Dacă vrem să aducem propunerea de
reducere a numărului de parlamentari şi de renunţare la una din
Camere în zona eventualei ei utilităţi pentru societate, este
necesar să o decorticăm de toate circumstanţele care o înconjoară
şi o condiţionează, pentru a rămîne doar cu nivelul de
principiu.
În primul rînd, trebuie să
eliminăm contextul campaniei electorale în mijlocul căreia
este lansată, acum, această propunere. Ea este folosită, în
mod evident, cu destulă brutalitate şi arbitrarietate, însă
nu neapărat asta, în sine, este principala ei problemă; nu
este singura campanie de acest tip.
Marea problemă e că acest mod de
utilizare sugerează lipsa ataşamentului real faţă de valorile
care ar trebui să stea în spatele propunerii. Or, în
sistemul politic românesc, unde norma şi mecanismele
instituţionale sînt încă doar deziderate şi voinţa
personală este încă principalul factor determinant, deficitul
de ataşament real faţă de o astfel de reformă îi poate fi
fatal.
Preşedintele actual are, de altfel,
încă cel puţin două eşecuri majore de acelaşi tip, idei de
schimbare prinse din zbor şi aruncate pe piaţă din motive
electorale: condamnarea comunismului, eşuată în demagogie
grotescă şi ineficienţă triumfalistă, şi anticorupţia, eşuată
în vînarea obstinată (şi – surpriză! – încă
o dată ineficientă) doar a corupţilor celorlalţi.
Este, totuşi, adevărat că, în
anticorupţie, preşedintele pare să fi investit mai multă energie
şi un interes real, însă eşecul unui război împotriva
tot restului clasei politice, purtat în numele unui
principialism rigid, era mai mult decît previzibil. Aici,
Traian Băsescu se întîlneşte – uluitor şi, poate,
semnificativ – cu un fost oponent de-al său, foarte diferit ca
personalitate şi stil politic: Victor Ciorbea. Acesta pornise o
campanie fanatică, idealistă şi autistă împotriva
corupţiei, campanie destinată, fireşte, unui eşec total şi
rapid. Dozele de tragedie şi de farsă ale acestei recurenţe bizare
se amestecă însă într-un mod prea complicat pentru a
putea fi analizat aici.
În al doilea rînd, ar
trebui decorticată propaganda antidemocratică stupidă care
împachetează această propunere, pe linia puternicelor
tradiţii paternaliste şi antiparlamentare ale României. La
care, întîmplător sau nu, au contribuit destul de mult
şi cîţiva dintre intelectualii grupaţi astăzi în
jurul preşedintelui, prin vituperările lor cioraniene împotriva
clasei politice ca atare (cel mai bine reprezentată, desigur, de
Parlament). Această deconstrucţie este vitală: dorim simplificarea
structurii şi diminuarea cantitativă a Parlamentului doar pentru că
nu prea ne place această instituţie „desprinsă de popor“, în
care se întîmplă doar „discuţii sterile“, sau
pentru că avem o viziune democratică mai clară despre un
aranjament instituţional mai bun?
În al treilea rînd, n-ar fi
rău dacă s-ar reuşi cumva depăşirea nivelului de
dorinţe/frustrări naive (un Parlament unicameral şi redus numeric
ar fi mai eficient, ar cheltui mai puţin etc.) şi trecerea spre o
analiză serioasă de politici publice în care să fie
implicaţi, desigur, şi politicienii înşişi, şi liderii de
opinie, şi cetăţenii, dar şi specialiştii în politici
publice. O astfel de analiză ar trebui să furnizeze o evaluare a
modului actual de funcţionare a Parlamentului, în special a
disfuncţionalităţilor lui, şi, plecînd de aici şi de la
specificul vieţii politice din România, o evaluare a
oportunităţii propunerii lui Traian Băsescu.
Comparativ cu celelalte state
democratice, s-ar zice că structura bicamerală a Parlamentului de
acum pare adecvată mărimii României, însă cu un număr
de parlamentari într-adevăr excedentar. De altfel, cele două
chestiuni nici nu ar trebui tratate la grămadă, pentru că ţin de
registre diferite. De aici decurge şi un aspect de oportunitate
important, însă de regulă trecut cu vederea în ultimele
discuţii (ca şi toate celelalte aspecte relevante, bineînţeles):
în timp ce pentru transformarea Parlamentului în unul
unicameral este necesară modificarea Constituţiei, întreprindere
aparent posibilă în România doar cu ajutorul unei
fraudări masive a votului în virtutea unui acord al întregii
clase politice, numărul de parlamentari este stabilit prin legea
electorală.
În plus, nu e deloc sigur că
reducerea numărului Camerelor va facilita automat şi semnificativ
procesul legislativ (mai ales după ce reforma Constituţiei a
stabilit că doar una dintre Camere e decizională pe un anumit
proiect de lege, eliminînd medierea); cauzele legiferării
lente şi haotice par a fi în altă parte. Este adevărat,
componenţa celor două Camere e relativ identică, iar atribuţiile
sînt slab diferenţiate. Ele pot fi însă diferenţiate
mai bine, Senatul reuşind să primească, de exemplu, mai multe
atribuţii de reprezentare externă, reprezentare a regiunilor (dacă
va fi cazul, în viitor), control şi informare.
Iar simplificările pot uneori să
complice. Mi se pare uimitor cît de mulţi oameni consideră că
riscurile privind democraţia în România sînt
minime. Toate statele slabe şi aproximative, precum Statul român,
au nevoie de garanţii formale puternice. Este singura modalitate de
compensare a lipsei unor tradiţii democratice solide.
Desigur, activitatea Parlamentului e
dezamăgitoare, ca şi aceea a Guvernului etc., etc. Dar este ea aşa
din pricina structurii lui? Nu cred. Ea este, mai degrabă, o urmare
a tarelor fundamentale ale politicii româneşti, iar o reformă
a Parlamentului va avea succes doar dacă le va ataca, simultan, şi
pe acestea. Una dintre ele, de exemplu, este lipsa controlului, şi
aici reducerea numărului de parlamentari ar părea bine-venită,
deoarece scandalurile publice lasă adesea impresia că presa,
societatea civilă şi opinia publică, în general, pur şi
simplu nu au capacitatea de a procesa toate abuzurile politicienilor.
Un număr mai mic de parlamentari ar putea însemna un control
sporit al lor.
Dar, desigur, pentru a ajunge la nişte
concluzii cît de cît raţionale în toate aceste
privinţe, ar trebui depăşit mai întîi nivelul „şo
pe Parlament!“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters