Palmaresul Anim’Est 2009 a fost în
general echitabil, cele trei jurii dovedindu-şi profesionalismul şi
onestitatea. Din competiţia rezervată lungmetrajelor (cinci la
număr anul acesta), nici un film nu s-a desprins în
cîştigător, impunîndu-se şi prin dramaturgie, şi prin
realizare. În aceste condiţii, membrii juriului principal –
cineaştii Georges Schwizgebel (autor elveţian de animaţie, cu dese
sclipiri de geniu, care şi-a prezentat la festival opera de-o viaţă)
şi Guilaine Bergeret (Franţa), alături de criticul de film român
Alex. Leo Şerban – au fost nevoiţi să recurgă la o soluţie de
compromis. Aceasta a fost producţia japoneză Pianul de pădure de
Masayuki Kojima. Un film care mi s-a părut prea clişeistic şi
didactic, dar care reuşeşte să utilizeze eficient o formulă
brevetată şi chiar să provoace emoţie. În plus, muzica
clasică (Mozart în primul rînd) reprezintă un atu
incontestabil pentru o peliculă adresată cu precădere micilor
spectatori.
Scurtmetrajele premiate au strălucit
prin fantezie şi inventivitate, subtilitate şi umor. De exemplu,
documentariştii bulgari Boris Despodov şi Andrei Paunov (cunoscuţi
publicului festivalier român prin filmele Coridorul 8 şi,
respectiv, Problema cu ţînţarii şi alte poveşti) au
cîştigat secţiunea „Balkanimation“ cu o animaţie
surprinzătoare, Trei surori şi Andrei (trimiterea la Cehov este
intenţionată), în care au prelucrat interpretările unor
foarte buni actori. Şi studentul german Gregor Dashuber a
impresionat prin grafica superbă şi umorul negru debordant ale
filmului său Să nu conduci niciodată cînd eşti mort, dar şi
prin spectaculoasa sa manifestare a bucuriei din cadrul ceremoniei de
premiere.
Cea mai contestabilă prezenţă în
palmares este cea a laureatului competiţiei autohtone, Copacul urban
de Vali Chincişan. O animaţie de concept interesantă, inclusă
iniţial într-un proiect multimedia interactiv, însă
mult prea lungă pentru ce are de transmis (şi pentru un film
proiectat într-un cinematograf, nu într-un spaţiu
artistic). Totuşi, Copacul urban le-a convins pe Anne Brotot
(Franţa), Françoise Cathala (Belgia) şi Luminiţa Cazacu
(România) că merită premiul cel mare. În schimb, două
dintre filmele preferate de Mihai Mitrică, selecţioner şi director
al festivalului, care le-a inclus şi în competiţia balcanică,
au trecut aproape neobservate. Astfel, Firul Ariadnei de Bertóti
Attila a primit în compensaţie o menţiune specială a
secţiunii „Balkanimation“, iar Prietenul meu e un nor de Anton
Octavian nu a intrat deloc în palmares. Primul scurtmetraj
prezintă ingenios şi inteligent, în stil Aleargă, Lola,
aleargă!, trei versiuni ale înfruntării mitologice dintre
Tezeu şi Minotaur. (În paranteză fie spus, multe animaţii
notabile din competiţia naţională au fost semnate de reprezentanţi
ai minorităţii maghiare, care dovedesc deseori mai mult curaj decît
realizatorii „majoritari“.) Iar al doilea este un film care nu
doar spune o poveste închegată, ci şi transmite spectatorului
o stare. Superb desenată şi foarte emoţionantă (secvenţa cu
dansul roboţilor), animaţia lui Anton Octavian vorbeşte despre
inocenţă, prietenie şi puterea imaginaţiei de a transfigura
realitatea. Un alt scurtmetraj care a primit o menţiune (pe deplin
meritată) este Zgomot alb de Marius Pandele, film „cu poantă“
care beneficiază şi de o grafică excelentă.
După ce am urmărit cu mare interes
cele 20 de scurtmetraje incluse în competiţia românească
a festivalului, pot să mă declar optimist: animaţia autohtonă are
viitor! Nivelul este clar mai ridicat decît la cele două
ediţii anterioare şi încep deja să se impună nişte
realizatori care merită urmăriţi. La fel de limpede mi-e că
Anim’Est are un rol crucial în dezvoltarea genului la noi: pe
perioada festivalului se formează noi animatori şi noi echipe, iar
unii realizatori par să creeze special pentru acest eveniment. De
pildă, dintre premianţii ediţiei precedente, au revenit în
competiţie Alexei Gubenco (cu V.L.C., un film savuros, dar cu bătaie
scurtă, despre efectele recesiunii economice) şi Andreea Bogdan (cu
Continuum, o ambiţioasă animaţie mixtă, folosind şi actori).
În concluzie, la Anim’Est
animaţia românească dovedeşte că încă mai trăieşte.
În plus, genul oferă o diversitate chiar mai mare decît
filmul live-action: realizatorii apelează la numeroase metode şi
tehnici de animaţie, nu există încă manierisme şi reţete.
Din păcate, succesul la alte festivaluri internaţionale se lasă
încă aşteptat…
Autor: 
RSS Feed
Newsletters