OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adina ENACHESCU
Tarina sfinta a locului dintii
Editura Conphys, Rimnicu-Vilcea, 1999,
148 p., f.p.

Cartile alese – la intimplare – pentru a fi prezentate, aparute intre anii 1999-2001 la diverse edituri din Rimnicu-Vilcea, s-au vrut a compune initial o imagine – chiar si partiala – a peisajului literar vilcean actual. Pina la urma insa, mult mai important ni s-a parut a discuta, pornind de la aceleasi carti, citeva caracteristici ale fenomenului cultural local. Sa nu ne amagim – nu este un caz izolat.
Ca la 1706 Antim Ivireanul tiparea la Rimnic Liturghierul si Molitvelnicul, primele carti romanesti, ramine o frumoasa poveste.
Astazi, dupa cum se va vedea, situatia e sumbra. O parte din motivele care mentin literatura intr-o periculoasa stare de convalescenta se pot desprinde cu usurinta din scurtele analize ce vor urma.

Un numar impresionant de carti de poezie care apar in provincie sint colectii pline de cele mai ridicole si jenante clisee nationaliste. Singura calitate a cartii Adinei Enachescu, Tarina sfinta a locului dintii, este chiar titlul care il avertizeaza, in buna masura, pe eventualul cititor asupra genului de poezie ascuns intre coperte, poezie pe care, de fapt, o stii pe dinafara inainte de a fi citit un singur rind. Detaliul de pe coperta a IV-a, cum ca autoarea este o colaboratoare permanenta la revista Amurg sentimental, vine sa completeze decisiv prima impresie.

Poezia Adinei Enachescu se vrea o panorama lirica a orasului in genul versificarilor naive, ocazionale, festiviste de secol XIX. Poeta dialogheaza cu orasul, ii evoca parcurile, strazile, aleile, copacii, figurile istorice ilustre (A. Pann, Balcescu, Antim Ivireanul) sau personalitatile publice contemporane cvasinecunoscute: profesori, gazetari, artisti, doctori etc. Dincolo de toti insa, Eminescu este – evident – muza si zeu: „E uneori nevoie – acolo, sus/ Pe Caile Lactee, de cultura,/ ca Eminescu sa nu-si uite slova/ de carturari pre limba cea romana“ (Poetii).
Poetului national ii urmeaza, aproape firesc, motivul Tarii si al Poporului obidit de milenii: „Popor roman, tu n-ai pierit, o, nu!/ Nicicind nu ai sa cazi ca vita-n jug!/ Tu ai ramas cu turma de mioare/ cu bratele-ncordate pe un plug!“ (Rugaciune pentru poporul roman).
Cartea se transforma pina la urma intr-un pomelnic – de un patetism gretos – al invocarilor prin sintagme stramosesti: limba sfinta, mindra Tara, Istoria nedreapta, patria cea sfinta, Ardealul luptator, vitejii neamului etc. Ginta latina, Zamolxe, Dunarea, Mihai Viteazul, Manastirea Cozia, Bucovina s.a. articuleaza un univers poetic al carui unic mesaj este sfintenia, grandoarea si eternitatea Poporului nostru.


Mihai SPORIS
Jocuri
Editura Almarom, Rimnicu-Vilcea, 1999,
80 p., 8.000 lei

O prelungire stearpa a temelor si motivelor nationale gasim si la Mihai Sporis. Muma, vatra, glie, jertfa, dor, renastere, trimiteri mitico-biblice facile, Roma si, inevitabil, Eminescu, figura salvatoare din complexul national identitar: „Te-am inaltat pe bolta nemuririi,/ LUCEAFAR calauzitor de grai,/ Veghe simtirii romane sa stai/ Simbol si pilda a dainuirii“ (Eminescu). Expresivitatea involuntara – cit de actual si de operabil este acest termen – isi cere partea de umor si in Toate-s vechi si… noi sint toate: „Multimi reprezentate-n ONU,/ Inaltul actual, sublim Olimp,/ Nutresc sperantele sub vetou/ Egale in a da, dar mici pentru-a primi“.
Formula poetica a lui Mihai Sporis, anuntata in titlu, face legatura cu un alt aspect recurent in poezia provinciala. Jocurile poetului sint poeme nonverbalizate de cele mai multe ori, construite exclusiv cu metafore si cu versuri scurte (un cuvint sau doua), ce dau impresia unei prozodii dinamice si a unui rezervor ideatic exprimat eliptic. Aici este si eroarea. Conceptele metaforice exprimate alert nu se sustin, s-au tocit in folosiri excesive, iar jocurile lui M. Sporis ramin doar simple versificari pe pagini intregi, adesea fara verb, ale unor dublete rimate ca incet-bocet, dor-zbor, cint-sfint, zare-chemare etc. Sa crezi ca poti face poezie bazindu-te doar pe capacitatea cuvintelor de a inmagazina expresivitati, semantici bogate, e semnul unei constiinte poetice precare: „Tacere miere/ De fiere tacere/ tacere faur/ tacere balaur// Noapte muta/ Dorminda, oculta/ Bezna acuta/ Taina tesuta [...] Liniste lina/ Moarte stapina/ Lumina divina/ Interzisa lumina“ (Tacere).

Volumul este salvat in masura in care multe poezii sint scrise in anii ’70 si ca atare cititorul le poate considera, la o adica, o recuperare-tribut a creatiilor folclorice anonime de gen, asupra carora M. Sporis s-a aplecat ca cercetator.
Nici vorba insa de „imbinarea de eseistica si poezie“ despre care vorbeste prefatatorul. Nu e de-ajuns sa spui corola, materie, ritmuri, labirint, cauzalitate, transcendent etc. si sa presari ici-colo cite-un moto din Blaga pentru a face versuri de reala profunzime: „Cind germinatoare esente apar in concret,/ Intrebator, uimit, incintat/ Caut omniprezentul arhitect!/ Indumnezeit, mirific… intelect“ (Cautare).


Dragos TEODORESCU
Zodia Luminii
Editura Silviu Popescu, Rimnicu-Vilcea, 2001, 150 p., f.p.

Poezii care folosesc recuzita modelelor gasim, intr-un mod si mai agresiv, la tinerii poeti. Lecturile lui Dragos Teodorescu se pot ghici chiar din titlu, Zodia Luminii, poeziile confirmindu-le imediat: acelasi Blaga, dar, mai ales, Sorescu si Nichita. Tinerii poeti din provincie, in special cei care au avut ghinionul de a invata pe manualul unic, ramin incremeniti, in general, in fascinatia pentru acesti trei poeti.
Nenorocirea este de doua ori mai mare: nici profesorii lor de liceu nu-i cunosc prea bine, deci nu le pot oferi asistenta minima necesara. Astfel, acesti tineri nici macar sansa epigonismului la zi n-o mai au. Jumatate din versurile lor, pe care ei le considera frumoase si in care cred, sint de gasit, unul cite unul, in lirica idolilor lor.
Dragos Teodorescu spune intr-o confesiune poetica: „sint omul care si-a pierdut umbra“ – o metafora existentiala tocita – dar, nu-i nimic, sa vedem cum continua: „teribil gind! sa nu ai umbra/ sa te misti singur printre oameni“; perfect! altceva?!: „Va plictisesc? Imi pare rau/ Eu sint omul care si-a pierdut umbra“ – mai?! – „Ceilalti nu ma-nteleg. Cum fara umbra?“ – si cum se-ncheie: „Nici pina azi n-am gasit-o/ Miine, insa, o iau de la capat“. Mai bine nu!
Dar asta nu e tot! Desi tinar – are 22 de ani –, poetul scrie despre tara, iubirea de tara, patrie, strabuni nu foarte departe de patetismul paunescian. In rest, poeziile sint cu pasari, ingeri, aripi, stele, vis, iarba s.a. in nesfirsite combinatii metaforice blagiano-soresciene. Volumul se incheie cu ciclul intitulat Haiku: „Tara mea,/ frumoasa/ cu pletele-n cer“ sau „De-atita lumina,/ Soarelui i-au ingalbenit gindurile“.


Andrei DAVID
Dor de a fost odata
Rimnicu-Vilcea, 2001, 48 p., f.p.

Cartea unui alt tinar poet – Andrei David (Dor de a fost odata, fara editura, Rimnicu-Vilcea, 2001) – se deschide cu o prefata semnata de George Voica in care nu stim prea bine despre cine e vorba: regele David sau poetul David?! Fara a ne lamuri, citim un alt cuvint inainte, in care prof. dr. Ion Predescu ne vorbeste despre poietica, erotica kierkegaardiana, structurarea semnului lingvistic, amoralitate, genotext si fenotext… Bineinteles, este vorba despre o incercare de definire de prost-gust a poeziei ce va urma, nimic altceva decit o pastisa naiva dupa acelasi etern Nichita: „am inima doar de trei ochi jumate“, „pasii ei calcau/ pe marginea secundei mele“, „cind inchid/ ochiul sting/ nu te mai aud“, „sa ma doara mai tare/ singurul neorb de culoare de durere“, „nu voi sa ma cuprind in patrate s…t sa ma cuprind doar intr-un triunghi“ etc. Penibilul si umorul involuntar sint la ele acasa.
Oricit de tinar ar fi poetul, cei care se ingrijesc de destinul lui literar (editori, prefatatori, profesori) ar trebui sa stie ca Andrei David, inainte de a fi numit un tinar inzestrat, o speranta a liricii, are efectiv nevoie de cit mai multe lecturi. Deocamdata, tinarul poet bijbiie fara gratie, fara sclipiri si fara puterea de a iesi singur de sub influentele nefaste care-l vor impiedica sa-si confirme vreodata talentul, daca-l are. Andrei David este doar unul dintre miile de adolescenti care cred ca fac poezie doar combinind la intimplare cuvinte ca secunda, clipa, ochi, culoare, numar, patrat, necuvinte, nevaz, neauz, nepipait etc. Incurajati prin publicarea unei astfel de poezii la virsta la care orgoliul si suficienta sint foarte puternice, acesti tineri se vor pierde pe drum, mai mult, vor trai cu sentimentul mincinos ca sint scriitori.

Andrei David scrie folosindu-se, ca si Dragos Teodorescu, de concepte pe care poezia in intreaga ei structura nu le asimileaza, iar imaginile si metaforele cad in gol cu zgomotul unei cratite pe ciment: „Daca secundele/ ar avea cuvinte/ (Doamne, ce intimplare)/ Ce-as mai respira vocale/ Terminatii nervoase de clipe/ Secunde poete“ (Sfirsit de primavara). Alteori n-avem nici macar atit: „Daca nu te-as cunoaste,/ As zice ca ma iubesti/ sau poate ca ma iubesti,/ Dar nu stiu…“ (Déjà-vu) sau „Eu am venit…,/ Tu ai venit,/ Eu te-am privit,/ Tu m-ai privit,/ Eu te-am iubit…/ Tu… m-ai iubit…“ (Tu m-ai iubit).
E momentul sa luam in discutie acest aspect al incurajarii si sustinerii unor productii poetice stupide. In fond, lucrurile sint simple: atit editura, cit si prefatatorii sint platiti de catre autor, care cere – tacit – sa i se satisfaca vanitatea scriitoriceasca chiar cu pretul publicarii de aberatii nepublicabile.
Surpriza cartii Adinei Enachescu este faptul ca aproape toata jumatatea a doua a volumului este alcatuita dintr-un grupaj de scrisori, dedicatii si articole din ziarele vilcene in care tot felul de ingineri, doctori si profesori incearca sa-l convinga pe cititor, intr-un limbaj de lemn agresiv si cu discursuri penibile, ca Adina Enachescu este o poeta autentica care (scuzati cacofonia!) valorifica limbajul vilcean (?) scriind poeme de vibratie si emotie neretinuta prin virtutile talentului ei remarcabil s.a.m.d.
Nu doar ca poezia Adinei Enachescu este stupida, dar e atit de proasta incit are toate sansele sa prolifereze in cartile viitoare (nu ne indoim ca vor mai exista, in dauna bugetului familiei). Amuzant este, insa, faptul ca poeta si altii asemenea ei se cred intr-un paradis cultural: „Societatea Literara aduna/ atitia artisti si scriitori,/ incit, privindu-i, ai gindi ca esti/ intr-o gradina cu gingase flori!// Prin ani, veti face viata mai frumoasa;/ Mai luminati si tinerii vor fi,/ caci azi, in Rimnic, datorita voua,/ Inima ride, ochii sint zglobii“ (poem dedicat posturilor TV Vilcea 1 si Etalon).
Pe linga faptul ca tinerii sint hiper-laudati, ei beneficiaza si de „prestigiul“ unor premii locale. Astfel, Dragos Teodorescu a cistigat „Pana de Aur“ – concurs de creatie literara organizat de Clubul Copiilor Dej (sic!) sau „Copiii Romaniei Creaza“ (sic!) – concurs literar organizat de Ministerul de Interne, a publicat in revista Examene si este inclus in antologia (fantoma) de poezii – atentie! – a generatiei ’90… Cintecele arcasului. Prof. dr. Tudor Opris il asigura pe tinarul poet ca poezia lui „se inscrie in linia pe care au mers in veacul nostru Arghezi, Blaga, Pillat, Voiculescu, Radu Gyr, Adrian Paunescu, Ioan Alexandru“. Andrei David este, la rindu-i, cistigatorul concursului de… proza „Virgil Ierunca“ al Colegiului „Al. Lahovari“.
Inainte de a trece si la analiza unui roman, sa ne oprim pret de o carte la capitolul glorii locale (nu-i vina mea ca sintagma suna astazi atit de rau).


Doru MOTOC
Zece poeme de dragoste
Editura Silviu Popescu, Rimnicu-Vilcea, 1999, 56 p., f.p.

Spunea Borges ca orice poet prost are cel putin un vers genial. Ce ne facem insa cu poetii pasabili care au multe versuri proaste?! Este cazul lui Doru Motoc, care din Zece poeme de dragoste nu izbuteste decit unul.
Un gest ca al lui Mircea Cartarescu, care a renuntat la poezie cind a simtit ca nu mai are ce spune – desi, fie vorba intre noi, poezia lui ar fi putut merge ani in sir, macar in virtutea inertiei –, merita laudat si pastrat mereu ca exemplu. Caci, la urma urmei, poetul ar trebui sa se intrebe serios pentru cine publica. Pentru bibliografie, pentru familie si prieteni, din vanitate?!
Poemele de dragoste ale lui Doru Motoc sint corecte, cuminti, se pot gasi in ele emotie sincera, imagini placute, o elaborare gindita, dar sint anacronice. Desigur, asta nu poate fi, pina la urma, prea rau. Retorica poemelor poate fi veche, dar vetustetea banala nu i se poate ierta.
Un poet matur, sincer cu el insusi pina la capat, cu constiinta responsabilitatii fata de cititor nu mai are voie sa-i vorbeasca pe pagini intregi despre toamna si liniste, noapte si amintiri pentru a-l convinge ca e trist, melancolic si-l doare trecerea ireversibila a timpului. Impresia de déjà-vu il poate ucide pe bietul poet: „E tirziu, e tirziu in noi si in lume,/ Uitarea incearca zadarnic/ Sa-si rotunjeasca cearcanele albastre/ deasupra noastra./ Buzele tale dogoresc de-atitea/ juraminte de credinta…“ (Moartea clopotului).

Ciclul Din scrisorile enigmaticului domn Midi este, din pacate, fragmentat (de ce?) si nu ne putem face o impresie exacta asupra intregului. Cele patru scrisori nu sint tocmai reusite, tensiunea e mult diluata, iar enigmaticul domn Midi e chiar banal.
Elegie pentru fetele de la Inter este poemul despre care vorbeam la inceput. Nostalgia, gustul dulce-amar al rememorarii perioadei de tinerete, grefata pe atractia inca nebuloasa a fetelor de la Inter, razbat din pagina printr-o senzatie de real netrucata sub imagini poetice cliseizante: „V-am urmarit de-atitea si atitea ori,/ roind in jurul acelui turn al fagaduintelor,/ cosmic magnet capabil sa va atraga ca pe niste fluturi in jurul lampii s…t V-am privit strecurindu-va ca niste/ feline ostenite/ pe linga limuzinele elegante din parcare/ facindu-va de lucru cu pudriera si/ folosind-o ca pe o oglinda retrovizoare s…t ori cercetind cu un aer preocupat/ foarte bine jucat, anunturile/ de la receptie…“.


Leon DURA
Marturisirea
Editura Logos, Rimnicu-Vilcea, 2001,
84 p., f.p.

Romanul ppreotului Leon Dura (Marturisirea) este de fapt o nuvela nesarata ale carei personaje sint obligate sa participe la aceeasi poveste de dragul mai multor intimplari. Autorul apeleaza chiar – neinspirat – la conventia literara a caietului: un bolnav mintal dintr-o clinica moare lasind un caiet in care isi povestise viata. Daca ar fi fost diferente de stil, am fi putut pune neajunsurile scrisului pe seama bolnavului si cartea ar fi putut fi, intr-o oarecare masura, salvata – dar nu e cazul.
Romanul, care se deschide cu un fragment dintr-un articol al lui Ion Negoitescu despre Bildungsroman (intentia „strategica“ a autorului e de-a dreptul hilara), are insa un umor involuntar colosal. Scriitorul poseda un „talent“ de invidiat: nu e nevoie decit ca personajul sa intre intr-o camera pentru a-si povesti viata ca sa intelegem ce va face in urmatoarele 50 de pagini. Neprofesionalismul editorilor isi aduce si el contributia. Uneori ai impresia ca citesti vreun… Raymond Queneau. De pilda, la p. 34 un jurnalist belgian isi face intrarea in roman sub numele de Pascal, la p. 35 el se cheama Pascale, la p. 36 jurnalistul nastrusnic se numeste Pascal, pentru ca la p. 38 sa redevina Pascal. Celelalte nume, de sorginte biblica: Eva, David, Avram sau mai cosmopolite: Elvila, Verona, Carolina, sint din nefericire mai statornice. Pe un preot, insa, cind il cheama… Pomenire, cind Pomeneste.

Alteori autorul sau editorul joaca involuntar rolul lui Budai-Deleanu. Multe cuvinte se prezinta in forme de acum doua-trei secole ori sint de-a dreptul masacrate: sfisiala, organizm, pleduarie, izbugni etc. Ah, dar era sa uit, mai apar in roman Hegal, Robert Recford si Barbara Streisen.
In rest, romanul e sinistru: doua femei sint violate, una e lovita de masina, scene de sex in parcari sau intr-un grup de sectanti, un barbat moare la Ierusalim impuscat la Zidul Plingerii, un sot isi ucide sotia otravind-o cu mercur dupa ce aceasta ii nascuse o fetita neagra… Intr-un Bildungsroman adevarat, asemenea intimplari ar avea, fireste, rolul lor, insa cum aici totul are loc in nici 30 de pagini, ele nu se-ncheaga intr-o invatatura pe care preotul-scriitor cel putin va fi gindit-o.