OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Romania, mizele coregrafice ale ultimilor 15 ani au gravitat in jurul supravietuirii si al comunicarii. Imaginea a suplinit finantarea, strategia si parteneriatele de lunga durata. Cu ajutorul comunicarii, noile tehnologii au patruns cu incredere in spatiul artistic si nu l-au parasit: caseta video, CD-ul, DVD-ul, hirtia, discheta, orice format care a suportat informatia a devenit un substitut al multor instrumente care nu se aflau mereu la indemina artistului si a operatorului cultural: marketingul performant, finantarea corespunzatoare, resursele umane bine pregatite, partenerii deschisi pentru dialog. Ordinea e completamente aleatorie.

- Nu o structura tipic publica va solutiona dilemele coregrafice
Ultima perioada de seisme coregrafice, care se intinde pe 18 luni, se intrezareste in ceata din avionul anului „2014“ precum o nebuloasa… la fel de palpabila si tot pe atit de invizibila. Matematic, ea poate fi derivata in doi timpi si trei miscari: 10 intilniri cu presa si publicul, 4 dezbateri foarte aprinse, n+1 comunicate de presa si unele proiecte presarate pe linga baricadele campaniei publice de creare a unei institutii de rang national dedicate prioritar promovarii dansului.
Programatic, dezlinarea e iremediabila: o problema serioasa isi gaseste o complicatie-pereche si nicidecum o rezolvare. Nu o structura tipic publica va solutiona dilemele si lacunele coregrafice. Mai intii de toate, structurile administrate de sistemul public nu functioneaza in Romania, adica procedeul birocratic nu e eficace, nu finalizeaza ceea ce urma sa fie finalizat, pentru ca, de fapt, nimeni nu il aplica asa cum a fost el planificat. E o situatie atipica, birocratia functioneaza in tarile europene pe care le copiem in toate privintele, de la constitutie la moda si parfumuri, dar ce e oare la noi functional?!

Mai apoi, si secolul XXI surprinde in continuare coregrafia autohtona in dilema lui Caragiale: „sa modernizam, primim, dar sa nu schimbam nimic…“.
Mai in urma, sincretismul european inregistreaza un decalaj de citeva decenii pe plaiurile mioritice. La noi se „descopera“ curente care erau actuale acum 20 de ani. Deci am recuperat o parte din drum: in fine, un semn bun!
Mizele culturale graviteaza inerent si in arta coregrafica in jurul unor teze sesizate de la 1830 incoace de toti ginditorii importanti ai acestei tari. „Dansati, baieti (si fete), numai dansati“ e un slogan a-programatic, insa teribil de actual. Intre timp, de 175 de ani incoace, s-au construit si mai curind s-au darimat ideologii si curente, institutii si organizatii, aliante si colaborari, intr-un carusel care lasa miscarea coregrafica de la noi intr-o stare de fapt intristatoare:

n nici un plan de actiune declarat si sprijinit prin fapte al autoritatilor romane/ artistilor autohtoni pentru domeniul coregrafic; daca ma atentioneaza cineva ca nu sint informata, voi fi extrem de fericita!
n nici un spatiu functional aflat la dispozitia coregrafilor activi din dansul contemporan – daca doriti, ii si numaram, dar mai bine am numara cite proiecte au exportat pentru Romania si pentru scena nationala fara sprijin romanesc –, multi dintre ei absolventi de universitate, „someri cu diploma“ pe propria scena culturala, pentru repetitii, productii noi, spectacole, ateliere, documentare si intilniri cu publicul si alti artisti;
n nici un organism de reprezentare la nivel national/local (cel putin, la nivel de centre culturale urbane) a acestei bresle, fie el uniune, asociatie profesionala, sindicat etc., care sa reuneasca: companiile de balet ale Operelor Nationale, dansatorii si coregrafii adepti ai dansului contemporan, companiile de balet ale teatrelor de revista si opereta, ansamblurile folclorice profesioniste...
Enumerarea ar continua cu usurinta – nici un, nici o –, insa ea nu face obiectul textului de fata. Cele trei subiecte mentionate insa sint suficient de grave si urgente pentru a constitui un punct de reper in identificarea unor enjeux culturels dans la danse roumaine.

Trecerea la nuanta francofona este pe undeva necesara, insasi provocarea lansata de Observator cultural avind si o provenienta galica.
Miza culturala este un concept lansat si relansat in dezbatere pe plan european ca o consecinta fireasca a unui alt tip de experienta manageriala si strategica (a se citi politica) in cultura. Spre deosebire de aspirantii la Uniunea Europeana, anume de romani si de bulgari, Franta a experimentat un alt sistem de identificare a obiectivelor majore de dezvoltare a culturii nationale si a esafodajului de institutii care insotesc aceste „tinte“. Ca o „incununare“ a acestui experiment, in 2003 mari evenimente si festivaluri, sustinute traditional de statul francez, nu au avut loc. Greva intermittents-ilor (profesionisti din meseriile tehnice ale artelor spectacolului) a pus capat unui lung sir de editii anuale consecutive.
- Modelul francez, o cutie a Pandorei, modelul anglo-saxon – o fundatura
Dar sa ne revenim din reveria francofona – pina la care mai avem nevoie de crestere economica pentru resurse financiare si de o strategie clara in domeniul cultural pentru a organiza evenimente cu impact international – si sa recuperam din mers ceea ce si-au propus francezii si ceea ce au obtinut in cele din urma.

Ironia destinului face ca rezultatele sa nu acopere intocmai obiectivele initiale, iar financiar „tinta“ franceza se dovedeste a fi o adevarata cutie a Pandorei.
Francezii au transpus in cultura, si mai precis in dans, modelul general de guvernare tipic galic si tipic al wellfare state, „statul-paternalist“: acces garantat la cultura si la produsul cultural pentru toti cetatenii sai, deci infrastructura si proiecte, artisti si administratori de organizatii in toate regiunile, comunele si catunele sale. Rezultat: o varietate considerata de unele voci drept „prea comoda“, fara provocari si drame intelectuale intense – afirmatii ce merita sa fie dezbatute pe larg in alt cadru, cu participarea unui interlocutor pertinent din Hexagon –, dar si un abis financiar considerabil, care se mareste de la an la an.

O parte din obligatiile statului, ale autoritatilor centrale a fost redirectionata la nivel de regiuni, de comune. Dilema ramine: cum se vor orienta si adapta toate centrele coregrafice existente, in orizontul 2006-2012, de exemplu?
Romania are avantajul de a nu repeta exemplul francez in ceea ce priveste exagerarile si dimensiunile disproportionate. Insa un fapt este cert: nici modelul anglo-saxon nu ne poate servi intocmai, retragerea statului roman din cultura nu e practic posibila in contextul actual. Sponsorizarile nu sint o alternativa la sursele publice de finantare, iar celelalte resurse complementare tind sa se diminueze, iar nu sa acopere dificultatile majore ale autoritatilor nationale in ceea ce priveste finantarea.

- Romania nu va deveni peste noapte altceva decit ceea ce este
E desigur exagerat sa reduci dezbaterea la aspectul financiar, insa acesta este factorul la care s-a redus si care a redus dramatic optiunea artistica si planul de dezvoltare in arta coregrafica a ultimilor ani.
Provocarea momentului este definirea viitorului: este nevoie de dans in cultura romana? Daca da, in ce masura si unde este locul pe care il merita aceasta arta ? De ce se renunta atit de usor la generatii de artisti, care se indeparteaza de dans sau de dansul din Romania? Cum se intrevede, aici si acum, programul de dezvoltare, miza culturala a dansului in ansamblul artelor contemporane?
Daca, peste 10 ani, epoca anilor ’90 va fi caracterizata drept era lipsurilor si a dificultatilor de diverse naturi, cum se vede – si cine alege ce se va mai vedea in – perioada 2006-2012?
Refuz cu indirjire sa cred ca dansului i se deschide in fata o prapastie fara fund. Daca o serie de coregrafi si administratori culturali a reusit sa intocmeasca o platforma-program in iunie 2002 si a introdus in titlul ei cuvintul „esential“, atunci acea generatie sau cea de dupa ea pot transforma continutul documentului in realitate.
Constientizarea problemei reprezinta 50% din procesul de solutionare. Dincolo de procentaje, se vehiculeaza idei precum:
n reprezentativitate regionala si nationala prin operatori culturali avind drept misiune promovarea dansului;

n programe dedicate educatiei si atragerii publicului catre dans;
n includerea tinerilor absolventi de liceu sau de facultate in proiecte si programe culturale de formare permanenta (documentare, cercetare, participare la ateliere, simpozioane, rezidente artistice), de creatie, de difuzare a premierelor in sistem de turneu in marile centre culturale din Romania; tinerii artisti sint prioritari pentru ca, in lipsa lor, domeniul se pierde in peisaj, precum speciile pe cale de disparitie;
n ancorarea artei coregrafice in contextul social, relationarea directa cu realitatea dura a societatii autohtone; arta pentru schimbare sociala nu e un simplu deziderat, este un teren pe care se pot construi centre culturale, dar si noi audiente, noi definitii ale comunicarii dintre artist si public;
n construirea de actiuni culturale pe termen mediu si lung prin parteneriate europene si internationale, incurajarea schimburilor culturale in domeniul coregrafic.

Deocamdata, din toate aceste afirmatii artistul profesionist se intilneste, tot astfel ca si spectatorul, cu unica regula ce se aplica si se demonstreaza la nesfirsit in Tarile Romane, de la Basarabi, descalecare si Glad-Gelu-Menumorut pina in timpurile moderne: supravietuire, construire-darimare si un infernal da cappo, care provoaca anxietati intense si crize existentiale anuale. Si toate acestea numai pentru intretinerea interesului si a atentiei distributive.
- Pina cind si pina unde?
Unii vor spune: pina cind artistii vor gasi o cale de actiune care sa le permita sa depaseasca stadiul actual. Altii vor arata cu indexul spre autoritati si vor indica principalii sau presupusii responsabili. Poate se vor auzi voci care sa promoveze ideea unei fundatii private, echivalentul „Anonimului“ in dans, panaceu pentru divizarea artistica si farimitarea dezolanta a demersului profesional.

Marea surpriza a deceniului este alta: Romania nu va deveni peste noapte altceva decit ceea ce este. Realitatile care ne inconjoara nu au aparut fara un motiv, fie el echitabil sau inechitabil, argumentat sau aleator. Daca motivul este bine dezbracat de toate fatetele lui inselatoare, atunci actorii povestirii – sa ii numim dansatori si coregrafi, pentru a nu crea confuzie – ar descoperi ca rolurile lor principale sau secundare aduc si statuete Oscar. Totul este ca la un moment dat Academia Romana Suprema, publicul, sa poata nominaliza ceva si pe cineva.
„Aeronautii“ secolului, incapatinatii care nu emigreaza in State sau in Canada, interpreteaza serios o partitura si pornesc inevitabil un carusel ametitor de fapte si intimplari, al carui inceput de cursa se pierde suficient de repede. E de dorit ca finalul si coborirea sa ne gaseasca oarecum pregatiti…