OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acest text este o schita; incearca sa adapteze clasica dihotomie stinga/dreapta conditiilor preschimbate de dupa sfirsitul socialismului de stat. Intentia nu este doar de a depasi aceste conditii cu ajutorul unui concept de critica politica, ci de a regindi instrumentele teoretice pentru analiza lumii. Conceptul de critica politica, avut in vedere aici, poate fi definit intr-un dublu mod:

1. Critica – inteleasa, la nivelul analizei de discurs, ca intrepatrundere a liniilor de conflict, antagonismelor si contradictiilor care determina societatile postcomuniste;
2. Critica – inteleasa ca o categorie constitutiva a subiectivitatii.
Ambele forme ale criticii se adreseaza societatii si indivizilor care actioneaza in interiorul societatii in moduri diferite, dar se intilnesc intr-un punct, anume in chestiunea determinarii de a actiona. Cum poate fi modificata societatea, cum pot fi deschise, generalizate si activate relatiile de putere, modurile de gindire si dispozitivele, in vederea determinarii de a actiona? Cum devine cetateanul subiect activ si cum poate subiectul sa-si gaseasca determinarea de a actiona in faptul nud al actiunii, fara sa ramina prins ca o substanta esentializata in formele deja turnate ale sistemului?
Obtinem un raspuns provizoriu facind un ocol si propunind intrebarea: ce este democratia?

Este un anumit complex de institutii si drepturi, precum parlamentul si dreptul de vot? Sint separarea puterilor in stat, drepturile omului si alegerile libere indicatorii clasici care arata statutul democratiei? Exista un concept universal de democratie? Claude Lefort a elaborat un model al universalitatii democratice, care sugereaza ca democratia este mai mult decit o denumire-conglomerat pentru institutii si drepturi, ca democratia este un concept teoretic, care aduna mai multe componente intr-un intreg fragmentar (asemanator cu conceptul de multiplicitate la Deleuze si Guattari). Conform lui Lefort, conceptul de democratie leaga laolalta doua fenomene sociale, conflictul si instituirea simbolica a societatii. Conceptul de democratie combina aceste componente, transformind in mod simbolic „conflictul“ in „societate“. Legitimarea conflictelor sociale constituie esenta sistemului democratic, prin care procesul permanent de transformare a conflictului se repeta intr-un regim simbolic (institutii, reprezentare, putere, alegeri etc.) Democratia domneste atit timp cit acest proces se repeta.

Dupa caderea regimurilor totalitare din Europa de Est acest proces de transformare a suferit sensibil, chiar daca fostele state comuniste au preluat in majoritate o forma de conducere democratic-formala. in statele industriale din Vest, democratia formala a fost deja supusa unei supravegheri si unui control permanent din partea organelor statului si a fost domesticita in parte, pentru a nu se desfasura prea liber si prea radical. Acum insa, odata ce democratia formala a gasit noi teritorii de dominatie in Europa de Est dupa caderea comunismului, ea si-a pierdut si mai mult, extinzindu-se, continutul utopic. Caci expansiunea democratiei formale s-a sprijinit pe cresterea puterii propriilor organe de control si administrative. Cu cit a crescut mai mult controlul si administrarea transformarii „conflictului“ in „societate“ (parola: extinderea UE catre Est, capitala virtuala Bruxelles, de unde mii de noi recomandari si dispozitii au fost emise in directia fostului bloc estic), cu atit mai mult a crescut si puterea instantelor „nedemocratice“.

De la colapsul socialismului de stat, dupa cum constata Jacques Rancière, se poate observa, spre exemplu in Franta – in intreaga Europa, s-ar putea adauga –, dezvoltarea „unei decaderi a reprezentarii parlamentare, a unei extinse puteri politice a instantelor fara responsabilitate politica (experti, judecatori, comisii), o extindere a sferei de activitate a presedintelui si a unei conceptii carismatice asupra presedintelui“. Dat fiind ca scopul UE nu consta in constructia unei sfere publice europene comune, ci doar in garantarea implementarii unui principiu de guvernare eficient – cel al democratiei reinterpretate ca garant al neoliberalismului –, extinderea instantelor de experti in interiorul diferitelor state-natiune conduce la o practica politica fara responsabilitate politica, in cele din urma la o democratie „nedemocratica“. Democratia „nedemocratica“, care urmeaza aproape deplin principiul rationalitatii, reprezinta intruchiparea unei noi forme a exercitarii puterii prin intermediul actiunilor simultane de a manifesta grija fata de cetateni, pe de-o parte, si de a-i controla, pe de alta parte.

Critica – negatia puterii
Termenul de „critica“ vine din grecescul krino, a decide. Michel Foucault a dezvoltat o antropologie a criticii, care are o stranie afinitate cu Adorno. Critica, ale carei moduri de functionare Foucault le-a urmarit pina in medievalitatea crestina, ar fi imaginabila „doar in raport cu altceva decit ea insasi“. „Instrument pentru un viitor sau pentru o realitate, pe care nu le va cunoaste, dar cu care nici nu va ajunge sa se echivaleze, critica reprezinta o viziune intr-un domeniu in care poate aparea ca politie, dar unde nu-si poate impune legea. Toate acestea fac din critica o functie, careia i se subordoneaza ceea ce filozofia, stiinta, politica, morala, dreptul, literatura s.a.m.d. ne infatiseaza pozitiv.“ Forta negativa, insa, respectiv functia criticii, ar fi de natura emancipatorie. Ea se opune unei pretentii de adevar a puterii legate de o premisa ideologica. Elibereaza aceasta pretentie de adevar a puterii si fundeaza subiectivitatea. Critica, negatie a puterii, ar fi „arta inservitutii voluntare, a nesupunerii reflectate, functia eliberarii“. Raspunzind scrierii lui Kant din 1784, Raspuns la intrebarea: Ce este iluminarea?, Foucault stabileste zona dorintei-de-a-nu-fi-guvernat in cimpul unei autonomii al carei nucleu provenit din cunoastere consta in multiplele limitari si mecanisme de constringere dintre stiinta si putere.

Dincolo de atribuirile morale precum „adevarat“ sau „fals“, proiectul criticii ar consta in cercetarea triadei putere-adevar-subiect si in raspunsul la intrebarea „cum se poate ca un anumit element de cunoastere sa scoata la iveala actiuni de putere si cum se poate ca o anumita procedura coercitiva sa preia forme si justificari rationale, calculate si eficiente la nivel tehnic“.
Aceasta perspectiva radical micropolitica se adreseaza unor puncte sensibile din macroraportul dintre Iluminism si critica, o relatie exploziv-funesta, pe care Scoala de la Frankfurt a clarificat-o temeinic intr-o critica fundamentala a raportului dintre rationalizare, uzurpare a stiintei si forme ale dominatiei. Este posibil ca ratiunea si Iluminismul, care, spre exemplu in Germania secolului al XIX-lea, s-au situat critic in opozitie fata de stiintele pozitiviste si fata de stat, dar care s-au contopit una cu cealalta intr-un punct sensibil, anume ideea rationalitatii, sa fie coresponsabile pentru excesele de putere in numele rationalitatii si ale progresului? Aceasta teribila banuiala, care ajunge pina la Auschwitz, il leaga pe Adorno de Foucault.

Politica emanciparii
Cum se leaga consideratiile mele privind democratia „nedemocratica“ cu functia criticii, menita sa arunce in aer puterea? Cum poate conceptul de critica politica sa devina instrument pentru analiza lumii? Cum trebuie desprinsa democratia de incercuirea „nedemocratica“ a culturii expertilor, cum trebuie incarcat subiectul cu rezistenta, cum trebuie facut apt pentru managementul conflictelor si cum poate fi activat pentru determinarea de a actiona?
Nevoia unei politici a emanciparii bazate pe adevaruri universale devine tot mai importanta in epoca globalizarii, al carei internationalism consta doar in scoaterea la iveala a fluxurilor de capital. Politicul trebuie sa-si redobindeasca relatia identitara cu adevarul, dreptatea si egalitatea (discreditate toate din cauza totalitarismelor secolului al XX-lea), fara ca prin asta sa reduca subiectul la niste abstracte principii reproductive. Din contra, subiectul trebuie reinstaurat in procesul de productie a viului, a actului creator si a actului de rezistenta.

Productia subiectului nu trebuie sa serveasca la generarea substantei unui anumit popor sau a unei anumite clase; nu in finalitatea teleologica a existentei (in comunism: implinirea dictaturii proletariatului, in capitalism: implinirea libertatii individuale), ci in referinta radicala la aici si acum se indeplineste productia subiectului. in chip frapant, comunismul si ortodoxia crestina se intilnesc in Europa de Est in mesianism, promisiunea fericirii in viitorul indepartat. De aceea ortodoxia crestina a putut sa umple fara probleme vidul spiritual pe care comunismul l-a lasat in urma, uzurpind „puterea“. Referinta radicala la aici si acum consta in scoaterea la iveala a adevarurilor, nu a principiilor – adevaruri libere, care trebuie sa se dovedeasca universale in politica, la fel ca in viata de zi cu zi. Aceasta reprezentare suspenda clasica dihotomie stinga/dreapta si se opune radical totalitarismelor secolului al XX-lea – viata ca un proces contingent de stratificare a adevarurilor libere, si nu ca un principiu holistic de utilizare a unor formule deja elaborate si consolidate.

Optiunea tactica a determinarii de a actiona a subiectului consta in considerarea si recunoasterea politicii nu din perspectiva puterii, ci din punctul de vedere al cazului individual, al singularitatii. Althusser, Foucault si Nancy ne-au invatat: nu exista un „subiect al istoriei“; acest concept – la alegere, comunitatea etnica sau clasa muncitoare – a legitimat monstruozitati. Ceea ce conteaza, in schimb, e intarirea unei politici a emanciparii care sa se angajeze sa scoata la iveala adevarurile libere, sa se pronunte pentru miscarile pentru drepturile omului si pentru grupurile marginalizate, asa-numite identitare, cum sint homosexualii, lesbienele si alte grupuri discriminate si care sa le reprezinte, care sa lupte pentru minoritatile etnice, pentru imigranti si pentru cei considerati excedentari in societate, cum sint cei bolnavi, cei decazuti la nivel social, cei disperati etc.

La momentul actual, in societatea postcomunista domneste un climat al fricii si al interdictiei criticii. in chip subtil, intoleranta si practicile discriminatorii ale comunismului de amprenta stalinista sint reinnoite. Fascismul si stalinismul, care au tintit ambele, in moduri diferite, la crearea fortata a unui om nou, au delegitimat pentru multa vreme proiectul emanciparii. Dupa Caderea Zidului, cind capitalismul, cu a sa masca a democratiei formale, urca la statutul de unica alternativa istorica ramasa si promitea sa aduca statelor postcomuniste bunastare si stabilitate, asimetriile politice, economice si sociale au iesit la suprafata.

La momentul actual, luptele miscarilor sociale nu sint suficient de radicale, nu merg destul de departe pentru a anula aceste asimetrii. Este fals, la nivel politic, sa porti lupte de substitutie, in care e vorba de schimbarea locului celor puternici cu cel al celor subprivilegiati. Astfel de lupte sint condamnate sa esueze, pentru ca preconditia organizarii capitaliste a societatii se bazeaza tocmai pe aceea ca exista exploatatori si exploatati. Lupta pentru schimbul simbolic de locuri nu este doar epuizanta, ci si contraproductiva, pentru ca – dupa cum devine evident prin exemplul participarii verzilor la guvernare in anii ’90, in Vest – sfirseste ca proiect de modernizare a fisuratei ordini capitaliste, iar astfel sistemul devine si mai inchistat si mai capabil de rezistenta impotriva opozitiei si a criticii. Politica emanciparii are atunci doar o sansa: daca adevarurile si conceptele scoase de ea in prim-plan sint universale si se adreseaza la nivel potential tuturor cetatenilor, daca initiaza procesul de transformare a cetatenilor in subiecti pregatiti de actiune. Doar pe acest fundament se poate dezvolta o noua forma a internationalismului si a solidaritatii – dupa cum a aratat Hannah Arendt, recurgind la exemplul „apatridului“.

A tinji in Est
Faptul ca Estul tinjeste la principii de ordonare universale, la identitate si la ingroparea trecutului comunist produce un paradox insolubil: credinta ca Europa si lumea civilizata poseda si reprezinta tot ceea ce ii lipseste periferiei. Seamana cu un act de piraterie simbolica, sa rivnesti la presupusa universalitate a centrului in loc sa accepti deficitul resimtit al periferiei ca bogat in continut si complex, ca demn de recunoastere. Problema fundamentala a elitelor si intelectualilor din Estul Europei consta in echivalarea in chip plat a proiectului emanciparii, asa de cinic discreditat de comunismul de amprenta stalinista, cu economia de piata, capitalismul si democratia. Nu pot sau nu vor sa vada ca ceea ce urmareste capitalismul este opusul emanciparii si al participarii, anume stratificarea noilor peisaje europene conform primatului crearii de valoare si al acumularii de profit, dincolo de pluralitate culturala, participare si solidaritate – dincolo, deci, de acele virtuti anuntate si apoi pervertite radical de modelul teoretic al comunismului.

Principiul universal de ordonare al Vestului este „libertatea“ – libertatea pietelor. A rivni la presupusa universalitate a centrului si la contopirea cu aceasta – la viata ca european in „libertate si bunastare“ – inseamna supunerea in fata principiului libertatii pietelor, un principiu al reproducerii si acumularii de fluxuri de capital, in care toate relatiile sociale sint definite in final doar ca relatii financiare. O politica a emanciparii operind cu conceptul de critica politica poate fi inteleasa ca opusul fata de ceea ce rivnesc elitele din periferie: globalizarea banului si europeismul. O transformare identitara bazata pe aspiratii si pe schimbul simbolic de locuri se aseamana cu un act coercitiv de imitare a principiilor capitaliste – laolalta cu renuntarea la autoeliberare si autoimputernicire, instrumentele emanciparii.

Neoliberalismul si democratia „nedemocratica“ s-au contopit in Europa de Est intr-o stare naturala. Bani – libertate – identitate: aceste trei principii pun sub semnul intrebarii sinele propriu, deviant. Prin incredintarea sinelui deviant acestor trei principii, psihosocialul este inlocuit complet – cu urmari nimicitoare pentru propria psihoeconomie, dar si pentru politicile emanciparii si ale reprezentarii.
Epicentrul unui concept al criticii politice creste proportional cu augmentarea democratiei „nedemocratice“. Schizostructurile actioneaza atit opresiv, cit si autoeliberator. Revoltele asteapta.

Marius BABIAS s-a nascut in 1962 la Suceava si a emigrat in 1974 in Republica Federala Germania. Traieste la Berlin, este autor, jurnalist, curator de expozitii si docent. Este critic de arta. A fost profesor de teoria artei si medierea de arta la Colegiul Städel din Frankfurt am Main, la Universitatea din Linz si la Center for Contemporary Art Kitakyushu, Japonia. In 1996 a primit Premiul „Carl Einstein“ pentru critica de arta. Din 2001 pina in 2003 a fost director artistic (impreuna cu Florian Waldvogel) la Kokerei Zollverein/Zeitgenössische Kunst und Kritik din Essen. Editor al volumelor: Im Zentrum der Peripherie (Dresda, 1995), Subversion (Frankfurt am Main, 2000), Arbeit Essen Angst (Essen, 2001) etc. si autor al cartilor Herbstnacht (Berlin, 1989), Ich war dabei, als... Interviews 1990–2000 (Frankfurt am Main, 2001) si Ware Subjektivität – Eine Theorie-Novelle (München, 2002) (Subiectivitatea-marfa, publicata in romaneste de Editura IDEA).

Traducere din limba germana de Cristian CERCEL