Autor: 
Categoria: 
Am refuzat mereu sa gindesc sau sa vorbesc despre spatiul public ca despre un obiect, pentru ca am preferat mereu o abordare performativa, considerindu-ma pe mine insumi unul din producatorii spatiului public. Inca de la inceputul vietii mele intelectuale, acum 30 de ani, am ocupat un loc in acest spatiu public, din care nu am mai iesit niciodata; pina si ca student scriam pentru publicul larg, unul mereu in schimbare, si nu doar pentru o comunitate academica inchisa. De aceea, mi-e foarte greu sa separ productia intelectuala, productia de cunoastere in genere, de spatiul public, si cind spun spatiu public ma refer pur si simplu la accesul posibil al tuturor straturilor societatii la un spatiu comun. Pentru mine, acest lucru inseamna ca gindirea si productia teoretica au avut intotdeauna de-a face cu politica, cu preocuparea pentru intrebarile morale vizind cadrul unei societati si cu reactia publicului, a audientei, fata de aceste probleme. Fundamentul conceptiei mele despre spatiul public trimite insa la ideea kantiana a utilizarii Ratiunii in mod public, a curajului de a articula ideile in mod deschis, teme esentiale ale filozofiei Iluminismului. Desigur, aceste idei au fost reconfigurate de-a lungul transformarilor politice si sociale ale ultimelor decenii.
Intrebarea mea viza dimensiunea ontologica a spatiului public si se interesa de existenta unei posibile naratiuni a momentului in care spatiul public a devenit realitate efectiva.
Cred ca, daca ne gindim retroactiv, putem afirma ca istoria gindirii a fost strins legata de cea a spatiului public. Cind Aristotel tinea prelegeri studentilor sai, el producea un spatiu public, care integra chiar procesele diseminarii si aproprierii cunoasterii. De asemenea, chiar ideea de democratie are de-a face cu spatiul public, fiind un proces care are loc intr-un spatiu deschis, accesibil tuturor cetatenilor. Intrebarea esentiala era insa cine trecea drept cetatean, daca sclavii, femeile sau copiii intrau sau nu in sfera conceptului de „cetatean“. Putem remarca aici faptul ca ideea de spatiu public contine o procedura de excludere, ascunzind un antagonism, cita vreme spatiul public ar trebui sa fie un spatiu deschis intr-o comunitate sau institutie politica inchisa. Si putem verifica acest lucru avind in vedere modalitatile in care acest concept este pus in discutie. Pe de o parte, in termenii unei comunitati nationale inchise, generata de o limba nationala, o constructie politica a statului-natiune. Pe de alta parte, s-a propus alternativa unui spatiu public transnational, care in multe dintre cazuri este discutat in termeni identici cu cei ai spatiului public national. Sint pentru un spatiu public transnational, insa trebuie sa facem clar faptul ca structurile de putere din cadrul lui nu pot fi traduse in termenii clasici ai puterii politice, ceea ce inseamna ca subiectii puterii politice si puterea insasi sint altele decit cele din cadrul spatiului public national.
Relatiile de putere determina configuratiile, efectivitatea si realitatea spatiului public, insa trebuie puse in discutie si conditiile care fac posibila proasta sa functionare sau disparitia sa.
Spatiul public, opinia publica sint garantii producerii si reproducerii vietii democratice si sint posibile numai daca ramin independente fata de puterea politica. Problemele incep atunci cind puterea politica nu mai poate fi transformata in obiect al criticii. Acest fapt a devenit pentru mine o problema practica in timpul anilor ’90, in timpul razboiului civil din Iugoslavia, unde spatiul public nu a mai functionat democratic. Opinia publica nu si-a mai indeplinit rolul de a reactiona la acele chestiuni dificile din mijlocul societatii care au determinat ulterior cursul evenimentelor. Totusi, exista o transparenta, fiecare stia ce se intimpla, societatea era ca un acvariu unde puteai vedea pestii mari mincindu-i pe cei mici, organizarea privatizarii criminale, iar in timpul razboiului, chiar modalitatea executiei crimelor de razboi, care nu mai erau ascunse. Deci nu vorbim despre un caz de ignoranta colectiva, cind nimeni nu stie cine pe cine a ucis. Pur si simplu, in ciuda transparentei de care vorbeam, nu a existat nici un fel de reactie. Ca sa dau doar exemplul Croatiei, crimele armatei impotriva populatiei sirbe nu numai ca au fost dezvaluite de media, dar chiar descrise in amanuntime, asadar, s-a stiut mereu, si totusi faptuitorii nu au fost trimisi in judecata niciodata. Nu a existat o masa critica in cadrul societatii care sa spuna „Nu traim cu criminalii, vrem sa-i vedem condamnati!“, ci, dimpotriva, opinia publica i-a sprijinit. Acesta a fost un moment crucial pentru mine, cind am constientizat incadrarea ideologica a spatiului public, cind am observat ca exista cazuri cind majoritatea sprijina fapte rele din punct de vedere moral, iar acest moment a reprezentat pentru mine sfirsitul credintei ca spatiul public ar avea vreo normativitate, asa cum ne-am astepta, citindu-l pe Habermas.
De altfel, Habermas a fost criticat pentru conceptul sau de spatiu public, care e un concept burghez idealist bazat pe universalitate si rationalitate, si care nu explica fragmentarea actuala a societatii noastre postmoderne, in care nu exista „un public“, ci o configuratie de multiple „publicuri“ si „contrapublicuri“ in perpetua transformare.
Pentru Habermas, rationalitatea este produsul spatiului public. Rationalitatea inseamna normativitate, care nu presupune existenta unui set de valori preexistente, ci producerea lor impreuna cu producerea spatiului public insusi, ca rezultat al unui proces de negociere intre membrii unei societati. Insa dezamagirea mea fata de aceasta teorie nu e doar una de natura teoretica. Ca prim moment al neincrederii mele, am vazut cum ea nu functioneaza in realitate, cum valorile morale si rationalitatea nu sint produse, ci, dimpotriva, raul social. A esuat in a juca vreun rol normativ, rolul unui garant al unei societati sanatoase, democratice. De asemenea esueaza si ideea transparentei: asa cum aminteam mai inainte, in Iugoslavia exista transparenta, dar a sti ceva si a face ceva in privinta a ceea ce stii au ramas mereu lucruri diferite. Lipsa unei mase critice a impiedicat formarea unor valori care sa previna pierderea unor vieti nevinovate.
Cel de-al doilea punct al dezacordului meu e legat de integrarea conceptului habermasian in mecanismul democratiei neoliberale, un mecanism hegemonic, care a cistigat Razboiul Rece si a fost implementat in tarile post-comuniste, care acorda subiectilor sai promisiunea libertatii si a independentei. Compromiterea conceptului habermasian de spatiu public provine din aceea ca e greu de vorbit de independenta si libertate de expresie daca ar fi sa ne gindim numai la cazul media, complet privatizata in timpul primilor ani ai asa-zisei „tranzitii catre democratie“. Ceea ce a pornit de la inceput ca liber, independent si deschis a fost inchis in curind in structura monopolurilor. Un exemplu este W.A.Z. care a achizitionat in ultimii zece ani mai mult de 50 de mijloace media din zona Balcanilor. In Croatia exista citeva companii care controleaza intregul spatiu al presei „independente“ si in aceste cazuri vorbim de monopoluri care sint mult mai puternice si mai largi decit cele ale fostului sistem comunist, aflate sub controlul Partidului. Desi pare ca a disparut orice forma de control, aceasta exista totusi in termenii intereselor de piata si ai capitalului implicat in acest tip de afacere.
Pentru ca am adus in discutie cazul comunismului si postcomunismului, as vrea sa nu abandonam prea repede subiectul si sa trasam liniile de demarcatie intre cele doua in privinta modalitatii de a aborda spatiul public.
Bineinteles ca si in sistemul comunist a existat un spatiu public, as spune unul inchis ideologic, controlat politic in diferite moduri. In media, insa, nu a fost niciodata vorba despre controlul Statului, ci despre cel al Partidului. Totusi, in ciuda acestui control, exista pe piata o concurenta strinsa intre diferite mijloace media, iar in cazul specific al Iugoslaviei acest lucru nu avea loc doar intre mijloace media din republici diferite, ci chiar intre cele din interiorul aceleiasi republici sau oras. Belgradul, de exemplu, avea doua edituri mari care concurau intre ele. Daca nu puteai publica in Croatia, o puteai face la Belgrad sau invers. Exista un fel de spatiu liber generat de diversitatea spatiilor publice si, ceea ce mi se pare important, existau foarte multe posibilitati de a lansa intrebari deschise, de a critica. Interesant e ca in acele timpuri critica conta, cei criticati reactionau la critica, iar spatiul public era o lupta intre idei si concepte diferite.
Aruncind o privire in prezent, postcomunismul pare a fi amnezic, indiferent.
Daca il comparam cu anii ’80-’90, postcomunismul e un fel de spatiu deschis, in care ai posibilitatea de a face orice doresti, cu conditia ca, bineinteles, sa ai bani. Asa ca poti pune bazele propriului mijloc media, foarte multi, de altfel, au si facut intocmai, exista posibilitatea de a produce noi spatii publice, cu o multitudine de agenti si subiecti. In acelasi timp insa, structura ideologica este mai strinsa decit in timpul comunismului. In cazul fostei Iugoslavii, e vorba despre structura nationalista, cu un subiect puternic, natiunea, legitimata de alegerile democratice „libere“, care prin procesul de privatizare a organizat noi monopoluri in spatiul public, devenit repede inchis, opac la orice discutie critica, rationala.
Cind spun ca acest spatiu era ideologic complet inchis, incerc de fapt sa explic ca libertatea, miza asa-numitei „tranzitii democratice“, nu era un lucru pe care sa-l fi simtit. Eram cumva liber sa particip si sa produc spatiu public, dar eram liber fara sens, libertatea si-a pierdut sensul, puterea de a schimba lucrurile. Aveam posibilitatea de a scrie orice, dar nu era nimic care sa poata fi schimbat.
Cum explici aparitia discursurilor si a miscarilor din spatiul public care angajeaza nationalismul, extremismul, antisemitismul etc.? Au existat ele dintotdeauna, ascunse de structurile reprimante ale aparatului ideologic comunist?
Ceea ce tocmai ai anuntat constituie explicatia obisnuita, ca in timpul comunismului toate aceste sentimente au fost reprimate de puterea totalitara, si ca, dupa ce aceasta presiune a fost inlaturata, ele au erupt, asemeni unui vas sub presiune, care la un moment dat da pe dinafara. Descriptiv, aceasta explicatie ar putea fi interesanta, insa nu cred ca ne ajuta prea mult pentru intelegerea a ceea ce s-a intimplat cu adevarat. Eu as propune o explicatie alternativa. In primul rind, caderea comunismului a reprezentat inca de la inceput o problema in ceea ce priveste modalitatea de abordare a trecutului comunist care sa explice tuturor subiectilor implicati ce a reprezentat acesta. Teza mea este ca oamenii au reusit sa rastoarne sistemul, dar nu au reusit sa se impace cu trecutul lor, in termenii a ceea ce a reprezentat acest sistem, disparut dintr-o data.
Comunismul a fost o expresie a antagonismelor sociale, fie ca expresia acestora era reprezentata de lupta de clasa, de relatiile dintre indivizii unei societati sau de lupta pentru putere, un fenomen inerent societatilor noastre comuniste. Dupa caderea sa, aceasta intelegere a fost inlocuita cu ideea conform careia comunismul ar fi un fel de extraterestru care vine din spatiul cosmic. De exemplu, in Croatia se vorbea despre sirbo-comunism, ca si cum comunismul era de sorginte sirbeasca, iar, pe de alta parte, sirbii vorbeau despre comunism ca despre un complot dintre Komintern si Vatican, un amestec al acestor institutii internationale, Internationala comunista si cea catolica, impotriva sirbilor si a natiunii sirbe. Chiar in blocul estic oamenii au experimentat subiectiv comunismul ca fiind o expresie a ocupatiei sovietice. Problema rezida in chiar acest moment, pentru ca, avind in vedere cele spuse, ne putem intreba ce natiune a fost subiectul acestei puteri imperiale. Daca la inceputul anilor ’90 pe strazile Moscovei se striga „Rusia, Rusia“, oamenii dorind iesirea Rusiei din Uniunea Sovietica, ne este clar ca nu exista vreo natiune pentru care comunismul sa constituie esenta sa. De aceea, as spune ca nationalismul este produsul acestei rafuieli cu trecutul comunist, al traducerii propriilor antagonisme si proiectii sociale catre un spatiu strain, catre o putere straina. Comunismul a disparut asa cum a venit, s-ar putea spune, fara a lasa vreo urma. Deodata, in cadrul acestor natiuni, nimeni nu fusese comunist, pentru ca natiunea fusese eliberata de comunism. Asadar, aceasta eliberare a fost experimentata ca o eliberare nationala, iar comunismul a fost tradus intr-un fel de putere imperiala, un corp strain corpului national, nationalismul fiind produsul natural al acestei intelegeri a trecutului.
Intr-un alt interviu spui ca din cauza extremismului si a nationalismului a trebuit ea emigrezi din Croatia. Sa privim aceasta declaratie ca pe marturisirea unei tragedii personale?
Nu as spune ca e vorba de o tragedie. Cazul meu nu e cel al unui dizident clasic expus unei presiuni totalitare, care sa fi petrecut timp indelungat in Gulag si care ar avea ca singura optiune sa emigreze in Vest. Nationalismul nu e un sistem de Gulaguri. Daca ai o identitate „corecta“, nu esti in pericol. Daca gindesti si actionezi intocmai conationalilor tai, din nou nu esti in pericol. Problema mea, insa, a fost cea a completei inchideri a spatiului public, completa inchidere a libetatii, si am parasit aceasta tara, acest pamint, acest stat, nu pentru ca viata mea era in pericol sau pentru ca nu puteam spune ceea ce voiam; puteam, insa ceea ce am experimentat la acea vreme a fost faptul ca, din punct de vedere conceptual, dar si moral, natiunea ca institutie politica era pe moarte, si nu mai credeam in iesirea ei din criza in care se adincise in ultimii 20 de ani.
Acesta era crezul normativ ca la sfirsit democratia va cistiga, iar societatea va deveni un subiect sanatos care produce o viata prospera, justitie echidistanta, valori morale etc. N-am mai crezut ca a lupta pentru sanatatea unei societati in cadrul unei natiuni mai are vreun sens. Nu am parasit natiunea croata ca natiune particulara, am parasit natiunea ca idee. Am abandonat crezul in natiune ca subiect al democratiei si am inceput sa ma gindesc la posibilitatile unei actiuni politice transnationale, a unui spatiu public transnational, nu insa in dimensiunea lor normativ-conceptuala, ci in modalitatea in care chiar in acest moment, noi doi, le producem performativ.
Pentru ca am amintit in treacat conceptul de traducere, sa ne concentram asupra ultimei tale carti, Der Schacht von Babel. Ist Kultur übersetzbar?. Teza principala a acesteia este ca astazi locuim intr-o lume fragmentata si ca toate sferele societatii sint traduse in limbajul culturii. Cum este configurat spatiul public daca ne gindim la consecintele acestei teze?
Exista un fel de avertisment in cartea mea, acela de a nu se confunda ceea ce acum este servit ca un nou spatiu cultural transnational, spatiu al hibriditatii, spatiu al mixajului, al unei culturi postesentiale si postnationale, cu realitatea politica. Faptul ca pot sustine o identitate culturala hibrida, care nu poate fi redusa la o identitate esentiala nationala, lingvistica, etnica etc., nu inseamna ca dau acestei identitati culturale si o semnificatie politica. Cartea mea este o critica la tezele teoriei postcolonialiste, care argumenteaza ca faptul cultural traieste dincolo de toate granitele si limitele.
Semnalul meu are in vedere credinta in acest progres, o credinta care nu este insotita de o privire critica orientata catre realitatea in care traim. Teoriile postcolonialiste spun ca din punct de vedere cultural putem deconstrui toate limitele si granitele dintre natiuni; ceea ce incerc eu sa arat este ca fie si daca aceste limite pot fi deconstruite cultural, din punct de vedere politic ele inca exista si aduc cu sine multe probleme. Sa amintesc doar faptul incredibil ca, anul trecut, in canalul care leaga continentul african de Insulele Canare au murit 6.000 de oameni, incercind sa traverseze aceasta granita concreta dintre Africa si Europa. Probabil ca din punct de vedere cultural toate aceste victime au deconstruit barierele fizice existente, dar din punct de vedere politic au fost ucisi de acestea. Conceptul de traducere e interesant pentru ca ne da posibilitatea de a gindi diferit asupra continutului acestor identitati, pentru a le deconstrui, dar urmatorul pas necesar este cel de a da un continut, o semnificatie politica, si nu de a ne insela repetind la infinit, asa cum se face mai ales in cercurile academice, succesul repurtat in deconstructia nationalismelor si a fundamentalismelor.
Totusi, precizezi ca nu ai o solutie pentru gasirea unei semnificatii politice a conceptului de „traducere“.
E adevarat, totusi e destul de simplu de inteles de ce aceasta solutie lipseste. Avind la dispozitie identitati esentiale, e oricind posibil sa construiesti o institutie politica asa cum este un stat-natiune.
Dificultatea vine din aceea ca astazi nu exista natiuni care sa sustina ca identitatea lor, esenta lor, este traducerea culturala. Traducerea, ca un fel de terminus technicus, ne ajuta sa intelegem ce se intimpla in spatiul public transnational. Acesta din urma nu e o suma mecanica a spatiilor publice nationale, nu rezulta in urma unei simple insumari. E ceva diferit, pentru ca nu poate fi apropriat in termenii unui concept universalist vechi, iar singura modalitate de a-l descrie e spunind ca in interiorul sau are loc un fel de traducere intre diferite spatii publice. E vorba, bunaoara, de ceea ce se intimpla cu schimbul de idei dintre noi chiar in acest moment. Noi nu participam impreuna la spatiul public al Romaniei, pentru ca eu nu fac parte din acesta. Pe linga asta, discutia noastra are loc la Berlin si cel putin unul din noi are probleme in a se identifica pe sine in termenii unei apartenente nationale (am cetatenie austriaca, dar nu as spune ca sint austriac) a carui subiectivitate se exprima acum. Nu poti scrie ca acest interviu a fost luat unui „croat care locuieste in Berlin si care vorbeste publicului roman“, pentru ca e un neadevar. Traducerea e configuratia chiar a acestei situatii complexe. Pentru mine personal, ea inseamna faptul ca am fost cindva croat, ca am fost tradus politic in cetatean austriac, cultural in spatiul transnational al hibriditatii culturale si economic in modul propriei mele produceri si reproduceri, unul postindustrial (nu am un job fix), unul efectiv, in sensul ca am in comun mai multe cu oamenii care produc efecte, consecinte. Asta pot eu numi descriptiv traducere, lipsa unui fundament care sa constituie esenta mea fixa.
Cu alte cuvinte, o identitate mixta.
Putem sa o numim o identitate mixta, dar dificultatile incep atunci cind te intrebi daca e intr-adevar vorba despre o identitate. Probabil ca ceea ce sta in spatele spatiului public din Romania e o identitate culturala, istorica, etnica s.a.m.d., dar intrebarea deschisa e daca dialoghez cu ea ca identitate. Si, daca spun in plus ca nu cred in rolul normativ al spatiului public national, recunosc o tensiune critica instituita intre o identitate si o nonidentitate.
Cu toate ca anunti ca nu ai o solutie pentru semnificatia politica a traducerii, discuti modalitatile in care ea se leaga de un concept care obisnuia sa aiba continut politic, cel de emancipare, el insusi suferind o transformare structurala, cit timp nu mai are de-a face cu mecanisme antagoniste, ci cu procese de negociere si transgresare.
Acesta este de fapt unul din argumentele teoriei postcolonialiste, care spune ca schimbarea politica sau emanciparea are loc astazi ca un fel de hibridizare sau subvertire culturala. Repet ceea ce am spus deja, nu e de ajuns sa crezi ca o identitate hibrida reprezinta in sine momentul emanciparii, pentru ca lipsesc efectele politice. Granitele fac inca parte din lumea noastra postcomunista, desi, in genere, postcomunismul este tradus ca lumea „de dupa zid“ (zidul Berlinului, diviziunile Est-Vest, Razboiul Rece etc.), ca un fel de transcendere a unui antagonism.
Adevarul e ca in timpul Razboiului Rece a fost in realitate pace si ca ceea ce numim acum pace si ceea ce acum pare o situatie normala, procesul integrarii in UE care emerge din mijlocul diferitor natiuni, ca o solutie socio-politica comuna, este pentru multi oameni deosebit de periculoasa in termenii granitelor sale. Acesti oameni mor la granitele UE, mai multi, poate, decit au murit in urma conflictului dintre cele doua blocuri. Acesta este un indicator pentru faptul ca nu traim dincolo de antagonisme, in noi spatii comune, cu totii impreuna, pentru ca de fapt exista noi excluziuni, separatii si diviziuni. Daca ne gindim ca in Srebrenica au murit 7.000 de oameni, putem numi genocid faptul pe care il aminteam mai sus, cel al mortii celor 6.000 intr-un singur loc al granitei UE. Cu toate acestea, potrivit ideologiei hegemonice neoliberale, nimeni nu e vinovat pentru acest lucru, pentru ca mortii insisi sint responsabili pentru soarta lor, asa ca nimeni nu poate fi facut responsabil sau judecat. Cred ca ar trebui sa incepem sa ne gindim la propria noastra responsabilitate, la faptul ca proiectele noastre europene omoara oameni si ca mai devreme sau mai tirziu cineva va raspunde pentru toate aceste lucruri. In momentul de fata acest fapt este inca invizibil deoarece nu exista un spatiu public pregatit sa-l faca vizibil.
De curind mi-a atras atentia o lucrare a artistului Daniel Knorr, lucrare care avea ca subiect disparitia spatiului public prin privatizarea sa. Pe zidurile citorva cladiri din centrul Berlinului, Knorr a montat placute de metal pe care scria „Spatiul public, garantat un an de zile“, statement nedatat insa, a carui semnificatie politica rezida in aceea ca existenta spatiului public este garantata pentru totdeauna. Tu insuti ai fost si esti implicat in multiple evenimente de arta contemporana si as dori sa te intreb, in final, care crezi ca este rolul artei in configurarea actuala a spatiului public?
Cred ca, in primul rind, ar trebui sa nu ne gindim la arta ca la o sfera culturala separata. In al doilea rind, sa amintim faptul ca nu exista arta in afara spatiului public, pentru ca ceea ce nu e public nu e arta. Acest lucru nu inseamna ca arta apartine pur si simplu spatiului public, ci ca arta e in mod performativ un fel de spatiu public, care ar putea fi transnational, transcedind vechea idee de spatiu public. Totusi, cind spun ca arta e spatiu public nu fac aceasta afirmatie gindindu-ma la muzee ca locuri clasice ale spatiului public national, la ceea ce se intimpla in afara si in interiorul lor, media care acopera evenimente de arta etc.
Arta e spatiu public tocmai pentru ca exploreaza posibilitatile publicului, semnificatiile sale noi. Arta creeaza spatiul public si trateaza problemele sale specifice, asa cum, de altfel, arata exemplul tau, prin posibilitatile pe care le are la indemina, prin aceea ca face ca anumite fapte sa devina vizibile, prin aceea ca ne poate face sensibili la intrebari si la chestiuni care nu numai ca pun sub semnul intrebarii vechiul spatiu public, dar produc germenii unor spatii publice noi. Mai simplu spus, ea este mijloc al creatiei si al criticii. Aici rezida interesul meu pentru arta; nu e vorba numai de faptul ca sint atasat profund de valorile estetice, ci si de faptul ca apreciez arta ca pe un mijloc care face vizibil ceea ce este mascat de vechiul concept al spatiului public, prin functia sa de concept, si nu in sensul ca ar exista subiecte perverse care ascund intentionat ceva fata de restul societatii. Spatiile publice nationale ascund multe, ca mecanisme conceptuale, facindu-ne orbi fata de multe realitati. In Marea Mediterana inoata sute de cadavre la granitele noii Europe si nu spatiul public clasic face vizibil acest fapt, ci proiectele de arta contemporana sau activistii politici. In spatiul public clasic nu exista responsabilitate fata de aceste lucruri.
Prin urmare, vad arta ca pe una din acele expresii care pledeaza pentru crearea unui spatiu public nou care sa nu poata fi tradus in termenii celui vechi.
Traducere de Vlad MORARIU
Boris Buden este scriitor si teoretician cultural, nascut in Croatia si stabilit la Berlin. Ca activist al Miscarii Iugoslave pentru Pace, a pus bazele revistei arkzin, in 1993, prin intermediul careia a criticat tendintele nationaliste ale regimului politic din Croatia. Este autorul cartilor Barikade, Zagreb, 1996/1997, Kaptolski Kolodvor, Belgrade, 2001 si Der Schacht von Babel, Berlin, 2004.
- Articole in legatura
- Spaţiul public, ultimul episod (so far)
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters