OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Denise ROMAN
Fragmented Identities: Popular Culture, Sex, and Everyday Life in Postcommunist Romania
Lexington Books, Lanham-Boulder-New York-Oxford, 2003, 180 p.


Denise Roman s-a nascut la Bucuresti, unde a si absolvit dreptul. S-a stabilit in Canada, si-a luat doctoratul in stiinte politice la Universitatea York, apoi a predat cursuri pe teme de teorie feminista si departajare sexuala la Universitatea Northeastern din Boston. Multiculturalismul i-a fost, ca sa spunem asa, inca din Romania, familiar (tatal – muzician si scriitor, mama – literata); apoi, cum marturiseste in introducerea volumului Fragmented Identities: Popular Culture, Sex, and Everyday Life in Postcommunist Romania (Identitati fragmentate: cultura populara, sex si viata cotidiana in Romania postcomunista), autoarea a migrat prin mai multe culturi si mentalitati politice. „Fidela destinului meu de «cetatean global», a trebuit sa ma mut de mai multe ori in timpul scrierii acestei carti: de la Est la Vest si de la Vest la si-mai-Vest, si iar inapoi. De fapt, am scris la cartea asta in mai multe orase: Victoria, Vancouver, Toronto, Boston, Los Angeles si Bucuresti. Toate aceste «nomadice» rituri de trecere mi-au deschis intelegerea asupra multor subiectivitati liminale, ele insele microcosmosuri fascinante ale diversitatii. Sint recunoscatoare pentru simtul tragediei si al victoriei omenesti asupra existentelor noastre palpabile, pe care aceste experiente mi l-au daruit“ (p. XII).

Primul si cel mai scurt capitol (p. 3-13) se intituleaza Un plimbaret sflaneurt prin Bucuresti la finele secolului 20. Explicatia pentru frantuzismul flaneur e scurta si clara, desi nu pricep de ce teoreticiana feminista nu pune ceva la genul feminin (flaneuse) si vorbeste doar de un abstract „el“ (he) – mai ales ca, in ipostaza de observatoare critica a Bucurestiului actual, se portretizeaza chiar pe sine. Mai regasim aceasta stingacie teoretica in discursul feminist al autoarei – cind genul masculin apare, in chip pluriparadoxal, tocmai pentru a conferi generalitate si greutate criticii dominatiei masculine. (Aceasta marunta observatie dubitativa e singura de acest gen de facut pentru tot continutul cartii.) Autoarea se plimba prin Bucurestii anilor 1990-2000 cu amintirea vietii din anii ’80, plus cu haloul fantasmelor mai mult sau mai putin legendare sau fictionale – si ce rezuma ochii si memoria sa sint elementele care-l frapeaza pe orice ins familiarizat cu valorile occidentale si pe orice turist multicultural. Diferenta consta, insa, in gradul de asimilare a informatiei culturale si politice, in acuratetea si profunzimea intelegerii. Din tot pitorescul Bucurestiului, ea retine „care sint cele mai izbitoare discursuri, identitati si practici din viata cotidiana a oricarui trecator (stroller) prin Bucuresti“ (p. 7). Aceste entitati dau si titlul capitolului 2 (p. 15-36), iar survolurile care dau specificul intregii lucrari pornesc, toate, de la adevarul ca „dupa mai bine de un deceniu de transformari postcomuniste, Romania experimenteaza astazi unele din cele mai semnificative provocari ale formelor traditionale si comuniste de constructie identitara si de productie a subiectivitatii“ (p. 16). Fapt este, cum observa Roman, ca, dupa 1990, atit societatea civila, cit si societatea politica din Romania sint traversate de virtejurile ideologiilor nationaliste versus globaliste. Problemele legate de mediu si de drepturile individuale, etnice, religioase si sexuale sint percepute ca importuri, iar ideile de acceptare democratica a alteritatii nu sint absorbite in cultura si in discursurile publice si politice. De fapt, aceasta sectiune a cartii e masiv teoretica, Roman concentrindu-se pe delimitarea conceptelor (constructie identitara, politica identitara, identitate si subiectivitate, subiectivare, dedublare-duplicitate, Foucault, Braidotti, Kligman, Fiske, Bourdieu, Said etc.). O buna sinteza a metodei si a specificului „studiilor culturale“ este de asemenea efectuata (p. 27-32), pe post de preliminar teoretic.

De remarcat contributia – consistenta nu ca volum, ci ca idee si demonstratie – a Denisei Roman la teoria culturii si a esteticii de masa, pe care ea o numeste si o catalogheaza, in spirit bakhtinian, drept carnavalesc postcomunista. Sintagma realist-adecvata, fiindca asa este cultura urbana de popularitate din cadrul postcomunismului local, dar, mai ales (si mai subtil), o conditionare subiectiva a participarii la aceasta cultura. Pe aceasta tema se axeaza capitolul trei: Estetica si politica: de la „realismul socialist“ la „carnavalescul postcomunist“ (p. 39-54). Autoarea scaneaza stratificarea reprezentata de cultura oficiala comunista, underground-ul dizident si alternativ si cultura populara a tineretului, o cultura contrahegemonica, o anticultura – in „lectura“ oferita, de exemplu, de muzica rock. Drept caracteristice bazarului postcomunist, Roman enumera „muzica rock, sportul, anecdotele si bancurile post-Bula, viata de noapte, animalele de casa versus ciinii stradali, pornografia si noile reviste cu sau pentru doamne, tatuajul, graffiti, copiii strazii, redenumirea strazilor, parcurile, noul urbanism, taxiuri si automobile, jargonul, reclama, fastfood-ul, moda, Internet Café-urile si subcultura cibernetica (cyber-subculture) a tineretului, noile definitii ale sferei public/privat, nationalismul si limbajul urii in cultura de popularitate, kitsch-ul comunist, celularele, magazinele mall, noii imbogatiti, noul concept de vacanta, consumismul, muzica rap si hip-hop – toate contribuind la intelegerea culturii populare in postcomunism ca tarim al carnavalescului“ (p. 47-48).
Textul capitolului patru, „Generatia bluejeans“ si „generatia Pro“: tineret, cultura pop si politica (p. 55-73), coboara dinspre manifestarile exterioare ale culturii catre interioritatea care le genereaza, sens in care Roman discuta elemente ale formarii constructiilor identitare in cadrul tineretului comunist si postcomunist. In acest sens, comparatia se face in termenii celor doua tipuri de generatie definite de Roman („generatia bluejeans“/„generatia Pro“), forme, in egala masura, de identitate si de confruntare (de identificare si de rezistenta identitara).

Drept element-cheie, ori cel putin substantial, al culturii populare postcomuniste, Roman identifica si defineste discursul generator de identificari si reprezentari resentimentare (capitolul 5: Cultura populara si discursul urii: cazul antisemitismului, p. 73-92). Roman ia antisemitismul ca reprezentativ si ca obiect de analiza pentru tot ce inseamna „glasul urii“ (hate speech). Numeroase informatii precise sint vehiculate aici, ca si speculatia intelectuala asupra „evreului mitic“ ca obiect imaginar al agresiunii. In binevenita premiera, Roman discuta si multe dintre foarte putin cunoscutele – rar prezentate si expuse public – site-uri de Internet cu propaganda legionara. Ambigua problema a impactului sau a marginalitatii acestor surse nu o insala pe autoare, maturitatea intelectual-ideologica permitindu-i sa constate ca „desi antisemitismul popular este «latent», iar antisemitismul intelectual e deja «militant», se poate concluziona ca, ocazional, linia de demarcaj dintre cele doua e imprecisa“ (p. 84).

Mai departe (capitolul 6: Mistica feminina postcomunista: femeile ca subiecti, femeile si politica, p. 95-122), Roman priveste femeia si sexualitatea ca elemente ale gindirii civice, ale discursului politic si ale culturii populare. Autoarea explica, in baza realitatilor sociale si politice, conservatorismul majoritatii femeilor din Romania si rezerva acestora fata de feminism. Rezultatul fiind ca putinele feministe romance „au despre emancipare idei dramatic diferite fata de cele ale majoritatii compatrioatelor lor“ (p. 97). Pentru noile romance, emancipare inseamna libertatea de a reveni la valori patriarhale si de a deveni casnice, deci reducere la sfera vietii private, iar pentru cele care isi asuma un rol in viata publica, lucrul din urma e adesea identificat cu un gest de supravietuire in cadrul procesului postcomunist de „feminizare a saraciei“. Prin reprezentari de mythos si de credinta, romanca neaosa e etern taranca, iar Fecioara Maria ii ilustreaza aceasta identitate (p. 97), sa spunem, „sacrificiala“. Lucrul acesta ar fi valabil pentru mase – elita comunista avind modelul desexualizat si antiefeminat al damelor Pauker, Gadea, Ceausescu. Transformarea postcomunista e, insa, insotita si de un proces/complex de feminizare, mai ales in domeniul saracirii treptate. Si in agricultura creste numarul romancelor, ca si in tot ce e marginal/marginalizat, violentat, subordonat si exploatat. Tipic culturii dominant masculine, pentru care aservirea femeii e dogma, intre romani avortul este ridiculizat, violul este o senzatie descrisa detaliat – stirnind nu compasiune, ci rinjet, emanciparea femeii si eliberarea sexuala iau forma aproape exclusiva a promovarii clubului de striptease. Parerile compromitatoare ale multor „veritabili“ liberali despre feminism sint revizitate aici intr-un context ideologic si critic mai mult decit viril. Iar lipsa coordonarii sau a colaborarii dintre diferitele grupari minoritare din Romania este o alta problema (de regula) nediscutata pe care Roman nu o trece cu vederea (p. 108-110).

In capitolul 7, Intre Ars Erotica si Scientia Sexualis: subiectivitatea homo si discursul sexului (p. 123-143), Roman „ataca“ subiectul homosexualitatii, ori mai degraba al culturii sexualitatilor neconventionale, in cadrul realitatii romanesti actuale. (Folosesc sintagma „cultura sexualitatilor neconventionale“ ca echivalent al americanismului queer, de tradus la modul comun prin „bizarerie“, dar care de fapt defineste – fara nici un ton peiorativ – multitudinea alternativelor sexuale de dincolo de heterosexualism). Confuzia si arieratul ideologic proferat si promovat de discursul religios in problema non-heterosexualitatii absolute sint explicate de Roman in contextul larg al societatii romanesti interbelice, comuniste si postcomuniste. Iar practicile discursive dominante, toate de virulenta atitudine anti-minoritati/anti-diferenta/anti-alternativa/anti-alteritate/anti-atipic, sint iarasi discutate atit din perspectiva evolutiilor istorice si de mentalitate, cit si din perspectiva lecturilor hermeneutice moderne si postmoderne.
O Concluzie (p. 145-149) incheie cartea Denisei Roman. Mai exact, textul propriu-zis – fiindca la capatul excelentelor note ce insotesc si imbogatesc textul fiecarui studiu-capitol gasim, in volum, o consistenta bibliografie selectiva (p. 151-170) si un index de termeni (p. 171-178) care reia si redefineste idei imporante din cadrul cartii.

De la ideea lipsei de respect pentru trup ca proprietate personala, una dintre ideile centrale ale studiului referitor la administrarea, reglementarea si politica sexualitatii in Romania comunista si postcomunista, Denise Roman ar fi putut trece – firesc – la discutarea problemei lipsei de respect pentru proprietate in general. Insa Roman a dorit sa ramina, si foarte bine a facut, la acele aspecte ale societatii romanesti mai putin discutate, ori discutate doar fragmentar, discontinuu si rareori consistent. Tema sa majora a fost fragmentarea la nivel psihomental, iar in sensul acesta elementele de mai mare intimitate individuala sint incontestabil esentiale si revelatoare.
Denise Roman observase corect ca o buna definire a Bucurestiului este tocmai dimensiunea sa acustica. „Bucurestiul postcomunist pare sa fie definit de zgomotele, cintecele si strigatele sale, care constituie tumultuosul si specificul biziit al orasului: masini claxonind, latratul ciinilor stradali, ruga clopotelor de biserici, irumptiile pieselor de rap si manele, discutiile oamenilor, agitatia tineretului, iar, pe ici-pe colo, haladuind in linistea dezarticulata a serilor tirzii si a zorilor, ocazionalul gingurit al tot mai rarilor porumbei ai Bucurestiului“ (p. 7). Fraza aceasta de inceput anunta sensibilitatea si receptivitatea autoarei, e o promisiune pentru referirile sale subtile de mai departe.

Despre antisemitismul din constiinta romaneasca, atit civic-populara, cit si politica, s-ar putea vorbi tot in termeni muzicologic-acustici. Asa cum vedem multi, totusi foarte putini in sens sau context statistic, antisemitismul si antitiganismul local sint zgomote care pe plan international inseamna stridente inacceptabile. Din nenorocire, inca pentru multi romani ele constituie melopei pervers/rusinos agreabile; dar lucrari precum a lui Denise Roman, prin claritatea corelatiilor si astfel a demonstratiilor, sint mai mult decit eficace. O traducere si publicare in romaneste ale acestui volum ar fi binevenite.
Denise Roman se inscrie in galeria onorabila, dar restrinsa numeric, a unor autori precum Tismaneanu, Kligman, Verdery, Deletant, Karnoouh (aici ma refer doar la cei bine integrati in gindirea academica si in educatia universitara internationala), care citesc Romania recenta cel putin bidimensional, adica atit cu ochiul insider-ului, cit si cu acela al outsider-ului, producind o descriere si o critica moderne, folositoare tuturor.