OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nagy Sándor
A regáti magyarság (Maghiarii din Regat)
Editura Kalota, Cluj – Editura Zé, Sopron (Ungaria), 2000


Acest volum elegant, purtind pe coperta o fotografie a bisericii reformate centrale din Bucuresti, demolata in 1959, este o carte-restituire, de o tematica surprinzator de actuala. Autorul cartii (1896, Nagyszöllös, Ucraina de astazi – 1954, Cleveland, SUA) a fost preot la parohia reformata din Bucuresti, intre1925-1941, an cind a fost nevoit, la amenintarea Garzii de Fier, sa se refugieze, impreuna cu familia, la Budapesta, dupa ce, confruntati cu acelasi pericol, enoriasii sai vor fi ales aceeasi cale, incercind sa se puna la adapost in Ungaria sau in Transilvania. Din acel moment, viata lui Nagy Sándor se transforma in repetarea acestui experiment trist: oriunde este trimis (in Germania, Austria, in Statele Unite) ca expert in organizarea serviciului religios pentru diaspora, circumstantele politice fac ca munca lui de fondator al unor institutii sau organe de presa religioase sa fie – aparent – zadarnicita, enoriasii lui fiind periodic nevoiti sa-si caute alt mediu de viata, iar Nagy Sándor sa nu-i paraseasca, ci sa pribegeasca impreuna cu acestia, pe un drum parca hotarit de soarta.

Initiativele sale nu au fost in totalitate niste esecuri, doar ca el nu a mai apucat sa vada si implinirile. In perioada sa bucuresteana, Nagy Sándor incurajeaza autoorganizarea civila a maghiarilor din Regat, creind mai multe posibilitati de comunicare spirituala institutionalizata, cum ar fi Cercul Koós Ferenc, un ciclu de intruniri culturale tematice, care functioneaza si astazi in cadrul bisericii reformate „Calvineum“ din Bucuresti. Tot atunci, Nagy Sándor identifica un complex de fenomene care devine tema cartii sale, si pe care l-a denumit „problema regateana“, definindu-l, pe scurt, astfel (in 1931): „Problema maghiara in Regat exista, pentru ca aici, in Regat, sosesc maghiari, care insa nu ramin maghiari, reformati ori catolici, ci se romanizeaza in scurt timp, atit in numele, cit si in credinta ori limba lor. Iar pe noi ne doare faptul ca poporul nostru devine astfel mai slab. Ne si e rusine in fata fratilor nostri romani ca sintem ca niste tigani, care – o data stabiliti undeva – devin aidoma locului respectiv. Iata ca ei, romanii, au putut sa traiasca in Ungaria timp de mai multe secole si generatii, raminind, totusi, romani. Cum sa-i tinem uniti in credinta si limba lor pe conationalii nostri sositi aici? – aceasta este problema regateana. [...] In fond, este vorba de o problema organizatorica: cum s-ar putea asigura maghiarimii ajunse aici o organizatie care sa o transforme intr-o comunitate unita si cu constiinta de sine, intr-un trup compact, care apoi – hranindu-se dintr-un suflet comun – sa reuseasca sa se mentina, chiar si prin urmasii sai, in folosul comunitatii culturale nationale maghiare, independente de granitele provinciilor si ale tarilor ori de diferitele trasaturi politice si economice?“
Nagy Sándor a reusit sa formuleze aici o dilema proprie pina astazi tuturor comunitatilor etnice din diaspora.

Materialul sau despre aceasta tematica, care a aparut in anii ’30 in publicatia bucuresteana de limba maghiara Egyházi Újság (Ziarul bisericesc) – fondata in 1929 chiar de catre autor –, s-a inchegat in volum doar acum, la sfirsit de mileniu, datorita efortului fiului autorului, Sz. Nagy Csaba. Evenimentul editorial reprezinta un arc simbolic peste timp: pe parcursul redactarii materialului, fiul a parcurs pe plan spiritual drumul de viata al tatalui sau. Coincidente fascinante: amindoi au avut studii superioare politehnice (Nagy Sándor inscriindu-se la Teologia din Cluj abia mai tirziu, dupa o experienta directa pe frontul primului razboi mondial) si amindoi au devenit specialisti si oameni de baza in tematica diasporei (Sz. Nagy Csaba – care s-a nascut la Bucuresti in aceeasi zi in care tatal sau a publicat un anunt pentru a cauta surse materiale spre a-si edita cartea despre „problema regateana“ – a emigrat in 1968 in Elvetia, fiind – pina la intoarcerea lui in Ungaria, din 1995 – un bun organizator si sustinator al diasporei maghiare din Occident).
Cartea lui Nagy Sándor, una destul de incomoda, tratind chestiunea amintita in mod complex, din perspectiva sociala, psihologica si politica, cu accent pe pastrarea traditiilor, a credintei religioase si a identitatii, ridica multe probleme care pot constitui si astazi serioase dileme, teme de meditatie pentru cei preocupati de situatia diasporei maghiare. O realitate persistenta, dar departe de a fi tratata pe masura, dupa cum au concluzionat publicistul budapestan Bodor Pál si istoricul bucurestean Demény Lajos (ultimul fiind si postfatatorul cartii) la Centrul Cultural al Republicii Ungare de la Bucuresti, unde au fost prezentate recent si volumele ce urmeaza.


Gábor MARTOS
Budapesti levelek (Scrisori de la Budapesta)
Editura Papirusz Book, Budapesta, 1999

Istoricul literar budapestan Martos Gábor (n. 1953), specialist in literatura maghiara din Romania anilor ‘70-’90, binecunoscut in mediile culturale transilvanene, a avut, intre anii 1992-1997, o rubrica periodica in saptaminalul cultural bucurestean de limba maghiara A Hét (Saptamina), intitulata Budapesti levelek. In cadrul acestui foileton publicistic, Martos a fost conectat la actualitatea din Ungaria, al carei puls l-a surprins cu fidelitate: a comentat evenimente culturale, sociale, politice, sportive etc. (cu precadere tirguri de carte sau, pur si simplu, carti, literatura) ori intimplari simbolice din mediul sau personal, dar nu numai atit, ci si experiente, amintiri din „peregrinarile“ culturale prin diferite zone ale Europei Centrale si de Est, cit si vizite la Bucuresti, cu ocazia unor cursuri tinute studentilor Catedrei de Hungarologie de la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine (Universitatea Bucuresti) sau publicului de la Centrul Cultural al Ungariei ori ca insotitor al unei donatii de carte la initiativa lui pentru Catedra amintita.

Aceste scrisori au aparut anul trecut in volumul prezentat recent la Centrul Cultural al Ungariei. Iata un fragment semnificativ dintr-o scrisoare budapestana... inspirata dintr-o vizita la Bucuresti: „O spun chiar de la inceput: mie mi-a placut Bucurestiul. (Nu aruncati ziarul in momentul asta, va rog, ca – pe de o parte – va fi greu de recuperat, pe de alta: urmeaza explicatia.) Auzind aceasta afirmatie, fiecare bucurestean caruia i-am comunicat-o pe parcursul celor zece zile (ca atita am stat acolo, prima oara in viata mea, exceptind o jumatate de zi din februarie anul asta, cind am fost dus cu masina unde trebuia, si din oras am vazut cit am vazut, intre timp mai si ploua, si era intuneric), deci toti localnicii au ramas masca, cica se poate asa ceva, da’ cum sa-mi placa mie toate acestea, cind nu are nimic placut? Normal, stiu ca a fi undeva zece zile e un lucru, in schimb, a trai acolo in mod permanent e cu totul altceva, iar in doar zece zile orasul iti arata mai degraba fata lui frumoasa, pe cind timp de o viata ai cum sa i-o vezi si pe cea mai putin frumoasa (situatie in care omul e tentat sa uite chiar de cea frumoasa; v. flirtul cu nevasta altuia, respectiv cu cea de acasa; ori: cea cu care flirtezi si barbatul ei, care, cica, Doamne, cit e de plictisit de femeia asta ingrozitoare, pentru care noi am sari in foc etc.), spun, deci, ca eu am vazut Bucurestiul al mai frumos, si in pofida faptului ca sint de acord: matahala aia de palat este ceva urit, dar cumva nici asta nu e urit chiar in acel hal, si ia inchipuiti-va, daca, de pilda, in fata palatului, pe partea de mijloc a bulevardului cu multa verdeata, din toate fintinile arteziene chiar ar tisni apa si totul ar fi numai planta-apa-lumina, cu mici fire de curcubeu prin bataia picaturilor, iar pe trotuare nici urma de murdarie sau doar putin si acea matahala de constructie s-ar vedea doar undeva la capatul lor (si acolo, doar daca as vrea cu tot dinadinsul), ei, atunci ar putea fi chiar frumos de tot, aproape ca Rambles-ul din Barcelona (care, in mod cert nu e un oras urit) [...], dar nici nu trebuie sa fie la fel, pentru ca ala e acolo, iar asta-i aici.

Si chiar ca mi-au placut acele case din anii ’20-’30, care aduceau a art-deco (Athénee Palace-ul ori acea casa a presei – sau ceva de genul asta – din spatele hotelului Intercontinental, cea pe care e reclama luminoasa Alitalia); inchipuiti-va din nou, citi se duc in America special ca sa vada asemenea cladiri [...], in plus, intrati, rogu-va, in acea librarie mare de pe artera centrala, nu departe de Intercontinental, mergind nu spre Piata Universitatii, ci in directie inversa (scuze, dar zece zile n-au fost de ajuns pentru mai multa orientare), si rasfoiti acolo acel album minunat cu fotografii fantastice despre Bucurestiul anilor ’20-’30, din care se poate vedea cam cum aratau toate acestea odinioara, respectiv cum ar putea arata odata, cindva, si dupa aceea ati vedea imediat cu alti ochi orasul, ati vedea, poate, chiar si acel ceva care mie mi-a placut din el, in el, cu toate ca, intr-adevar, eu nu traiesc acolo in mod permanent“ (din Bukaresti levél – Scrisoare bucuresteana, 19 iulie 1995).


Hugó ágoston
Bukaresti élet, képek (Imagini de viata bucuresteana)
Editura Scripta, Oradea, 2000

Daca referitor la Martos Gábor am scris ca are legaturi sporadice cu viata si activitatea bucuresteana, despre publicistul