OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alfred BULAI
Mecanismele electorale ale societatii romanesti
Editura Paidea, Colectia „Stiinte sociale“, Bucuresti, 1999, 266 p., f.p.


Politologia romaneasca sufera de prea multa teoretizare. Avem deja formata o scoala de stiinta politica care trateaza minunat de bine filozofia politica de la Aristotel incoace, dar care sufera in mod vital de lipsa studiilor practice. In acest context, cartea profesorului Alfred Bulai este numai un inceput, desi nu abordeaza doar o problema, nu este un studiu dedicat unei tematici anume, ci o privire globala. Cartea are meritul de a lucra cu date, cu studii, de a aduce stiinta politica de pe masa de brad a filozofului spre oamenii reali, care sint, intr-adevar, mai putin logici si clari.
Dar pentru a nu fi excesiv de entuziast voi incepe prin a evidentia doua defecte. In primul rind o usoara pedanterie a autorului. De la inceput aflam despre un anume maistru Gicu, care vrea sa-l personifice pe omul simplu de pe strada, care nu prea intelege ce i se intimpla. Autorul vrea sa se adreseze si acestui maistru Gicu, sa-l ajute sa inteleaga. De ce oare?, ma indeamna sa intreb un impuls elitist rasarit in mintea mea. O incercare de sociolog indragostit de subiectii sai, menita esecului.

Un alt exces este pedagogismul, presupunind ca Gicu chiar citeste cartea, partea teoretica a cartii, necesara intr-o asemenea lucrare, exagereaza prin simplism si metoda: „votul presupune o asemenea situatie in care alegatorii opteaza, de regula afirmativ, adica pentru o anumita personalitate si grupare. Aceasta situatie o vom numi de acum inainte, in lucrare, situatie electorala“. Dar dincolo de aceste prime pagini, cartea nu este deloc plictisitoare, chiar pentru un intelectual nespecialist, ci doar interesat de fenomenul politic autohton.
Se vede de departe sociologul de teren care intra brut in viata, care este plin de o savuroasa oralitate, de tipul lui Vintila Mihailescu: la intrebarea despre semnificatia privatizarii, un subiect raspunde nonsalant ca „«nu este buna, ca oamenii ies beti de acolo“; un altul „ne-a declarat ca-i sustine pe taranisti, care, cu Vadim in frunte, vor scoate tara din criza, mai mult, subiectul in cauza a incercat sa argumenteze ca era vorba intr-adevar de taranistii pe care-i stiam si de senatorul Corneliu Vadim Tudor.“

Desi ne asteptam la o scortosenie a omului de stiinta, domnul Bulai are umor, are farmec, alaturi de teorii si definitii complicate, prezinta fapte care ne stirnesc zimbete si destind atmosfera. Este cazul cu savuroasa secventa in care Nicolae Vacaroiu declara in Parlament ca „la sfirsitul celor patru ani ai mandatului meu, doresc sa…“, replica insotita de un hohot de ris din partea salii. Si totusi Vacaroiu a fost cel care a ris la sfirsitul mandatului si nu mai devreme.
Domnul Bulai face parte din acea categorie de sociologi care par ca stiu totul, care cred ca sociologia este mama tuturor stiintelor sociale si poate explica totul, care cred ca daca faci ceva stiintific numai sociologie se poate numi. Politologul se simte nu o data jignit pe parcursul cartii, dar este pardonabil, pentru ca gilceava are stil. Iar ironia este generala, autorul se razboieste cu multa lume si, de cele mai multe ori, umorul este chiar reusit: „uniformizarea da votului putere, politicienilor maiestrie in arta manipularii, maselor largi ocazia exprimarii publice a unor probleme, iar elitelor, in general, insatisfactii“.

Cartea surprinde destul de bine elemente punctuale ale mecanismelor de vot, ale gindirii votului la romani, critica tendinta intelectualilor de a ordona votantii in buni si rai, face distinctia vot public-vot privat (autorul spune ca inainte de 1996 era tot mai dificil sa-ti declari o simpatie pentru PDSR, mai ales printre anumite categorii sociale, era o rusine a fi pedeserist, era tot mai mult o optiune privata. PDSR nu organiza mitinguri in acea perioada).
Alfred Bulai nu este un constructor de teorii care vor sa spuna totul. In plan teoretic inoveaza putin si numai unde este neaparat necesar. Foloseste foarte mult termenul de „axa electorala“ pentru a evita politologicul „clivaj“. Dar, daca acesta este folosit indeosebi pentru a marca liniile ideologice sau de interese divergente care ii despart pe oameni, „axa electorala“ marcheaza mai mult liniile discursive, demarcatiile pe care politicienii le creeaza prin comunicarea politica pentru a-si justifica un loc pe scena. Pentru a exemplifica, scena noastra politica intre 1992 si 1996 era dominata de o axa centrala data de PDSR si CDR (la care as adauga ca aceasta structura s-a destramat abia dupa esecul CDR in alegerile locale din acest an, dar miscarile si diversele formule anti-PDSR, vehiculate in prezent, par a reface aceeasi structura). La aceasta confruntare intre „grei“ se adauga o axa etnica intre UDMR si PUNR. Atunci cind PUNR a incetat sa mai fie formatiunea care se opune maghiarilor, mai ales dupa ce UDMR si-a temperat discursul, PUNR a ramas fara adversar si fara loc pe axa care il consacrase.


O istorie cu Funar, maghiarii si contractul

Asa cum spuneam, domnul Bulai nu este teoretician, ci om de teren. Cartea despre care este vorba nu are un fir calauzitor teoretic, nu este o carte care poate fi „povestita“, autorul isi expune observatii, fapte cu legatura empirica intre ele. Le voi selecta in continuare pe cele mai interesante.
Atrage atentia in mod deosebit istoria politicii romanesti de dupa revolutie, o istorie din perspectiva discursului si a comunicarii politice, o incursiune in realitatea pe care multi credem ca o stim prea bine pentru a ne mai fi expusa, dar este o incursiune bazata pe cercetari ample, surprinde elemente care au scapat cu siguranta chiar celui mai atras de politic. Un exemplu: „elementul Funar“, important in infringerea lui Emil Constantinescu in 1992. In primele doua dezbateri dintre cei sase prezidentiabili desfasurate la Radio Romania Tineret si Adevarul, Gheorghe Funar a „tras“ pentru Iliescu, l-a atacat foarte dur pe Constantinescu. In dezbaterea televizata urmarita de mult mai multa lume, telespectatorii nu intelegeau ce are Emil Constantinescu cu blindul, de aceasta data, Funar. Prin aceasta manevra, Funar nu numai ca l-a ajutat pe Iliescu, dar a creat despre sine insusi impresia ca este mult mai important decit in realitate pentru ca unul dintre favoriti il ataca cu inversunare. Este in aparenta un element minor, dar in campanii procentele conteaza si nu intregul.

Extrem de percutant surprinde autorul transformarea pe care a suferit-o CDR intre 1992 si 1996. De la alianta nerealista si cu discurs mult prea general, dar si simplist anti-comunist, se ajunge la CDR-ul pragmatic al „Contractului cu Romania“, pe care autorul il vede ca un bun exemplu de comunicare politica si care, nedrept este desconsiderat acum, pentru ca „din cei intervievati, aproape toti au considerat ca politicienii respectivi nu vor demisiona in cazul unor nereusite. [...] Nimeni nu s-a raportat la contractul cu bucurestenii in termenii propusi de CDR. Exista [...] un gen de «minciuna liber consimtita» [...] ceea ce este apreciat este tocmai asumarea responsabilitatii, a promisiunilor concrete, vizibile si apropiate de cetateni“. Cam acestea sint motivele pentru care autorul este contra curentului si considera o reusita acel contract, din perspectiva actului de comunicare.

Aici, la Bucuresti, Funar este contestat, naste oroare, dar nu prea stim cine sint votantii sai. In urma cercetarilor specifice, autorul ii imparte in trei categorii: a) sustinatori de tip politic (legati afectiv de Funar si cei mai receptivi la teme nationale: „ceilalti candidati au promis ca astupa gropile, Funar le va destupa pentru a afla istoria neamului“ spune un subiect de focus-grup); b) sustinatorii „gospodarului-bun roman“ (acestia il critica pe primarul Clujului, dar nu in probleme esentiale, se raporteaza mai mult la calitatile sale de primar decit la atitudinile sale politice) c) sustinatorii conjuncturali (cei care nu gasesc un alt candidat mai bun).
Cel putin la fel de necunoscuti pentru noi sint maghiarii, sau mai bine-zis electoratul enigmaticei UDMR. Aflam ca maghiarii, despre care romanii cred ca sint un monolit, se raporteaza de fapt la UDMR mai mult ca la o organizatie sociala si umanitara decit ca la un partid politic. Dealtfel, si ungurii nostri au o parere cam la fel de proasta despre politicienii lor ca si noi despre ai nostri, partidul UDMR era caracterizat negativ, dar au o „atitudine morala fata de o organizatie de tip paternalist, care este singura care poate reprezenta comunitatea.“

La fel de pertinente, dar si de amanuntite, sint analizele referitoare la relatiile dintre lideri si partide, din perspectiva electorala. Puteti afla care lideri trag partidele si care se lasa impinsi, citi dintre votantii lui Iliescu votau si PDSR sau citi dintre cei ai PRM au votat cu Constantinescu (nu i-am incurcat desi asa poate parea la prima vedere) si de ce. La fel de bine realizate sint si tipologiile electoratelor partidelor importante, portretul „votantiilor puterii“ etc. (un „etc.“ serios de aceasta data, pentru ca unul dintre exemplele preferate ale profesorului Bulai este acela ca oamenii spun „etc.“ cind de fapt nu mai gasesc nici un exemplu).


Cum sa... cistigi puterea

La un moment dat, cartea pare a se transforma intr-un foarte necesar ghid de tip american „cum sa…“, in acest caz, „cum sa cistigi alegerile“. Cei care sfatuiesc politicienii ar avea de invatat. Sint prezentate actiuni de campanie si momentele potrivite pentru fiecare, strategii de creare a imaginii pentru lideri (strategia tipului ideal si strategia liderului charismatic; pentru a va stirni interesul nu spun decit ca din a doua categorie au facut parte doar Corneliu Vadim Tudor si Corneliu Coposu).

Foarte pertinente sint analizele pe care autorul le realizeaza pentru situatia fiecarui partid dupa 1996: CDR – principalul cistigator („desi politic a ajuns la putere doar impreuna cu alte doua formatiuni, PD si UDMR, la nivelul electoratului a fost perceput permanent ca singurul cistigator“); drama Partidului Democrat („el este politic un cistigator, dar d.p.d.v. electoral este un partid invins [...] PD nu este perceput de electoratul din Romania pe axa politica principala si, din acest motiv, desi incomparabil mai important politic decit partidele satelit ale PDSR-ului, totusi, electoral el nu este perceput decit ca un companion“; as adauga ca ultimele evolutii, cu PD al doilea partid la alegerile locale si polul dreptei dezbinat, ofera democratilor sansa de a intra pe axa principala); UDMR sau partidul care stie ce vrea („este un partid care stie sa-si promoveze imaginea, si candidatura domnului Frunda [...] este o dovada in acest sens. Alianta la guvernare nu este insa prea sanatoasa politic [...] Faptul ca UDMR-ul este asociat la guvernare a antrenat permanent blocaje pentru accesul CDR-ului la anumite categorii ale electoratului.“); prabusirea unui partid – PUNR („conflictele de tip etnic se vor diminua masiv in aceasta perioada facind ca unele din temele sale electorale importante sa-si piarda eficienta. Mai mult, ca «partid pereche», PUNR-ul este corelat UDMR-ului si depinde in mare masura de modul in care aceasta formatiune alimenteaza viata politica.“

O data ce UDMR a incetat sa mai fie resimtita ca o problema foarte presanta, PUNR nu si-a mai gasit rostul si a inceput sa intre in declin); PDSR – incapacitatea de a face fata schimbarii si drama unui fost presedinte (un presedinte care isi pierde democratic functia in conditiile unei culturi politice specifice „pierde electorii care sint votanti ai puterii, dar el isi pierde si charisma tipic asociata conducatorului, mai degraba a pozitiei pe care acesta o ocupa“. Poate acesta este momentul din care Ion Iliescu a pierdut pozitia de locomotiva pentru PDSR. Dar explicatia domnului Bulai schioapata, daca ne gindim ca acelasi mecanism ar fi trebuit sa functioneze si pentru Emil Constantinescu, chiar se afirma in repetate rinduri migrarea „votantilor“ puterii de la un presedinte la altul. Din aceasta perspectiva, ultimele evolutii, din vara anului trecut, pe care autorul nu le-a prins in carte, nu se pot explica.); ascensiunea PRM sau lumea lui Corneliu Vadim Tudor („PRM-ul este un partid de criza, iar prin tematica discursului politic pe care il propune, el poate sa se manifeste nerestrictiv si cu eficienta doar in situatii de criza [...] Votantii sai nu pot fi niciodata foarte numerosi, dar nici nu pot sa scada sub o anumita limita“); fenomenul Alianta pentru Romania (de aceasta data inregistram o predictie confirmata: „pe fond slab competitiv, o noua formatiune poate capata o cota cu mult mai mare decit cea pe care ar putea sa o obtina in eventualitatea unor alegeri reale. Pe de alta parte, o noua formatiune, si aici este cazul ApR-ului, in prima sa faza de existenta nu este atacata in mod serios de catre competitorii politici, cu exceptia poate a celor din gruparea de care s-a desprins. In absenta atacurilor sistematice, deci a unor campanii de negativizare a imaginii, cota de popularitate ramine relativ mare [...] Domnul Melescanu, la nivelul comunicarii politice este departe inca de performante notabile.

Stilul diplomatic si deloc transant al discursului sau politic poate fi placut in acest context, in care se exprima doar opinii in raport cu evenimentele de pe scena politica, dar nu are nici un fel de sanse intr-o campanie electorala unde electoratul asteapta un cu totul alt stil si o cu totul alta abordare“. Daca ne gindim la deziluzia pe care a produs-o ApR in alegeri fata de ce aratau sondajele din perioadele non-conflictuale, autorul pare sa fi avut dreptate, iar scandalul „Costea“ a avut un mai mare impact asupra fragedei aliante decit asupra stabilului PDSR; pe de alta parte se pare ca a citit si domnul Melescanu cartea, sau un consilier, si a inceput sa renunte la diplomatie si sa faca politica „cu parul“).
Interesante sint si analizele asupra crizelor de guvern de dupa 1996, dar ne vom opri din lipsa de spatiu. Politologul se inclina acum in fata sociologului si nu-i ramine decit sa spere ca si politologii vor scrie carti mai multe in care sa cerceteze si sa vada oamenii din spatele teoriilor.