru
public – ce se întîmplă în România de azi.
Puse una lîngă alta, aceste piese ar putea să ofere o imagine
foarte interesantă a ţării.
Ana Mărgineanu: Ideea de pornire este
simplă: regizorul de teatru (subsemnata) şi dramaturgul (Peca
Ştefan) se duc într-un oraş din ţară (de preferinţă, unul
pe care să nu-l cunoască prea bine) şi, timp de două săptămîni,
încearcă să afle tot ce se poate afla despre el. Citesc
ziarele locale, se plimbă pe străzile principale şi pe cele
periferice, vizitează fiecare cartier şi, mai ales, caută să
vorbească cu cît mai multă lume, de la primar, poliţie şi
asistenţi sociali, personalităţi locale pînă la cetăţenii
obişnuiţi. Acest proces de cercetare nu are neapărat o reţetă,
informaţia trebuie să vină de la toate nivelele – „care este
cel mai popular supermarket“ poate să spună la fel de multe
lucruri despre oraş ca şi cea mai veche legendă sau cel mai recent
conflict dintre capii oraşului.
Nu cred că poţi ajunge în două
săptămîni la o cunoaştere profundă, dar cred că poţi
ajunge la o foarte puternică primă impresie.
Această puternică primă impresie
constituie baza viitorului spectacol. Este important de precizat că
miza finală nu este un spectacol-documentar, ci unul inspirat de
oraşul respectiv.
Deşi poveştile, atmosfera, problemele
din spectacol caută să le reflecte cît mai bine pe cele
reale, ele sînt interpretate, rezultatul fiind un produs
fictiv. Iar miza finală este ca oamenii să se regăsească în
spectacol, cu poveştile şi problemele lor, dar să poată, în
acelaşi timp, să se detaşeze de ele şi să-şi vadă propriul
oraş din altă perspectivă.
În momentul în care apar
trei sau poate cinci asemenea spectacole, cred că ele pot oferi o
perspectivă asupra României, un portret-puzzle, compus din
fragmente.
Titlul este o reacţie la puritanismul
nostru cultural, mai ales în ceea ce priveşte exportul: de
graniţă trebuie să treacă doar lucrurile „frumoase“, precum
baladele şi Eminescu, ca şi cum ţara asta ar fi moartă de mult
şi, ca urmare, ar trebui să o „vorbim numai de bine“. Eu cred
că România e o ţară vie şi are extrem de multe lucruri de
oferit, ar trebui tratată ca atare.
Ce cauţi să descoperi într-un
oraş nou şi care e, după tine, specificul, ca atmosferă a
comunităţii, al oraşului Piatra Neamţ, în comparaţie cu
Baia Mare?
P.Ş.: În Piatra Neamţ, prima
impresie a fost legată de felul în care oamenii se raportează
la oraş – cu o mîndrie locală compa-rabilă cu cea a
timişorenilor. Dar această mîndrie (în ciuda faptului
că, de exemplu, rata şomajului este mare şi oraşul este acum
izolat de marile rute comerciale) e legată într-un mod organic
de spiritualitate – oraşul nu este „frumos“ doar din cauza
munţilor care-l înconjoară, ci pentru că în munţi şi
în mănăstiri sălăşluieşte o energie superioară, aproape
miraculoasă, de provenienţă divină, care populează oamenii.
Într-un fel sau altul, pietrenii simt că aparţin unui loc
special, în care se simt bine, pur şi simplu – şi asta a
reieşit, în diferite moduri, din majoritatea discuţiilor pe
care le-am avut în perioada de documentare. Şi aici există un
paradox – un oraş care a fost un tîrg (la un moment dat, cu
populaţie predominant evreiască), un loc de schimb comercial,
teluric – resimţit însă ca diafan, serafic,
spiritual-ortodox. De aici şi ideea coabitării miraculosului cu
cotidianul – cele cinci minute miraculoase din Piatra. În
piesă, miraculosul se împleteşte cu cîteva probleme
specifice şi foarte reale, cum ar fi apariţia unei noi profesii,
care are în Piatra proporţii relevante (cea de asistent
maternal), sau aceea a cuplului tradiţional dizolvat din cauza
plecării la muncă, în străinătate, a unuia dintre soţi. Ca
şi la Baia Mare, toate personajele şi poveştile din piesă se trag
dintr-o mixtură de observaţii personale de-ale mele şi de-ale
Anei, din perioada de documentare şi predocumentare, poveşti auzite
sau citite, pietreni întîlniţi, locuri din oraş
vizitate. Sper ca pentru pietreni spectacolul şi piesa să ofere o
experienţă teatrală în care să se recunoască, prin alţi
ochi.
A.M.: Nu ştiu niciodată ce caut să
descopăr într-un oraş nou, şi asta cred că face parte din
frumuseţea jocului. Uneori, trec trei, patru zile şi am sentimentul
că nu am găsit nimic special şi intru în panică. Dar apoi
acel „ceva“ apare, fie că e o poveste spusă de un locuitor, un
caz al poliţiei sau o situaţie socială sau, pur şi simplu, o
atmosferă aparte.
Baia Mare a oferit din start un subiect
şocant: poluarea, şi totul a plecat de acolo. În Piatra a
fost un pic mai dificil, pentru că nu era la prima vedere nimic
ieşit din comun. După cîteva zile, am realizat însă
ceva interesant şi unic: e singurul oraş în care am fost pînă
acum, de care locuitorii sînt mîndri (în afară de
New York).
Fiecare om pe care-l intervievam spunea
că oraşul e „frumos“, „special“, „binecuvîntat de
Dumnezeu“, „o oază“, „perla Moldovei“, „Grădina Maicii
Domnului“ etc. Asta ne-a condus spre ideea de a face un spectacol
„cu miracole“.
Ce-mi poţi spune despre stilistica
spectacolelor? deşi se bazează pe documentare directă, lucrezi
într-un registru antirealist, utilizînd elemente de
muzical în spectacole de teatru dramatic.
A.M.: Cred că să pui o oglindă în
faţa oamenilor nu mai e de ajuns. Miza, cînd ţi se face un
portret, nu este să ai la final o fotografie (deja ştii cum arăţi),
ci să te vezi cu ochii altcuiva.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters