OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Norman Manea este unul dintre acei scriitori cu care, oricît de mult ai discuta, ai mereu impresia că niciodată nu e destul, că rămîn întotdeauna o mulţime de alte lucruri de spus. Scriitor total, care te impresionează prin echilibrul său şi prin percepţia infinit nuanţată a realităţii din jur, Norman Manea nu ezită să fie tranşant, să-şi asume deschis atitudini ferme, dublate mereu de o înţelegere umană care îl diferenţiază net de postura inchizitorială a unora dintre contemporanii noştri. (C.M.)

După 1986, anul plecării definitive din ţară, ai revenit aici doar de două ori: în 1997 şi anul trecut, în 2008. Despre prima revenire ai scris, pe larg, în Întoarcerea huliganului. Ţi se pare că s-a schimbat ceva în mod esenţial în România în toţi aceşti ani? Ce s-a schimbat în bine şi ce a rămas la fel (sau s-a schimbat în rău)?

Deşi a fost un „turneu“ de aproape 3 săptămîni, vizita din 2008 – festivă şi inevitabil superficială – nu a furnizat o evaluare temeinică. A fost un iureş de interviuri, întîlniri publice, dezbateri, lansări de carte etc. Ceea ce se vedea, la o primă privire, era – aşa mi s-a părut – o îmbunătăţire faţă de 1997. Hotelurile, restaurantele, magazinele, librăriile şi, nu în ultimul rînd, closetele publice (o teribilă veche năpastă românească). A fost şi un prilej mult aşteptat să întîlnesc, fie şi doar sporadic, noua generaţie – foarte mobilă şi sincronizată la pulsul planetar.

Hotărîrea de a pleca definitiv nu a fost una uşoară şi, totuşi, ai luat-o la 50 de ani. Ce anume te-a determinat să faci un astfel de pas?

Năduful, disperarea, însingurarea, sufocarea, regenerarea trecutului tenebros în prezentul tenebros au somat plecarea în 1986.

Simţeam şi simţeau şi cei apropiaţi că s-ar putea să nu mă mai întorc, dar nu ştiu cît de clară şi „definitivă“ mi-era intenţia. Am continuat să plătesc, pînă prin 1991, chiria apartamentului unde locuisem şi am încetat doar cînd „administratorul“ blocului (cu dublă funcţie, desigur) a forţat intrarea şi s-a instalat... el însuşi în apartament, intentîndu-mi şi un proces prin care justiţia română (postcomunistă) mă „amenda“ cu o sumă care reprezenta costul rezugrăvirii, revopsirii şi „reînnoirii“ apartamentului pe care nu îl părăsisem încă, dar în care domnea noul locatar, fără vreo legală justificare (aveam paşaport românesc şi viză românească). Păstrez această mostră de justiţie autohtonă.

Nu doar Antonescu şi Ceauşescu m-au vrut cît mai departe, sînt şi azi destui aceia pentru care numele meu e tocmai bun de maculare şi expulzare, dar, iată, totuşi..., continui să exist în româneşte, dialogam în româneşte, într-o revistă literară de la Bucureşti.

Marasmul la care se ajunsese în 1986 devenise absolut. Plecarea (nu destul de fermă şi lucidă, de vreme ce am tot ezitat, pîna în 1993, cînd mi-am rezolvat rezidenţa americană, şi în 1999, cetăţenia) o pot considera azi, „de loin l’ácte le plus intelligent que j’ai jamais commis“, cum îmi scria Cioran despre stabilirea sa în străinătate.

Înstrăinarea m-a costat scump, dar nu o mai regret. „Casa minima“, cum se intitula un eseu de-al meu publicat în revista voastră, a devenit, treptat, „casa oportuna“. Nu paradiso, ci oportunita.

Ai scris, la începutul anilor ’90, eseul „Felix culpa“, în care puneai în discuţie „cazul Eliade“ – intelectualul care, într-un moment de criză profundă a societăţii în care trăieşte, se lasă orbit de o ideologie ce promite binele suprem, fără să-şi pună însă întrebări asupra mijloacelor prin care acesta poate fi înfăptuit. Cît de periculoasă este distanţa între ideologie şi realitate şi ce ar trebui să facă intelectualul pentru a nu cădea în capcana politicului? Crezi că apolitismul, retragerea în sfera artei ar putea fi o soluţie? Cum defineşti tu, de fapt, rolul intelectualului, al scriitorului în lumea de azi?

Vremurile pun şi ele mari semne de întrebare definiţiilor cu care ne-am obişnuit. Am în mînă ultimul număr al revistei Time (11 mai 2009), care prezintă, pe copertă, o sută de portrete-foto, sub titlul „100 – The Word’s most influential people“. Titlul e greşit, desigur, nu e vorba de cei mai influenţi, ci de cei mai vizibili, mai faimoşi eroi ai timpului nostru. Politicieni, actori şi actriţe, vedete sportive şi ale modei, criminali de rînd şi de excepţie. Îi regăsim pe soţii Obama, pe Sarkozy, Merkel, Gordon Brown, pe Ted Kennedy şi Hilary Clinton, ca şi pe Oprah şi Sarah Palin, Brad Pitt şi Penelope Cruz, Rafael Nadal şi Tiger Woods, pe Joaquin Guzman, faimosul „drug lord“ mexican sau Bernie Madoff, manieratul pungaş de anvergură. Nici un scriitor!!! Nici un „intelectual“ al umanioarelor... Nici nu ştiu cît este de regretat această lacună.

Fireşte, politicienii folosesc orice etichetă cu efect electoral, inclusiv proximitatea intelectualilor, dar cred că avem destule motive să rămînem sceptici asupra rolului lor în vecinătatea Puterii sau în privinţa influenţei lor asupra... maselor. Asta nu înseamnă că artistul sau intelectualul nu ar trebui (mai bine ar fi) să fie fidel sieşi, conştiinţei sale, în pofida irelevanţei sau a potenţialelor manipulări. O conştiinţă etică, exprimată public, dacă se poate, şi complicitînd în operă cu cea estetică, intrinsecă valorii. Ea îl poate feri, cred, şi de confuziile „ideologizării“ realităţii şi de fantasmele Utopiilor de tot felul, cu militantismul şi orbirea care le însufleţesc.

Aş simpatiza, mai curînd, ca şi el, cu artistul puţin năuc, năbădăios şi năzdrăvan, a cărui intensitate sfidează fireasca prudenţă domestică a semenilor şi îl eliberează de prea multele limitări ale convenţiilor sociale. Intelectualul îmi pare prea adesea înlănţuit în premisa cerebralităţii.

Ca să spun drept, nu am mare încredere în perfecţiunea categorisirilor. Cred în imperfecţiunea noastră, a tuturor.

Crezi că valoarea unei opere îl poate absolvi pe autor de responsabilitate morală? Care crezi că ar trebui să fie rolul scriitorului în „vremuri de restrişte“?

Bănuiesc că am răspuns deja, într-un fel, la întrebare. În calendarul, deja extins al biografiei mele, au fost destule vîrste de restrişte. În „epoca luminii“ de la Scorniceşti am văzut în jur scriitori de mare valoare, care întruchipau şi o exemplară ţinută etică. Am reţinut şi repetat adesea, în vremea aceea, opinia unuia dintre ei, care spunea că talentul se retrage, treptat, umilit, din artistul compromis etic. Cine spunea asta? Ion Caraion!!! Paradoxal, talentul lui Ion Caraion nu a dispărut după ce a început să scrie veninoasele note informative (nici ele lipsite de „talent“) şi nici după ce a încercat să renunţe la ele, deşi erau atît de... literare.

Am devenit, cu vîrsta şi depărtările, mai circumspect cu delimitările prea drastice şi, nu o dată, manipulate spre propriul interes. Depinde şi de ce, cum şi cît trădezi din ceea ce eşti sau ai vrea să fii. Nu toate notele informative livrate Securităţii, de pildă, au fost nocive, deşi nu se poate ignora rolul abject în el însuşi al agentului informator. Am descris, cîndva, cazul unui prieten recrutat ca informator asupra mea. A scris note absolut anodine care mă favorizau, a fost pînă la urmă abandonat de „gradaţii“ infamei instituţii, am rămas prieteni apropiaţi. Am fost uimit de ferocitatea resentimentară cu care un romancier cunoscut urmăreşte public, fără răgaz, un critic cunoscut şi un fost prieten, cu acuzaţia de colaborare cu Securitatea, fără să probeze, prin citate concludente, imensitatea trădării. Autovictimizarea a devenit azi, în toată lumea, un rîvnit pretext exhibiţionist cu efect public sigur.

La noi, otrăvirea perversă a cunoştinţelor, vreme de 40 de ani (un Partid devenit cel mai mare, proporţional, în Europa de Est, cu foarte puţini reali comunişti!!), şi-a continuat efectul printr-o macabră poftă de revanşă şi ponegrire, prin diversiune şi descumpănire, crasă înşelătorie, trocuri de acoperire reciprocă, joase ambiţii personale cosmetizate în principii de drept şi idealuri etice, cînd nu, şi patriotice.

O virulentă campanie de „demascări“, manipulate politic în România postcomunistă a cam deviat atenţia de la marii vinovaţi, nu a creat o atmosferă de real dialog şi de scrutare a complicatului „adevăr sub dictatură“. Simplificările postoperatorii, pragmatice şi interesate – sau excesiv „ideologizate“ de vehemenţii anticomunişti ai postcomunismului – nu ajută adevărului, îl intimidează, deturnează şi devalorizează .

Eşti scriitor român, probabil cel mai tradus şi mai cunoscut scriitor român în lume. În Sertarele exilului, cartea de dialog cu Leon Volovici, iei în discuţie condiţia de scriitor evreu în limba română, tensiunea dintre asimilare şi refuzul asimilării. „Problema scriitorului o depăşeşte pe cea a autorului“, spui acolo. Nu este oare identitatea scriitorului determinată de limba în care scrie şi pe care o poartă cu sine, aşa cum melcul îşi poartă cochilia?

Limba implică profund şi fără scăpare scriitorul, este existenţa sa intimă, interiorizată, inevitabilă. Dar, cum spunea criticul nostru preferat, Lucian Raicu, „literatura nu e literatură decît dacă e mai mult decît literatură“. Acest mai mult înseamnă... mult, dacă nu cumva TOTUL.

Şi în chestiunea asimilării, pe care o menţionezi, situaţia scriitorului evreu depăşeşte cazurile conaţionalilor săi – pe care le esenţializează însă. Tensiunea contradicţiilor este, în cazul său, la o altă scală, dilemele „apartenenţei“ pe care le cumulează au altă intensitate. Nu vreau să intru prea mult în această interogaţie, care atinge un punct al extenuării cînd eşti forţat să te întrebi dacă merită să te „asimilezi“ majorităţii, dacă schimbul este cu adevărat fertil etc.

Ne obişnuim cu de toate însă. Depărtarea mă ocroteşte, chiar dacă premisele se reafirmă şi iradierile se prelungesc.

Ţi-ai asumat, plecînd din România, un angajament politic, nu în sensul de a fi scriitor angajat – n-ai fost niciodată –, ci în sensul în care vorbeai într-unul dintre eseurile incluse în Pe contur, volumul publicat în 1984, despre datoria autorului de a rămîne „cu orice preţ, acea dreaptă conştiinţă morală a timpului său, în care contemporanii să-şi regăsească o şansă regeneratoare“. Era un curaj şi înainte de 1989 să vorbeşti despre „devoţiunea faţă de adevăr“ a scriitorului şi pare să fie la fel şi astăzi, din alte motive, desigur. De ce crezi că sînt atît de rari autorii/intelectualii care refuză să se lase seduşi de privilegiile oferite de puterea politică?

Se pare că valoarea „culturală“ a unei persoane sau chiar a unui popor (mă gîndesc la Germania prenazistă) nu asigură, neapărat, şi luciditate morală. Mă întreb dacă, procentual, cazurile de abdicare morală sînt mai numeroase la intelectuali şi artişti decît la alte categorii sociale. Omul de rînd pune în cumpănă religia sa, familia, omenescul, interesele imediate, onestitatea şi numele său în comunitatea restrînsă care îl cunoaşte. Eul său, în definitiv. Intelectualul se raportează şi el la aceste criterii, pe care le-a şi afirmat, eventual, public. Eul său conţine, poate, şi componente suplimentare, dar, pînă la urmă, decisiv este ce poţi şi ce nu poţi face, pentru că eul tău profund şi intim nu-ţi îngăduie să faci, conştiinţa stă de veghe...

„Raritatea“ modelelor etice nu le pune în cauză exemplaritatea. Ele rămîn necesare repere de speranţă şi de mai bine, chiar dacă efectul imediat este uneori neclar, îndoielnic.

Eram la Frankfurt cînd a izbucnit, în toamna trecută, „scandalul“ Kundera. A trecut ceva timp de atunci, s-au purtat dezbateri intense în presa românească şi în cea străină, dar lucrurile au rămas, în continuare, neclare. Presupunînd că tînărul Kundera ar fi făcut gestul de care este acuzat, ce ţi se pare mai grav? o eroare de tinereţe, comisă, poate, din neştiinţă, confuzie, imaturitate, sau refuzul de a vorbi despre o perioadă tulbure, de a asuma public un gest cu consecinţe dramatice pentru cel puţin doi oameni?

Greşeala maturităţii este mai gravă, cred, chiar dacă retrospectiva onestă ar înfrunta azi teatrul unor ieftine, zgomotoase şi morbide isterii retorice de „corectitudine (de fapt, stupiditate) politică.“

Poate că o cheie spre miezul dilemei se afla în admirabilul text dedicat de Kundera lui Cioran, în volumul Cortina (Gallimard, 2005), sub titlul „Vîrstele vieţii ascunse în spatele cortinei“ (traduc din engleză). El spune, urmîndu-l pe Cioran, că nici o existenţă umană nu poate fi înţeleasă fără a înţelege vîrstele, deosebirea dintre ele şi că răul, în formele sale cele mai proaspete, vii, turbulente, sîngeroase, cînd nu şi barbare, aparţine tinereţii, cînd junii aventurieri nu cunosc lumea şi nu se cunosc pe sine.

Mult, cred. Dar depinde şi ce facem din ceea ce ni se face.

De care dintre cărţile tale te simţi cel mai ataşat? Şi care au avut, în România de dinainte de 1989, cel mai mare ecou?

Proza scurtă (inclusiv nuvelele) aducea, sper, o voce şi un stil cu totul noi, cum s-a spus. Anii de ucenicie ai lui August Prostul încearcă o formulă romanescă pe un colaj al articulărilor individ-societate, interioritate-mediu. Plicul negru focaliza expresionist pe incendiara relaţie dintre nazism-comunism, iar Întoarcerea huliganului se vroia (cum şi sublinia capitolul „Trecutul – ca ficţiune“) un roman al memoriei, categorisit, de altfel, chiar aşa de inteligenţi lectori români şi străini, nicidecum memorialistică. Ar mai fi Captivi, în care subtilii au văzut cea mai bună carte a mea, un roman excesiv de codificat, probabil, zăvorît într-un soi de experiment aproape „celanian“, deşi pe o acută topică socială şi politică. Or mai fi şi altele... nu ştiu să aleg. E greu în literatură să decretezi întîietăţi absolute, „campioni“, chiar cînd e vorba de propriile cărţi.

Mi-amintesc un interviu în Lettre Internationale, acum vreun an, cred, în care domnul Dimisianu, director-adjunct al României literare, aduce un binemeritat elogiu lui Paul Georgescu. M-am bucurat, cu adevărat, de această fie şi tardivă „reabilitare“ a unuia dintre cei mai interesanţi prozatori şi critici literari ai perioadei comuniste, atacat continuu şi prosteşte, împreună cu alţi mentori ai treptatei renaşteri culturale – aşa strangulată cum a fost să fie –, după primii anii ai proletcultismului stalinist. Imparţial, ca tot românul, directorul-adjunct al imparţialei publicaţii aminteşte şi scriitorii pe care Paul Georgescu i-a preţuit şi promovat. Am zîmbit, înţelegător şi deloc surprins că numele meu lipsea, deşi am fost printre preferaţii lui Paul, ale cărui strălucite comentarii le recitesc şi azi, cu aceeaşi plăcere. Un exemplu minor, dar nu lipsit de semnificaţie, în care critici literari, care ar trebui – măcar ei – să protejeze acuratateţea informaţiei şi respectul faţă de opinia altor critici, de ieri şi de azi, repetă jocurile de grup, atît de frecvente şi de banalizate în viaţa politică şi socială de la noi.

Pe pagina de gardă a ediţiei de la Polirom a Plicului negru – roman publicat cu puţin timp înaintea plecării tale din ţară, după o epuizantă şi frustrantă bătălie cu cenzura, relatată ulterior, în Referatul cenzorului –, apărut în 2007, apare menţiunea „ediţia a IV-a, revăzută“. Ce anume ai simţit că trebuie să modifici în acest roman întîmpinat de presa străină cu un entuziasm impresionant? Ai introdus fragmente, pagini rămase pe dinafară la ediţiile anterioare, sau ai rescris anumite personaje sau scene?

Ediţia a IV-a este aceeaşi cu ediţia a II-a (revăzută), apărută în 1996, la Editura Fundaţiei Culturale Române. În „Notă asupra ediţiei“ am precizat, în 1996, că „alternativa de reconstruire“ a romanului pornea de la versiunea publicată în 1986 şi de la copia primei corecturi editoriale, plină de semnele paranoicelor tîrguieli cu cenzorii: că am reconstituit din memorie porţiuni eliminate de cenzură, că am decodificat altele şi că „fireşti reduceri sau detalieri au fost inevitabile“. A dispărut naratorul din umbră, Mynheer, care să confrunte realitatea cotidiană cu cea translatată în ficţiune.

Scrii acum la un nou roman, din care publicăm, în numărul acesta, un fragment. Te întorci, astfel, la roman, după cîţiva ani. Care este „povestea“ lui?

Este un roman al exilului. Titlul Vizuina trimite la refugiul lecturii, al literaturii. În necunoscutul în care ai naufragiat poţi regăsi, totuşi, prieteni vechi şi durabili în cărţile îndrăgite. Romanul are însă o tramă de „thriller“ intelectual, în care revine, într-o nouă ipostază, Mynheer. Mai apropiat, de data asta, de Peter Peeperkorn din Muntele vrăjit.

Ce-ţi place cel mai mult la New York şi ce-ţi displace cel mai mult? Cum ţi se pare Barack Obama ca preşedinte, după ce s-a mai risipit entuziasmul general?

Babilonul newyorkez al modernităţii este şi un Babel al fizionomiilor, limbilor, mentalităţilor. L-am numit „Capitala Dada a exilaţilor“. Spectacolul străzii este incomparabil. Diversitatea, ritmul, paradoxurile, nu o dată uimitoare. Din păcate, scriitorul stă mai mult în cameră... şi chiar dacă şi-a pus ferestre duble, metropola mapamondului ramîne un haos nevrotic nu foarte favorabil scrisului. Noroc de idilica recluziune de la Bard („Bucovina de pe Hudson“).

Obama este – raritate – un preşedinte american intelectual, articulat, echilibrat, cerebral, permanent prezent prin gîndirea şi deciziile sale în cotidianul ţării şi al lumii. Dacă G.W. Bush mi s-a părut eşecul absolut al universităţii americane, al sistemului american de învăţămînt, Obama este, dimpotrivă, modelul său strălucit.

Dintre politicienii români există vreunul care, după părerea ta, ar merita încrederea electoratului? Sau, ca să reformulez întrebarea, care crezi că ar trebui să fie calităţile esenţiale ale unui politician, în România?

Incompetenţa mă împiedică să răspund la această întrebare.

Bard College, 10 mai 2009