Autor: 
Categoria: 
Prezentul articol este provocat de faptul că dna Alina Mungiu-Pippidi, președinta Societății Academice Române, mă menționează, în binecunoscutul său stil brutalist și într-un context infamant, în comentariul „Impostura vieții noastre publice“, apărut în România liberă din 21 iulie 2011 și consultat de mine la www.romanialibera.ro/opinii/comentarii.
Vorbind despre scandalul iscat de „fiica unui pedelist…
director la Loterie“ care „a fost pusă de Baconschi și compania, la 26 de
anișori și cu studii de specialitate zero, director de formare a diplomaților
la Institutul Diplomatic Român“, Doamna Academician face și istoria sus-numitului
institut, creat, în opinia domniei sale, ca o sinecură suplimentară a MAE, de
la primul om care s-a ocupat la ultimul – „îi numesc doar pe poetul Caius
Dobrescu…“. Mă opresc la menționarea numelui meu, pentru că nu este treaba mea
să răspund acuzațiilor de impostură și sinecursim adresate altora. Mă limitez
la inexactități pe care sînt (cel mai) în măsură să le semnalez. Și o fac nu
pentru că aș acorda vreo importanță opiniei Doamnei Academician despre persoana
sau competențele mele, ci pentru că mă simt dator față de publicul ale cărui
resurse le-aș fi risipit și ale cărui interese le-aș fi trădat.
Doamna Academician afirmă: „IDR e o creație a lui Andrei
Pleșu, inspirată din modelul austriac“. Realitatea este că Institutul
Diplomatic Român a fost o idee a ministrului de Externe Andrei Pleșu, care nu
s-a realizat în timpul mandatului său. Este adevărat, pe perioada de
aproximativ nouă luni, din 1999, cît am avut calitatea de consilier al
ministrului, am fost numit director al unui centru de formare al ministerului,
cu misiunea de a explora posibilitatea înființării unei academii diplomatice.
Concluzia mea, la capătul unei informări destul de ample despre modul în care
se făcea, în epocă, pregătirea personalului diplomatic în Europa și în lume, a
fost aceea, în mod amuzant coincidentă cu a Doamnei Academician, că o asemenea
structură nu este în nici un fel necesară. Opinia mea a fost că ministerul
trebuie să investească mai degrabă în recrutare decît în costisitoare și greu
controlabile cursuri interne de formare.
Spre deosebire de Doamna Academician însă, nu am
constatat că „MAE avea un sistem funcțional de formare profesională organizat
de Universitatea din București“, coordonat de dl „Aurel Ciobanu Dordea, între
timp director la Comisia Europeană“ (să-i dea Dumnezeu sănătate). De fapt,
pretenția de a deține monopolul formării diplomaților venea din mai multe
direcții academice: Școala Națională de Științe Politice și Administrative,
Facultatea de Științe Politice a Universității București, Facultatea de Drept a
Universității București. Probabil că programul de pregătire invocat de Doamna
Academician avea meritul cu totul remarcabil de a o număra în rîndul cadrelor
didactice pe însăși Doamna Academician, dar, oricît ar părea de straniu astăzi,
acest avantaj nu ne-a izbit, pe moment, cu forța indubitabilei sale evidențe.
În raport cu pluralitatea de ambiții, instituții și programe cu care ne confruntam, eu am propus ca MAE să manifeste o neutralitate și o echidistanță prietenoase. Adică să întrețină raporturi de colaborare cu toți pretendenții credibili, fără a-și oferi mîna vreunuia dintre ei. Un sistem de recrutare fiabil te punea în situația de a profita de tot ceea ce aveau mai bun de oferit instituțiile academice care întrețineau pretenția de a specializa diplomați, fără a-i exclude din competiție pe absolvenții merituoși și motivați ai unor programe de studiu care nu se vindeau drept diplomatice, dar care aveau, așa cum este larg recunoscut în practica internațională, legătură directă cu domeniul diplomației (economie, drept, istorie, limbi străine).
Ca să ne înțelegem: a investi în recrutare înseamnă a
avea experți de primă mînă, plătiți ca atare, capabili să asigure o evaluare
credibilă a cunoștințelor, dar și a aptitudinilor și calităților umane ale
candidaților.
Oricît ar părea de paradoxal, argumentul invocat de
Doamna Academician împotriva academiei diplomatice, acela de a nu crea „slujbe
noi“ și de a nu fi „pus în situația să recrutezi singur oameni calificați care
nu prea se găsesc“, a trecut și prin mintea mea de poet. Poziția mea a fost că
unitatea de formare a MAE nu are nevoie de personal didactic propriu și că,
după un examen serios de recrutare, este nevoie doar de cîteva module în care
ar fi oportun, pe de o parte, să fie implicați traineri din personalul
diplomatic al ministerului și, pe de altă parte, să fie invitați, pentru
cursuri concentrate sau pentru prelegeri/conferințe, specialiști interesanți,
cu expunere internațională, din mediul academic pentru care asocierea cu MAE
reprezenta un cîștig de imagine mai important decît suma modestă cu care ar fi
fost retribuiți. Oricum, în opinia mea, principalul atu al MAE era acela de
a-și implica noii angajați în activitatea cotidiană a instituției, alternînd
experiența directă cu module de dezbateri și reflecție asupra acesteia.
Simt nevoia să le mai mărturisesc contribuabililor că am
fost sceptic nu doar față de valoarea practică a unei academii diplomatice a
ministerului, ci și față de încărcătura simbolică a unei asemenea plăsmuiri instituționale.
Percepția mea a fost că ea accentua tendința de a vedea diplomația în termeni
pompoși și aristocratici (știut fiind că, de fapt, nimic nu este mai
aristocratic decît aerele lacheilor). Mie mi s-a părut de bun-simț că,
prioritatea unei țări subdezvoltate fiind dezvoltarea, toate speciile
diplomației, inclusiv cea culturală, trebuie să țintească în mod convergent
spre sprijinirea creșterii economice. În mod cu totul amuzant, nu am putut
cădea de acord în această privință tocmai cu absolvenții de ASE care se
refugiaseră în MAE pentru a se înnobila pe ei înșiși, pentru a se ridica din
glodul prozei către sublimul relațiilor internaționale.
În sfîrșit, cîteva cuvinte, adresate tot stimaților
contribuabili, legate de competențele mele. Doamna Academician trebuie să-i fi
speriat și indignat teribil dezvăluindu-le că la conducerea Academiei
Diplomatice a României s-a aflat un poet, la fel de incapabil să ducă la capăt
o asemenea sarcină, pe cît este un șofer să facă treaba unui dentist. Probabil
că o mare parte dintre contribuabili văd în „poet“ mai degrabă categoria
psihologică a tembelului incapabil să înțeleagă lumea reală, complet lipsit de
spirit practic sau de puterea de a construi. Or, cînd cineva de această speță
ajunge într-o funcție publică, este un semn clar că acolo este o sinecură și că
respectivul este un impostor.
Mă simt obligat, de aceea, să le sugerez contribuabililor
că faptul de a scrie versuri nu suspendă toate celelalte funcții ale
creierului, că înțelegerea poeziei ca o formă de bălmăjeală idealistă este
caracteristică pentru semidocți și că, deși Doamna Academician, probabil
fascinată de lirica mea, alege să-mi ignore celelalte contribuții intelectuale,
ele totuși există. Trebuie să aducem, de la bun început, o clarificare. „Relațiile
internaționale“ reprezintă, pe de o parte, o tradiție teoretică în sine, cu
școli de gîndire bine constituite și profund divergente, dar, pe de altă parte,
reprezintă un domeniu de formare esențialmente multidisciplinar. Nu veți găsi
programe de studiu în domeniu care să se rezume la teoria relațiilor
internaționale, care, adică, să nu combine perspectiva unor diferite științe
asupra obiectului lor de studiu. Printre aceste științe se numără, în primele
rînduri, dreptul, economica, politologia. Dar nici științele culturii nu sînt
ignorate, ba chiar există școli de gîndire care oferă condiționărilor culturale
un loc central și privilegiat.
Iată de ce, în lumea academică civilizată, nu este
neobișnuit să vii înspre domeniul relațiilor internaționale avînd tipul meu de
specializare în literatura comparată (un domeniu el însuși puternic
interdisciplinar, cu o largă deschidere spre teoria socială și științele
politice). De asemenea, retorica și semiotica, domenii care țin de
specializarea mea, reprezintă ingrediente importante în ansamblul studiului
relațiilor internaționale. Este adevărat, cei care, asemenea Doamnei
Academician, își lipesc pe frunte eticheta Specialistului încearcă, pe toate
meridianele, să delegitimeze asemenea interferențe și transferuri de cunoștințe
și idei. Dar, cu toate acestea, acolo unde se realizează, ele se dovedesc
singurele capabile să genereze un veritabil progres intelectual.
Cu toate acestea, poziția mea de director al centrului de
formare nu s-a sprijinit nici un moment pe vreo pretenție de competență în
domeniul studiului relațiilor internaționale. Dl Andrei Pleșu mi-a propus
această provocare pornind de la apetențele mele interdisciplinare. Ceea ce mi-a
cerut, de fapt, a fost să creez un spațiu interdisciplinar al formării diplomaților,
dinamic și creative, atît în conținutul cunoașterii, cît și în forma
predării/interacțiunii. Pe de altă parte, misiunea mea a fost să creez un
sistem de prospectare a pieței locale a inteligenței și o rețea de comunicare
prin care MAE să se afle mereu în contact cu toate formele creativității
intelectuale relevante pentru activitatea sa. Nu discut aici dacă m-am achitat
rău sau bine de aceste sarcini. Tot ce afirm este că nu aveam nevoie de o
formație în domeniul relațiilor internaționale sau de contribuții academice de
profil pentru a mă achita onorabil de ele.
Dată fiind charisma pe care o are MAE în imaginația
publică (prietenul meu Mircea Boari numea în mod adecvat interesul tinerilor
pentru serviciul diplomatic „substitut de emigrare“), acuzația de sinecurism
adusă cuiva care a trecut pe acolo se asociază, presupun, cu viziunea unor
salarii elefantine în valută și cu mirajul unor frecvente și opulente deplasări
în străinătate. Iată de ce voi preciza că în perioada directoratului meu am
avut un salariu doar cu foarte puțin mai mare decît cel de lector universitar
(aceasta fiind poziția din care m-am „detașat“ în 1999) și că am ieșit din țară
o singură dată, în interes de serviciu, pe banii celor care m-au invitat.
Amuzant este că nu mi-a trecut prin cap nici măcar să folosesc mașina
cabinetului. Îmi amintesc zîmbetul fin așternut pe buzele unui secretar de stat
de la ministerul Educației atunci cînd i-am spus că am întîrziat la întîlnirea
cu domnia sa din cauza metroului: omul era convins că-l iau peste picior…
În final, aș preciza, tot pentru informarea contribuabililor, și motivele pentru care am plecat din MAE. Mai întîi, tocmai pentru că nu m-am putut resemna cu proiectul grandios al Academiei. Apoi, pentru că, dacă voiam să fiu eficient în continuare în poziția de „formator“, ar fi trebuit (aici, în mod paradoxal sau nu, sînt de acord cu Doamna Academician) să mă specializez efectiv și să-mi schimb destul de drastic prioritățile intelectuale, or, am avut senzația că, în acel moment, patria ar fi cerut prea mult de la mine. Last but not least, concluzia mea filozofică în urma experienței cu năravurile, cu „dependența de cale“ a diplomației românești a fost că o societate săracă așa cum este cea în care trăim n-ar avea decît de cîștigat din suprimarea totală a Ministerului Afacerilor Externe.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters