OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La un moment dat, in celebrul roman al lui Ernesto Sabato, Abadon exterminatorul, asistam la ritualul sadic al torturarii unui presupus guerillero. Scena este greu de suportat si, pentru cel ce reuseste performanta de a o parcurge pina la capat, imposibil de uitat. Nu numai ca sint descrise cu lux de amanunte instrumentele de tortura si operatiunile performate de supliciatori, dar asistam concomitent la un crescendo al reactiilor victimei; mai intii tortionarii ii infig picana in gingii (victima simte mii de ace fierbinti, se arcuieste si urla); trec apoi la talpi si la testicule, ii vira picana in anus si in uretra; il lovesc peste urechi pocnindu-i timpanele, aduc o femeie pe care o arunca peste el, descarca electricitate in amindoi, il baga cu capul intr-un butoi cu urina si, intr-un final, il abandoneaza, plin de scuipat, singe si resturi de voma, pe cimentul unui coridor intunecat.
Asemenea detalii – mai e nevoie sa o spunem? – pot sa zdruncine echilibrul oricarui cititor, si numai imprejurarea ca sint prezente intr-o scriere de fictiune (asadar pot fi interpretate ca rod al fanteziei auctoriale) ne lasa o umbra de comfort psihic.

Cartea Ruxandrei Cesereanu, Panopticum. Tortura politica in secolul XX, demonstreaza insa, cu argumente convingatoare, ca, in materie de suplicii, inventivitatea umana depaseste cu mult cele mai sumbre inchipuiri. Realitatea istorica se dovedeste atit de „generoasa“ la acest capitol, incit avem motive sa ne indoim chiar de sanatatea noastra, ca specie. „Destructivitatea este specific umana, animalele manifestind doar naturalul instinct pradator“, noteaza cu indreptatire autoarea. In tonul acesta constatativ, deliberat neutru, rezida, in parte, forta acestei carti.
Conceputa ca un studiu de mentalitate, amplu si complex, situat la confluenta dintre istorie, politologie, filozofie si psiho-patologie, Tortura politica in secolul XX este, in acelasi timp si un act de exorcism (Ruxandra Cesereanu chiar pomeneste la un moment dat de „traiectul propriei exorcizari din lumea raului“). De fapt, lucrarea se inscrie in seria unor mai vechi preocupari ale scriitoarei, concretizate, printre altele, intr-o teza de doctorat despre infernul concentrationar reflectat in constinta romaneasca. De asta data insa, demersul nu se mai concentreaza strict asupra unor elemente de „etica a detentiei“ si nu se restringe doar la spatiul autohton, ci abordeaza, in contextul mai larg al puterii, tema practic inepuizabila (si universala) a torturii, insistind asupra acelor momente, din secolul pe care tocmai l-am incheiat, in care fenomenul a cunoscut o intensificare spectaculoasa (masacrul armenilor, gulagul, lagarele naziste s.a.m.d.).

Prima analogie care ne vine in minte dupa ce am parcurs acest excelent (si electrizant!) studiu este aceea cu Surveiller et punir. Naissance de la prison a lui Michel Foucault, la care autoarea face, de altfel, referire, inca de la inceput, intr-o incercare de definire a termenului („Ce este tortura? Agresiune, violenta, ranire, pedeapsa intensa, toti acesti termeni au fost folositi de diversi analisti ai fenomenului. Michel Foucault o numeste arta cantitativa a suferintei“).
Desi diversitatea tortúrilor inventariate in acest infernal „panopticum“ (orice viziune a infernului propusa de literatura paleste in fata realitatii nude), este coplesitoare, o ierarhizare a stadiilor sau „cercurilor“ poate fi detectata: „Primul (cerc) era acela al singelui, caci tortura debuta, de obicei, printr-o agresiune fizica de anvergura s…t. Dupa ce victima era dezintegrata fizic, cercul al doilea viza cu totul altceva, anume umilirea, injosirea si batjocorirea. Acesta era, de obicei, cercul dejectiilor, manifestat fie printr-un atac excremential de soc (silirea victimei sa consume urina si fecale sau sa spurce o alta victima), fie prin obstructionarea victimei de a-si face nevoile si abandonarea ei intr-o conditie maculata si pestilentiala. Daca primul cerc era eminamente fizic, iar al doilea moral, cel de-al treilea viza mentalul, fiind vorba de cercul nebuniei. Indiferent daca innebuneau cu adevarat sau doar efemer, toate victimele ajungeau, intr-un fel sau altul, sa guste dintr-o nebunie (abulie) nascuta din confuzie, rusine, neputinta si durere. Doar astfel tortura era completa, iar tortionarii niste maestri“. Anularea vointei si distrugerea personalitatii fiind scopurile esentiale, o inovatie in materie de tortura au adus regimurile comuniste (sovietic si asiatic), prin cunoscuta metoda a „spalarii creierului“. Dupa modelul statului sovietic, si la noi, in perioada comunista, se stie ca multi opozanti erau internati in azile psihiatrice si supusi unor tratamente abuzive.

In secolul al XX-lea progresul torturii este, asadar, direct proportional cu cel stiintific!
Asupra cititorului roman care a avut nesansa de a parcurge experienta unui regim totalitar si in consecinta, a putut sa constate „par lui-même“ cit absurd incape uneori in calculele istoriei, cartea va avea, nu ne indoim, un binevenit efect terapeutic.