Alain de Botton
Eseuri de indragostit, editia a II-a
Traducere din engleza de Oana Cristescu
Editura Humanitas, Colectia „Cartea de pe noptiera“, 2007, 244 p.
Eseuri de indragostit este romanul de debut al filozofului, romancierului, eseistului si producatorului de televiziune Alain de Botton, nascut in 1969 in Elvetia, dar stabilit la Londra. Operele absolventului de istorie si filozofie de la Cambridge sint traduse in peste douazeci de limbi, bucurindu-se de o faima internationala, desi nu unanima, in America fiindu-i contestata aceasta maniera de a „cobori in strada“, de a populariza filozofia. Dupa romanele eseistice de la inceputul carierei sale de scriitor (Essays in Love – 1993, The Romantic Movement – 1994, Kiss &Tell – 1995), Alain de Botton si-a gasit vocatia in genul eseistic, impunindu-se atentiei internationale cu lucrarea How Proust Can Change Your Life – 1997, urmata de The Consolation of Philosophy – 2000, The Art of Travel – 2002, Status Anxiety – 2004 si The Arhitecture of Happiness – 2006.
Romane eseistice sau eseuri propriu-zise, cartile lui Alain de Botton se individualizeaza prin maniera in care filozofia devine o cheie de lectura a vietii cotidiene, de unde si eticheta stilului sau – „philosophy of everyday life“. Autorul contesta orice conexiune intre inteligenta si obscuritate, si de aici convingerea sa ca filozofia isi gaseste menirea in cautarea unor raspunsuri practice la problemele vietii de zi cu zi. Filozofia, cu toate doctrinele si teoriile ei, este coborita de pe piedestal, in sensul ca proba acesteia nu este una de ordin logic, ci omenesc, cartile sale reprezentind un melanj de experienta si de cercetare, solutia fiind una personala, motivata de sentimente, si nu abstract-filozofica.
Privita ca roman neconventional (departe de a fi un simplu self-healing), Eseuri de indragostit este o carte stenica, scrisa intr-un stil vioi, lipsit de emotie (relatia naratorului cu propria-i poveste de dragoste fiind una detasata), credibila si deopotriva (ori mai ales!) amuzanta, viziunea realista, usor cinica fiind subminata prin (auto)ironie si umorul subtire, englezesc ce relativizeaza, fara a fi insa ireverentios. Folosind drept pretext episoadele marunte ale unei povesti de dragoste asumate si consumate, Alain de Botton analizeaza fiecare treapta in sus sau in jos a acesteia, transformind autoanaliza intr-o generalizare ce-si cucereste cititorul prin al sau modus operandi, prin gustul cu care combina si dozeaza „ingredientele“. Mergind din intrebare in intrebare si din indoiala in indoiala, in paginile romanului, laolalta cu fantasmele pline de speranta, pindesc anxietatile cele mai profunde, puse in lumina prin conexiuni dintre cele mai neasteptate si chiar ciudate (pentru gusturile academice!). Astfel, descoperi cum se poate descifra in „istoria patata de singe a Revolutiei Franceze sau a experimentelor fasciste ori comuniste o structura amoroasa asemanatoare“ sau prin ce este mai crud terorismul romantic fata de cel politic, dar si cum alegerea unei perechi de pantofi se transforma intr-o problema de interes filozofic.
Aspectul nuvelistic si simultan filozofic al existentei face ca pe aceeasi pagina sa-si gaseasca locul (deloc strident!) filozofia lui Wittgenstein si revistele Cosmopolitan si Vogue, sau marxismul, cintecele trubadurilor, Montaigne, Roland Barthes si cintecele lui Bob Dylan.
Cauzalitate, probabilitate, sansa, interpretari mistice, explicatii fataliste, rationalism, idealizare, relativizare, relatia dintre dragoste si cinism, limitele empatiei, disocierea dintre sinele adevarat si cel fals, incompatibilitatea dintre sex si gindire, dintre emotii si limbaj, locul si rolul resentimentelor si al relatiilor infantile, moralitatea in dragoste, granita dintre teoriile constiente si soarta – reprezinta o parte din termenii (pe care, din fericire, ii descoperim reversibili!) ai teoriilor (filozofice, psihanalitice, literare ori politice) demantelate intr-un ritm sustinut, dar cu dichis, in virtutea ideii sugerate de scriitor ca nimic nu este nou sub soare: „Vechile mituri erau moarte, bineinteles, erau prea mari pentru vremea calculatoarelor de buzunar, Muntele Olimp era o statiune de schi, Oracolul din Delphi era o taverna pe Queensway – dar zeii erau tot acolo, isi gasisera o noua forma, se imbracasera in costume occidentale si se alaturasera epocii moderne. Erau acum miniaturizati, nu incapeau in spatiile dintre nori, dar incapeau in sufletul nostru. Traiam o drama care se desfasura pe scena mintii mele, eram privilegiat sa fiu locul ales de zei pentru a se razboi. Iar in mijloc era Zeus/Freud, dirijind spectacolul, impartind motive, tunete, fulgere, blesteme. Ma chinuiam sub blestemul sortii, nu o soarta exterioara, ci o psihosoarta: o soarta interioara“. Produs al unei inteligente dezinhibate, optimismul imbraca forma unor reflectii percutante, nici scortoase, nici ieftine: „Iluziile nu sint daunatoare in sine, ele ranesc doar atunci cind esti singurul care crede in ele, cind nu poti crea un mediu in care sa poata fi sustinute“. Doar mobilizatoare!
Cu umor, ironie, inteligenta si eruditie, Alain de Botton strabate serpentinele unei povesti de dragoste (post)moderne, care se dovedeste, in toata aparenta sa banalitate, cu nimic mai prejos (ori mai presus!) decit povestea unor Paul si Virginie, Anna si Vronski sau Tarzan si Jane.

