OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Walter BENJAMIN, Jacques DERRIDA
Despre violenta
Traduceri de George State si Bogdan Ghiu
Editie ingrijita de Ciprian Mihali,
Idea Design &Print, Cluj, 2004, 104 p.

Raspunsul la intrebarea din titlu s-ar putea gasi in cele doua texte (sau, mai precis, in dialogul lor) semnate unul de Walter Benjamin si celalalt de Jacques Derrida, reunite de Ciprian Mihali intr-un singur volum, Despre violenta. Benjamin, cunoscut ginditor si estetician al secolului al XX-lea, a scris in 1921 Critica violentei. In 1989, specialisti in de-acum elaboratul domeniu al Critical Legal Studies s-au adunat la Cardozo Law School pentru a participa la un seminar cu un titlu provocator: Deconstruction and the Possibility of Justice.

Nu putea lipsi de aici parintele deconstructiei ca metoda, carismaticul orator Jacques Derrida. Expozeul lui Derrida se desfasoara in doua secvente, prima intitulata Forta de Lege si o a doua, Prenumele lui Benjamin, in care filozoful francez reia eseul lui Benjamin si-i aplica o lectura deconstructivista, ce are aspectul unui joc in context, ca o prelungire a textului din sevele contextului; cu stopuri-statii unde textul initial nu-si programase sa ajunga. Analiza lui Derrida porneste de la argumentele lui Benjamin, se impleteste cu evaluarile sale asupra violentei fara a le pune macar prezumtiv intre paranteze fenomenologice, ci adincindu-le in contextul unei scriituri iudeo-germanice (Carl Schmitt si Heidegger, Scholem, Adorno sint amintiti), ilustrind ca tema distrugerea (Destruktion), precum si o anume incurajare a anarhismului, izvorita din neincrederea in democratia liberala parlamentara europeana si in statul de drept, atitudini explicabile cumva si prin situatia Germaniei de dupa razboi, a esecului discursurilor antimilitariste etc.

Textul lui Benjamin este apoi oprit in statia „solutiei finale“ a nazismului si interogat din aceasta perspectiva. Rezultatul este dur, iar raspunsul sugerat, nemeritat.
Benjamin face o critica a violentei ca mijloc, chiar si atunci cind este pusa in slujba unor scopuri juste. El distinge intre doua categorii esentiale ale violentei: este vorba despre violenta intemeietoare de drept (cu radacini in violenta mitica pe care se intemeiaza dreptul in Antichitatea greaca) si violenta conservatoare de drept (violenta moderna politieneasca, ce vegheaza la mentinerea sistemului juridic ce garanteaza statul si, prin urmare, a statului de drept). Benjamin sustine ca, pentru o adecvata analiza a violentei, este necesara elaborarea unor criterii independente atit pentru justetea scopurilor, cit si pentru legitimitatea mijloacelor.

Dreptul insa nu poate fi disociat de violenta, pentru ca reprezinta calcul, regula impusa, algoritm universal, iar violenta se produce cind el este aplicat singularului, unicului, celui care compare in fata legii. In acest fel, nici o decizie nu poate fi cu adevarat dreapta. Nimeni nu poate spune cu adevarat, in nici un moment: „am fost drept“. Pentru ca o decizie sa fie dreapta, ar trebui ca ea sa urmeze unui moment al „indecidabilului“, un moment de suspendare, in care tot ce se stie si s-a instituit vreodata ca regula, ca lege, ca drept sa fie uitat. Este un moment de intoarcere la origini. Problema care apare insa este ca, la originea sa, violenta intemeietoare de drept n-a fost nici legala, nici ilegala, pentru ca nu exista nimic instituit caruia sa i se opuna. Ce altceva este atunci dreptul, decit conventie aplicata cu violenta, de unde si expresia englezeasca enforcing the law? Intr-un astfel de context, singurul moment de Dreptate este cel al indecidabilului, al suspendarii intre lege si ne-lege, iar acesta ar trebui sa fie infinit.

Momentul deciziei este momentul de nebunie mistica, spune si Derrida. Dreptatea reprezinta exces fata de drept si fata de calcul, surplus, am putea adauga, cu un termen binecunoscut al Deconstructiei. Daca violenta mitica este calcul, conventie, reiterare, violenta divina se situeaza dincolo de lege, dincolo de conventie, dincolo de text si de reprezentare. Este arbitrara. Derrida decide sa citeasca aici o impunere a traditiei iudeo-crestine in raport cu legile statului de drept. Ca exemplu, judecata lui Dumnezeu asupra cetei lui Core loveste „fara a-i anunta, fara amenintare, izbitor si nu se opreste pina nu-i nimiceste“. Derrida vede in asta un anarhism, o incurajare a violentei distrugatoare de drept, poate chiar (in prelungire) o incurajare a violentei teroriste, oarbe si irevocabile de astazi. De aici porneste si exercitiul sau deconstructiv: ce s-ar putea spune asadar despre violenta „solutiei finale“ a nazismului?

Citeva estimari sint probabil corecte in prelungirea gindirii benjaminiene: „solutia finala“ a fost posibila datorita unei radicalizari totalitare in logica statului si a aparatelor sale, o corupere fatala a democratiei parlamentare, o radicalizare totala a violentei mitice (nazismul e mitic, grecoid, estetizant) si, nu in ultimul rind, o radicalizare a raului din perspectiva caderii in limbajul comunicarii, reprezentarii, limbajul vazut ca mijloc pentru un scop. Derrida insa nu se opreste la acestea, sugerind ca „solutia finala“ ar fi putut fi asociata, conform textului lui Benjamin, cu ideea violentei divine sau explicata prin ea. Si apoi se cutremura. „Cind te gindesti la camerele de gazare si la cuptoarele de ardere, cum sa asculti fara sa te cutremuri aceasta aluzie la o exterminare care ar fi o ispasire, pe motiv ca este nesingeroasa?“ Benjamin n-a facut nicicind aceasta aluzie (nici n-ar fi avut cum), n-ar fi incadrat nicicind „solutia finala“ in categoria „violenta divina“. Benjamin considera ca Dreptatea nu se poate nici ea disocia de violenta, dar ca manifestari in sine si nu ca mijloace, nici Dreptatea pura si nici Violenta pura nu apartin omului. Or, „solutia finala“ a fost in mina omului, in mina dreptului si a statului, si inca in chip programatic astfel. Intre limbajul Luminilor si „solutia finala“ a stat coruptia statului si a dreptului, coruptie care, fie si ca exceptie, legitimeaza din plin interogarea naturii, a istoriei si a manifestarilor statului de drept, ale statului ca drept. Violenta ultima, singura acceptabila, este violenta lui Dumnezeu, spune Benjamin. Conceptul de violenta divina ar trebui pus in contextul universal-filozofic al explicarii naturii si conditiilor de existenta ale violentei, si nu abordat ca incercare de impunere a traditiei iudaice asupra sistemului democratic parlamentar european.

Violenta inseamna, de fapt, alteritatea, prelungeste Derrida, un altul, care semneaza in locul tau, substituindu-ti numele. Derrida a comis un fel de violenta asupra textului si numelui, semnind practic in locul lui Benjamin explicatia unei situatii extreme, de neprevazut, care implica responsabilitatea individuala (singulara) a subiectului ginditor. Sa fie oare si Deconstructia un fel de violenta Divina?