Anii care au
trecut din 1990 pînă azi au însemnat pentru lumea românească ample transformări
ale societăţii; aceste transformări au dat naştere unui anumit tip de
literatură de ficţiune care, într-o complexă relaţionare cu ideile spaţiului
politic, au construit expresii ale generalizării, extensieisau amplificării cîte unei idei a cărei
sorginte era politică, dar a cărei materializare ultimă e literară. Un asemenea
fel de a scrie nu a lăsat niciodată urme în literatura română înainte de 1990,
dar poate interesa în viitor atît ca document istoric, cît şi ca experiment
literar, în cel mai bun sens al termenului. Întrucît cărţile româneşti şi-au
datorat în aceşti 20 de ani receptarea unei combinaţii de factori politici şi
de public relations care au distorsionat nucleul literar al ideilor, s-a
întîmplat de multe ori ca ceea ce e scris în aceste romane să pară a fi de importanţă
secundară. Fireşte că n-ar trebui să fie aşa. De aceea aş sugera că a venit
momentul recitirii unora dintre aceste cărţi. Ar fi păcat dacă texte
importante, pline de originalitate şi de consistenţă literară, ar cădea în
uitare, în nota generală de aproximaţie şi incongruenţă care la porţile
Orientului compune muzica de fond.
Romanul intitulat
Clovnul din lemn de gutui, de Radu Jörgensen, a apărut la Editura Nemira în
1998. Singurul păcat al acestei cărţi e acela de a fi apărut prea devreme, cu
un evident decalaj între conţinutul cărţii şi capacitatea publicului românesc
de a recepta un astfel de text, plin de poezie şi tragism, despre condiţia
azilantului politic. Romanul detaliazăexperienţa refugiatului politic în Suedia în perioada timpurie a democraţiei
româneşti, imediat după evenimentele tulburi din vara lui 1990.
Textul e plin de
observaţii atente despre lumea suedeză a momentului, în special despre maniera
în care societatea şi instituţiile suedeze răspundeau pe atunci provocării
prezenţei unor refugiaţi. Şi e important din punct de vedere literar pentru că
fiecare scenă contribuie la recompunerea unei drame traumatizante, ceva ce
românii de azi nu mai au cum să trăiască, din fericire. Remarcabil e şi felul
în care e descris aspectul arbitrar prin care autoritatea îşi exercita pe
atunci puterea asupra azilanţilor, cu invocarea retorică a unui sistem legal la
care cel nou venit părea să nu poată accede.
E un roman plin
de tragism, care povesteşte despre o lume din fum şi ceaţă, a situaţiilor
incerte, a momentului cînd depinzi de o hîrtie, de o ajustare de statut, de o
formă de acceptare. Nu cunosc nici un alt roman în toată literatura română care
să descrie, cu atîta forţă epică, condiţia azilantului politic. Cred că
defecţiunea receptării reduse a acestui roman de excepţie are de-a face şi cu
încetinirea politicii de promovare pe care Editura Nemira (odihnească-se în
pace) o adoptase în 1998. Dar oare critica literară trebuie să fie o simplă
extensie a eforturilor de public relations al editurilor majore? Unde a fost
critica atunci şi de ce a fost omis acest roman din cuprinsul discuţiilor
presei literare de atunci?
Unul dintre cele
mai importante romane apărute anul trecut în spaţiul editorial românesc a fost
Asylant, de Liviu Bîrsan, apărut în vara lui 2009 la Editura Curtea veche.
Meritul de a recunoaşte din primul moment de după apariţie valoarea acestei
cărţi şi de a o interpreta inteligent aparţine criticilor Ana Chiriţoiu, Radu
Voinescu şi Dan C. Mihăilescu.
Am citit Asylant
nu ca pe un text realist, deşi, în parte, valoarea cărţii stă şi în fidelul
raport între text şi realitate, ci într-o cheie simbolică, stilizată. Eroul
cărţii, Orbison, reflectă destinul României în tranziţie. Orbison trecînd prin
lumea Vestului, furînd din supermarketurile germane, dependent de perversiuni
sexuale care îl aşază în apropierea lui Pirgu în panoplia personajelor literare
ale literaturii române, nu este altceva decît o reflexie a destinului României
din perioada tranziţiei. E destinul unui personaj rătăcit, pervertit, care şi-a
pierdut capacitatea de a percepe şi de a păstra ceea ce iubeşte. Dacă elevii de
liceu ar fi ca pe vremea mea, aş spune că romanul acesta nu le poate fi
recomandat; dar, întrucît elevii de liceu din vremurile noastre ar putea să ştie
mai multe despre decorul lumii lui Orbison decît am crede noi, sînt convins că
metafora amplă a lui Liviu Bîrsan reprezintă o profundă caracterizare a
prezentului.
Primul roman al
lui Liviu Bîrsan a apărut în 2007, la Editura Polirom, şi se intitula Ochiul şi
pulberea. E un alt roman solid încadrabil în genul ficţiunii politice, deşi
cred că romanul ar fi putut beneficia de o redactare mai atentă, care ar fi
putut îmbunătăţi ritmul naraţiunii către final, unde anumite pasaje fie sunt
prea lungi, fie includ unele repetiţii. Dar reprezintă un debut literar plin de
forţă şi imaginaţie, comparabil cu romanul Dumnezeu binecuvîntează America al
lui Petre Barbu, apărut la Nemira, în 1995, şi care a reprezentat, în spaţiul
literar românesc, prima explorare amplă a imaginarului politic de după ’90.
Dacă ar fi să ne
gîndim care este locul cărţilor amintite aici în ansamblul literaturii române,
aş spune că ele reprezintă ilustrări ale domeniului de idei discutate în
capitolul al VII-lea al sintezei lui Lucian Boia, Pentru o istorie a
imaginarului, mai precis acolo unde este vorba despre miturile politice
contemporane.
Fireşte, interesează aici materializarea
literară a acestor mituri. Includem în acest domeniu şi tema exilului de după
1990, pentru că relatarea realistă a unei experienţe dezamăgitoare a azilului
politic reprezintă deconstrucţia mitului Occidentului ca loc unde toate
problemele pămînteşti au fost definitiv rezolvate. Acest mit s-a afirmat în contextul mai larg al
izolării României înainte de 1989. Nu era decît o chestiune de timp pînă cînd
acest mit se va fi năruit. Dar acest fel de a scrie proză reprezintă una dintre
cele mai importante contribuţii cu real potenţial de originalitate, pe care o
cultură, aşa cum este cea română, o poate aduce azi pe plan internaţional,
avînd în vedere transformarea complexă pe care societatea românească a
traversat-o în ultimele două decenii, transformare care a inclus episoade şi
etape destul de singulare.
Textele unor
autori interesanţi precum Radu Jörgensen, Liviu Bîrsan sau Petre Barbu sînt
valoroase şi pentru că au consemnat aceste transformări la nivelul
reprezentărilor literare ale imaginarului. Astfel de cărţi spun despre prezent
mai mult decît declaraţiile politice şi, simt nevoia să o spun, deşi e un
adevăr de domeniul evidenţei, au fost scrise de oameni cu mult mai inteligenţi
decît politicienii timpului nostru.
Comentarii utilizatori
drumul spre casăSoina Vlad - Joi, 21 Ianuarie 2010, 23:44
..."o lume din fum şi ceaţă, a situaţiilor incerte, a momentului cînd depinzi de o hîrtie, de o ajustare de statut, de o formă de acceptare", cât din tragedia exilantului conţine această plastică şi remarcabilă descriere? Exilul e o povară pe care mulţi nu şi-o asumă, dar arvunesc "binele"unei himerice iluzii că urmaşii o vor duce mai bine. Promit că voi citi "Clovnul din lemn de gutui". Sper să nu fie în aceiaşi notă tragică a "Drumului spre casă" a lui Rose Tremain http://www.bookiseala.ro/rose-tremain-drumul-spre-casa/8903.html
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters