OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Saptamina trecuta a fost prezent in Romania, la invitatia Colegiului Noua Europa, filozoful francez Pierre Manent, profesor la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. Stralucit elev al lui Raymond Aron, Pierre Manent a devenit un nume de referinta in filozofia politica actuala, fiind autorul unor lucrari fundamentale in domeniul istoriei si teoriei liberalismului si a democratiei. Dintre acestea, citeva au fost deja traduse in romaneste (Istoria intelectuala a liberalismului, Cetatea omului etc). Conferintele pe care le-a sustinut la Bucuresti au vizat teme extrem de actuale atit pentru contextul european, cit si pentru cel romanesc. La Institutul Liberal a avut loc o masa rotunda pe marginea Liberalismului inainte si dupa 1989, iar la noul sediu al Colegiului Noua Europa, Manent a sustinut o conferinta despre Democratie si Natiune.

Confruntate cu declinul natiunilor, societatile cauta sa-si redefineasca identitatea. Conform teoriei lui Manent, aceasta redefinire a corpului politic nu se poate produce decit in cadrul natiunii, concepute insa in functie de alte criterii decit cele etnice sau lingvistice: „Nu putem trai democratic oricum, iar «lumea» sau «regiunea» nu ofera cadrul potrivit pentru viata democratica… Natiunea este o comunitate traditionala, in care popoarele moderne elaboreaza viata democratica, civica, deliberativa de astazi si din viitor.“ Acelasi proces de redefinire il traverseaza si liberalismul, chemat acum sa rezolve sinteza dintre ideea nationala si ideea liberala, „luind in considerare modalitatile concrete pe care le are la dispozitie intr-o lume a mondializarii“. Despre toate acestea, in interviul care urmeaza. Partea a doua va fi publicata in urmatorul Observator Cultural.


Cum se prezinta liberalismul dupa prabusirea sistemului comunist? Credeti ca dupa zece ani se poate spune ca asistam (exemplul Angliei sau al Frantei) la o reintrare in forta a stingii pe scena politica?

Nu sint sigur ca exista o asemenea redresare a stingii, iar daca exista, ea este strins legata de starea stingii in momentul 1989. Atunci a fost lichefiata, devastata de prabusirea blocului socialist, pe de o parte, iar pe de alta parte de succesele politicilor duse de Ronald Reagan si de Margaret Thatcher. Pentru stinga a urmat o perioada de haos. Reintrarea in forta a stingii inseamna pur si simplu revenirea la un „nivel natural“ in raport cu nivelul foarte scazut din 1989. Spun „nivel natural“ pentru ca nu cred ca situatia actuala reflecta o intarire ideologica reala.
Regimurile liberale au fost intotdeauna, cel putin de la sfirsitul razboiului incoace, un compromis, o sinteza intre liberalismul institutiilor liberale, al separatiei puterilor, al statului de drept, al economiei de piata si statul providenta. Regimurile actuale nu pot sa iasa din acest sistem de compromis. Exista asadar o oscilatie intre perioadele de expansiune ale statului providenta, asa cum s-a vazut in anii ‘60–’70, si cele de extindere a imperativelor pietei. Nu trebuie sa ne facem deci o viziune prea dramatica asupra situatiei actuale. Ceea ce spun este valabil in primul rind pentru zona pe care o cunosc mai bine, adica Europa Occidentala.

Mai trebuie adaugat un factor, conjunctural, de aceasta data. Reformele liberale nelinistesc pe toata lumea, sau cel putin nelinistesc o majoritate. Sistemul statului providenta a generat o siguranta nemaiintilnita pentru marea masa a populatiei. In consecinta, un numar important de italieni, francezi, spanioli si englezi (cazul acestora din urma este insa unul particular), desi nu le contesta utilitatea, sint nelinistiti de reformele liberale, despre care cred ca ar putea actiona in detrimentul lor. In consecinta, interesul lor este ca aceste reforme sa fie facute in ritmul cel mai lent posibil si numai cind devin absolut inevitabile. Succesul Partidului Socialist in Franta se datoreaza nu numai diviziunii dreptei, ci si lentorii programatice a reformelor. Francezii au fost convinsi ca reformele liberale indispensabile (in special privatizari) vor fi intreprinse cit mai lent posibil si pastrind avantajele deja cucerite, oferite de statul-providenta.

In tarile Europei de Sud-Est se petrece un fenomen similar, desi punctul de plecare este cu totul diferit: victoria stingii in Romania se explica prin aceeasi angoasa si nevoie de siguranta, nu intotdeauna limpede exprimate, dar intilnind principiul stingii conservatoare de astazi, a statului providenta. Liberalii apar ca reformatori aproape revolutionari, care pun in pericol siguranta economica a cetatenilor si care, impunind noua economie mondializata, ajuta la imbogatirea unui numar mic de oameni in detrimentul celor multi. Baza populatiei are sentimentul ca, in pofida avantajelor aduse de noua economie, ea nu va fi o sursa de bogatie decit pentru un cerc restrins. Votul acordat stingii nu este asadar neaparat semn al unei preferinte ideologice, ci mai degraba al nevoii de siguranta. Trebuie spus insa ca statul providenta nu este viabil pe termen lung.

Se vorbeste mult de disparitia sensului diviziunii ideologice dreapta-stinga. Ce semnificatie au acum cele doua mari orientari? Care sint problemele cu care se confrunta astazi liberalismul?

Problemele liberalismului rezulta chiar din imaginea pe care majoritatea indivizilor o au despre reformele promovate de el, care ar sustine nasterea unei oligarhii. O alta pro-blema este sinteza politica si sociala. Liberalismul trebuie sa demonstreze contrariul a ceea ce se gindeste in prezent, sa arate ca reformele liberale, daca sint facute inteligent, sint in avantajul marii mase de oameni (daca aceasta este dispusa sa lucreze cinstit). In Franta, ca si in Romania, cred ca avem de-a face cu aceeasi problema. Dreapta franceza nu reuseste sa-i convinga pe cetateni ca este in interesul lor sa sprijine reformele liberale. Nu numai marii actori ai economiei mondializate ar trebui sa fie interesati de ducerea lor la bun sfirsit. In Franta, toate micile intreprinderi sint strivite de multimea de taxe, de impozite si de reglementari. Exista un ansamblu de grupuri sociale vizate in mod direct de reforme. Numai ca politicile liberale nu reusesc sa faca sinteza dintre interesele, exigentele, sensibilitatile specifice acestor grupuri sociale. Cum alegerile sint intotdeauna cistigate prin votul majoritatii, liberalii pierd intotdeauna alegerile.

Cit despre distinctiile dintre dreapta si stinga, dupa Revolutia Franceza s-a incetatenit urmatorul adevar sintetic: dreapta este natiunea, acea parte a politicului care cauta sinteza politica in ideea nationala, iar stinga este societatea si cauta sinteza politica in domeniul socialului. Asadar, dreapta de astazi trebuie sa faca sinteza intre ideea nationala si ideea liberala, luind in considerare modalitatile concrete pe care le are la dispozitie intr-o lume a mondializarii. Natiunea nu-si mai poate pastra forma foarte inchisa, foarte agresiva sau foarte etnica din prima jumatate a secolului. Dreapta are mult de lucru, nu numai in domeniul reformelor propriu-zise, ci intr-o directie mult mai profunda, mult mai intima asupra ideii nationale. Ce mai inseamna astazi sa apartii unei natiuni, intr-o lume a carei unica autoritate este tocmai caracterul ei universal?

Situatia stingii nu este atit de complicata. Ea pastreaza, in principiu, ideologia revolutionara, dar este conservatoare in practica. Desi contradictorie din punct de vedere intelectual, doctrinar, stinga isi permite, din punct de vedere politic, sa asume – mizind pe dualismul retorica revolutionara-realitate conservatoare – un anumit avantaj electoral.

Avem de-a face asadar cu o rasturnare a traditiilor, atit la nivel teoretic, doctrinar, cit si la nivelul practicii politice?

Problema liberalilor este ca anunta reforme dar nu au un suport ideologic in politicile reale. In timp ce discursul lor este conservator, masurile pe care le recomanda induc mari transformari sociale. Societatile actuale sint guvernate de un joc al statutelor sociale: oamenii au devenit proprietarii profesiunilor lor, au putere sociala prin sindicate, prin administratie. Reforma le cere, in fond, sa renunte la proprietatile sociale, aruncindu-le in jocul pietei si avind drept unic ajutor in confruntarea cu riscurile pietei propriul lor talent. Evident ca le este frica.
In acest sens s-ar putea spune ca Marx a avut dreptate atunci cind vorbea, in Manifestul Partidului Comunist, de puterea de schimbare a societatii pe care o detine burghezia. Toate transformarile lumii de astazi, admirate sau detestate, vin din America, din acea economie capitalista ale carei virtuti revolutionare Marx le ridica in slavi in 1848.

Voi fi mai explicit. Ce oameni politici de dreapta au reusit in ultimii douazeci de ani? Reagan si Thatcher. O sa-mi spuneti ca actionau intr-o traditie anglo-saxona favorabila. E adevarat, dar secretul succesului lor consta si in faptul ca au reusit in mare masura o foarte abila sinteza intre ideea nationala si ideea liberala. Tonalitatea caracteristica a politicii promovate de Margaret Thatcher era un nationalism frapant. Nici un om politic francez nu ar fi indraznit niciodata sa vorbeasca despre Franta asa cum vorbea ea de Anglia in raport cu celelalte tari. Cultiva un discurs ultra-nationalist.

Ale carui consecinte se pot vedea si astazi in atitudinea constant demarcata de restul tarilor din Uniunea Europeana, pe care o cultiva Marea Britanie…

Fireste, tipul de retorica promovata atunci nu a ajutat prea mult Marea Britanie sa se apropie de Europa.

Reagan a mizat si el in America pe cartea nationala?

Da. Avem de-a face, daca vreti, cu un fapt legat de natura umana insasi. Individul este tratat ca persoana particulara si ca fiinta sociala. Oamenii politici se adreseaza celor doua fete ale individului: „eu si nu altii“, pe de o parte si „eu si ceilalti“, pe de alta. National-liberalul face apel la aceste doua fete, individuala si sociala, colectiva. Liberalul pur se adreseaza numai individului, aceluia care va fi mai bun decit ceilalti, pe piata. Dar pentru viata sociala nu este suficient. Tipul de individ increzator in fortele proprii si in reusita pe piata apartine unei minoritati. Restul indivizilor au nevoie sa fie priviti si ca membri ai societatii, in contextul unei comunitati, ca fiinte sociale.
Iar comunitatea la care poate face apel liberalul este natiunea. Insa o parte a dreptei liberale este astazi ostila natiunii. In Franta, de pilda, ultraliberalii sint adesea si ultraeuropeni. Conceptul de natiune este automat asimilat de nationalism, iar dimensiunea colectiva este complet marginalizata.

Conceptul de natiune a suferit totusi un proces de discreditare si este privit cu destula circumspectie. Cum se poate, in acest context, concilia problema liberalismului cu cea a natiunii?

Fiecare natiune trebuie sa intreprinda propriul demers de redefinire. Nimeni nu poate sa o faca in locul ei, pentru ca fiecare natiune are istoria ei. Marea Britanie are de rezolvat problema irlandezilor, a scotienilor si a galezilor. Problema principala a istoriei Frantei este relatia catolici–republicani. Reflectia asupra chestiunii nationale ia un contur diferit pentru fiecare caz in parte. De o maniera generala, exista doua definitii ale natiunii, una franceza si una germana. Definitia germana se bazeaza pe conceptul de etnie si pe unitatea lingvistica. In timpul razboiul franco–german din 1870 au existat polemici legate de aceste doua definitii in problema Alsaciei. Alsacienii vroiau sa fie francezi, dar vorbeau un dialect german. Dialectul lor ii indreptatea pe germani, conform propriilor teorii, sa considere ca alsacienii sint germani. Francezii spuneau ca ceea ce conteaza este numai vointa alsacienilor de a fi francezi. Fiecare natiune este un amestec de natiune à l’allemande si à la française, o combinatie intre nastere si deliberare. Dar astazi definitia franceza trebuie sa aiba cistig de cauza: natiunea etnica nu mai poate supravietui semnificativ. Exista, in trecut, mult prea multe crime comise in numele natiunii etnice si, in prezent, o mult prea intensa comunicare intre popoare pentru a mai fonda natiunea pe etnicitate.

Care este atunci noul fundament al natiunii?

Nu putem trai democratic oricum, iar „lumea“ sau „regiunea“ nu ofera cadrul potrivit pentru viata democratica. Natiunea este singura care ofera un cadru potrivit si eficient pentru dezbaterea democratica, asa cum era cetatea in lumea greaca. Natiunea este o comunitate traditionala, in care popoarele moderne elaboreaza viata democratica, civica, deliberativa de astazi si din viitor. Exista un anume tip de liberalism – sa-l numim asa, desi nu sint sigur ca este intr-adevar liberalism – care considera ca individul poate exista in lume si numai in raport cu lumea, fara sa aiba legaturi cu o comunitate de tipul natiunii. Dispare atunci comunitatea prin excelenta de care vorbeau grecii, unde sa se dezbata problemele comune. Ori eu sint convins ca este si va fi intotdeauna nevoie de o asemenea comunitate.
Nu sint de acord cu asertiunile conform carora natiunile sint pe cale de disparitie. Globalizarea insasi se face in strinsa legatura cu expansiunea unei natiuni care a devenit extrem de puternica si de constienta de ea insasi: Statele Unite ale Americii. Se pune semnul egal intre mondializare si americanizare. Dar America este o enorma natiune. De aceea nu cred ca in lumea de astazi nu mai e loc pentru natiuni. Ca sa si-l pastreze insa, toate vor trebui sa treaca prin procesul de regindire a fiintei nationale in contextul mondializarii si sa elimine criteriul etnic.

O coerenta interna este insa necesara. In aceeasi masura in care xenofobia este odioasa, natiunile trebuie sa fie capabile sa duca o dezbatere comuna coerenta. Se poate vorbi, in acest sens, de exigenta unei anumite omogenitati neconstringatoare. Anxietatea legata de migratiile prea mari este oarecum explicabila. Detest insinuarile xenofobe, dar cred ca dezbaterea problemelor legate de coerenta interna a unei natiuni este legitima. Putem sa discutam felul in care se vor impaca anumite obiceiuri foarte diferite, cum sint cele ale populatiei musulmane din Franta. Cum poate deveni de pilda compatibila religia cu proiectul de stat laic al Frantei, sau structurile familiale de tip poligamic cu propriile noastre norme juridice? Fireste, dezbaterea trebuie dusa in conditiile excluderii xenofobiei. Dar este justificata, pentru ca tine de o legitimare a corpului politic. Problema este sa gasim metoda cea mai justa. In Franta nu am reusit inca. Exista pe de o parte, partidul xenofob al lui Le Pen si pe de alta parte, indignarea impotriva lui Le Pen. Intre ele, nimic. Acuzatiile reciproce nu sint un climat propice dezbaterii. Iar dezbaterea este un element indispensabil pentru redefinirea de sine in cadrul natiunii.