OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Si stai sa vezi: intru in secretariat, cu gindul sa beau o cafea. EL iese, m-a vazut, bate in retragere. Foarte bine. Cafeaua se terminase, asa ca imi aprind o tigara. Reapare, privindu-ma piezis. „Sa stiti ca aici nu se fumeaza“, imi arunca printre dinti. „Da???? Pai, toata lumea fumeaza aici“, si indic cu mina libera o scrumiera. Cineva chicoteste isteric, nu se poate stapini. „Ba nu, nu se fumeaza, sa va duceti in alta parte sa fumati.“ „Mda, mda... bine“, intorcindu-ma sa-mi iau geanta. „Si, cind se intra intr-o camera, se saluta.“ Drept pentru care nu ma pot stapini, ma infig obraznic sub nasul Lui si zic: „bineinteles ca se saluta. Eu v-am salutat, dumneavoastra nu. Ceea ce, evident, este o dovada de extrema lipsa de educatie.“ Ma priveste strimb, aproape ca s-a inrosit. Pun pariu ca nimeni nu L-a mai tratat asa din clasa a doua, de cind lua suturi in fund de la colegul de banca.

Scena de mai sus n-ar fi cu nimic anormala intr-un roman. Nici macar daca in mijlocul acestei discutii banale in care unul iese din culcus ca sa-si apere teritoriul, iar celalalt isi infige cu tupeu coltii in piciorul presupusului proprietar de spatiu vital, un balaur ar incepe sa alerge prin secretariat suflind flacari pe gura si fum pe nas (sau invers). Dar, cind ceva atit de meschin si de ridicol are loc intr-un institut al Academiei Romane, cred ca pina si cel mai neavizat cititor si-ar da seama ca ceva nu merge. Evident, scena e repetitiva, altfel n-ar avea sens, „boala salutului“ se numeste. Si apoi, la cite boli are institutul, nici nu-i de mirare.

Sufera de mania prezentei, in absenta unei condici predispuse la a fi semnata zilnic (aceasta fiind sechestrata de departamentul contabilitate), de plictiseala cronica, pentru ca, dupa ce schimbi doua autobuze care nu se grabesc niciodata sa vina, staaaaaaaaiii si iar staaaaaaaiii, te imbuibi cu cafele si tigari, mai schimbi o vorba cu unul, cu altul si te uiti pe pereti, constient ca, dupa ora doua, oricum se inchid cotele la Biblioteca Academiei si ca, oricum, tot n-ai mai fi capabil sa faci ceva, de oboseala, de sila sau, pur si simplu, pentru ca nu exista un mijloc de transport in comun care sa lege Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“ de Biblioteca Academiei. Si, de fapt, nici de alte biblioteci. Pe care, fie vorba-ntre noi, se zvoneste ca e mai sanatos sa nu le frecventezi, ochiul vigilent te urmareste si acolo, se pare ca se fac fotocopii dupa registrul de prezenta.

Asa ca, daca tu te duci la Nationala sau la BCU, iti bati singur cuie-n pantofi. Daca demonstrezi ca acolo ai fost – „uite, dom’le, materialul, negru pe alb...“ –, asta e treaba ta, te-ai distrat, platesti. Platesti la propriu, ca asa am facut eu, sa mai zica cineva ca ziua de marti nu e blestemata! M-am dus la Nationala ca sa conspectez revista Tineretea, in loc sa fiu prezenta la institut (era zi de seminar!), si m-am trezit ca mi se taie un bun procent din salariu pe doua luni. Asa-mi trebuie, daca-mi vir nasul prin reviste. Hmmm, probabil ca nu mi-e mie foarte clar ce se intimpla, cred ca despre asta e vorba, sint aici din 2001 doar si inca mai cred ca Institutul nostru se ocupa cu cercetarea. Si ce-ar implica asta? Probabil ca si statul prin biblioteca, fie ea si proprie. Ca seminarii am tot facut, si in facultate si la master, cred ca am ajuns sa stiu si singura ce ma poate interesa si ce nu. Ei, dar mai e si lista de prezenta si atit iti trebuie, sa nu semnezi.

Adica sa fii absent. Absent esti oricum, ma uit la fetele colegilor mei, unii sint pe punctul de a adormi, plasati strategic pe locurile din spate, altii frunzaresc reviste sau carti, multi discuta intre ei in soapta despre orice altceva, sorbindu-si din cind in cind cafeaua. Din canapeluta pe care stau eu, destul de incomod, se ridica din cind in cind cite o molie. Oricum, mare lucru nu se aude, asta e, sala n-are acustica prea buna. Singura activitate palpabila si care da un pic de satisfactie e semnatul pe lista. Ei, lasa, ca n-o fi dracul chiar atit de negru, mi-am mai permis eu si sa plec in concediu... aia chiar n-a fost ceva normal! Concediu in octombrie? Asta e, nu avusesem concediu tot anul nici macar o zi, trebuia sa plec in Italia. Si unde mai pui ca aveam chemare de la Questura, ca sa-mi clarific situatia de rezident. Drept care, dupa ce mi s-a promis ca „o sa mi se dea concediu“, am primit, in schimb, avertisment!

Plecarile astea aiuristice in strainatate nu plac. Concediu din care ar fi trebuit sa ma intorc pe 29 decembrie, asta daca as fi plecat vreodata, dar, cum s-a zis foarte clar „sa nu indrazniti sa plecati nicaieri“, am facut si eu ce-au facut colegii si colegele mele. Mai precis, m-am dus la institut sa-mi beau cafeaua si sa semnez foaia volanta de prezenta. Ca materialul de lucru il predasem de pe la sfirsitul lui iulie, asa-mi trebuie, sa ma mai grabesc si alta data. Si sa ma plimb prin strainatate... slava Domnului ca nu aveam vreo bursa, cum s-a intimplat cu niste colege de-ale mele, ca s-ar fi gasit ac de cojocul meu! Oare nu e absolut normal sa fie dat afara un om care obtine o bursa de doctorat in Franta? Iar o bursa de medievistica la Bologna nu poate decit sa dauneze, oricum, pe cine intereseaza asa ceva? Nemaivorbind de faptul ca in timpul liber te-ai putea ocupa si de shopping, ceea ce pentru un cercetator al Academiei e de-a dreptul revoltator.

Oricum, chiar si cu sase milioane pe luna poti sa calci strimb, nu? Si dupa aia iti mai vin si idei, ba ca n-avem computere, ba ca nu merge imprimanta, ba ca biblioteca din institut n-are mai nimic. Atitea pretentii... Mai bine stai acolo in banca ta si-ti bei cafeaua, ca tot ai platit-o. Asta e, nu exista bani de protocol. Dar am fi putut face pe garantul pentru o bursa de la Uniunea Europeana, inventivitatea romaneasca nu are margini. Cum? Simplu: punem computerele, merg, nu merg, ce conteaza? Si pe urma? Mai punem telefoanele, mobilierul si peretii. „Cum adica peretii?“, o sa se intrebe bietul cititor deja terorizat ca de data asta chiar miroase a balaur in galop pe culoare. „Adica locatia.“ Asta trebuie spusa neaparat cu aer extrem de doct, ca altfel nu e de efect. Ca si noi stam undeva, nu?

Asta ar mai lipsi, sa cercetam in mijlocul strazii... ceea ce nici n-ar fi imposibil, daca ma gindesc ceva mai bine. Dar sa-ti bei cafeaua pe strada chiar ca e de prost gust. Tot de prost gust e si sa te duci la Presedintele Academiei si sa-l bati la cap cu ce se intimpla in institut. Stai in banca ta, pune botul in pamint si nu mirii in front ca zbori. Cam asta se vorbeste pe la colturi, multi si-ar dori sa organizeze un complot, dar uite ca nu se poate, ca e posibil sa se supere „Seful“. Si, daca se supara, nu e bine. Te pedepseste, asa, ca intr-un roman prost romanesc din anii ’70. Acolo, Seful e gras, turbat si tipa isteric, la angajati si la telefon, concomitent. Seful nostru de la institut nu e nici gras, nici turbat si nici nu tipa. Si, totusi, angajatii tremura prin colturi, „a trecut?“, „a facut lista de prezenta?“, „pe mine nu m-a vazut, daca zice ca sint absent?“, „daca zice ca nu e bine?“. Evident, daca zice ca nu e bine, inseamna ca nu e bine.

Degeaba te arunci, fie si de buna voie, in moara DGLR-ului, sa faci articol dupa articol. Trebuie sa-i dai bataie, sint multi autori, doar e un dictionar la care se lucreaza de aproximativ 18 ani. Esti specialist in literatura comparata? Sa-ti fie de bine, tot de literatura romana trebuie sa te ocupi. „A, nu vrei?“ Nu vrei, zbori! Asa ca e mai bine sa vrei sa faci tot ceea ce ti se zice ca trebuie sa faci. Nu te-ai ocupat de proletcultism in viata ta? Nu-i nimic, acum e momentul. Si nu e bine sa te intrebi de ce un proiect cu o astfel de tema nu beneficiaza macar de un specialist in domeniu. Treaba ta e sa defrisezi reviste, asta daca ai timp sa mergi la biblioteca. Timp ai avea, cum sa n-ai, doar ca ar mai fi si articolele pentru DGLR. Asta e, le faci si pe alea. Din pacate scrii prost, atit de prost ca a trebuit sa se apeleze la alti membri ai institutului ca sa-ti refaca tie articolele.

Ti-e cam rusine (sau ar trebui sa-ti fie), dar tot vrei sa stii cine ti-a intrat cu cutitul si furculita in articole si de ce. Ei, uite, „de ce-ul“ asta enerveaza. Las’, doar nu trebuie sa le stii tu pe toate acum. Si nu cumva sa indraznesti sa-i deranjezi pe redactorii de la dictionar, au mult de lucru. Si nici sa nu te duci cu pira la Academie, asa cum ai amenintat in contestatie, asta e sub demnitatea ta intelectuala. Te duci totusi la redactori, se cam trag inapoi, nu vor sa fie bagati in asa ceva. „Lasa, lasa...“, dar nu-s eu omul care sa lase. Plus ca ma fascineaza maniera in care, in mai putin de-un an, m-am timpit iremediabil si-am ajuns sa scriu prost. Am constiinta curata, n-am dat rasol la articole, am citit constiincios ce era de citit, mi-am facut si munca de arhivar marunt si am incercat sa-mi indulcesc experienta cu gindul ca si asta trebuie facuta de cineva si ca, la urma urmelor, ceva tot am invatat. Asa ca-mi iau frumusel articolele la puricat, ce am eu acasa si ce-i in Dictionar…

Mi se zbirleste instantaneu parul in cap, pentru citeva ore nici nu vreau sa vad hirtiile cu pricina. Fraze trunchiate cu toporul, de nu se mai intelege nimic, ani schimbati, ca doar unul daca face scoala, s-o faca fara intrerupere, ce ne pasa noua ca era bolnav de plamini bietul scriitor; altul, devine „unul dintre soldatii disciplinati si influenti ai regimului“, la mine nu era nici soldat, nici prea influent nu era, ca ma interesasera cronicile lui teatrale... Si, cu un singur volum, chiar nu-mi daduse prin cap... Oricum, nu asta conteaza, mai ales ca articolele sint proaste. Si refacute de alte persoane. Bizareria e ca sint semnate de mine si ca, exceptind modificarile ridicole si inutile, mai sint taiate pe ici, pe colo anumite citate, pentru ca erau prea lungi.
Bun, sa trecem peste asta. De articolele mele publicate in reviste nu se intereseaza nimeni, desi ar trebui sa fie punctate.

Doar cu alea si ajungeam la punctajul maxim. Doctoratul, la fel. Se pare ca, la Institutul „g. Calinescu“, nu intereseaza pe nimeni faptul ca eu mi-am terminat doctoratul in aprilie. Ceva-ceva tot mi se da in plus (5 puncte), presupun ca pe post de pomana, poate asa tac din gura. Din cele 20 de puncte disponibile mi s-au dat 5, ce mai vreau? Presupun ca celelalte 15 mi-au fost taiate pentru ca nu aveam conducere de doctorat... e absurd, asa ca prefer sa nu mai aprofundez. Oricum, e bine. Ca aici aveam initial un punct. Ma intreb pentru ce mi-o fi fost dat si ala. Participarea la proiectele trimise la CNCSIS e trecuta sub tacere. Asa am ajuns eu sa am 56 de puncte din 100. Ma intreb, justificat, ce activitate au avut cei cu 100 de puncte...

Si cind ma gindesc ca venisem aici ca sa fac cercetare… Ca si multi altii, de altfel. Tinara generatie... Care, inainte de a se ocupa de cercetare, ar trebui sa invete sa bea cafea si sa dirdiie de frica prin colturi ca poate a trecut lista de prezenta si ei inca n-au reusit sa dea un semn ca sint acolo. Desi ar fi multe alte modalitati in care sa-si faca auzit glasul, mai ales ca ar avea atitea de spus. Dar cu siguranta se simt impliniti atunci cind fac ceea ce li se spune, cind ideile lor sint maturate scurt cu un „nu ma intereseaza“ categoric, cind renunta la bursele alea absurde in strainatate si la egoismul lor de a studia doar ceea ce vor... capul plecat sabia nu-l taie, stim asta cam de prin clasa a treia. Dar cam ramii cu privirea obligatoriu in pamint. Iar miinile trebuie si ele ocupate cu ceva, ca altfel se poate interpreta: de aia s-a inventat ceasca de cafea. Un instrument esential de lucru, mai ales atunci cind Seful tau nu e nici gras, nici turbat, nici isteric. S-ar putea, pe viitor, sa fie un pic mai dificil sa aplauzi. Desi atunci s-ar putea sa ti se interzica pina si sa mai bei cafea.