Despre dragoste, de la Berlin la Bucureşti

Autor: Alexandra OLIVOTTO | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ca să îl parafrazez pe Leonard Cohen, întâi am luat Cannes-ul, apoi am luat Berlinul (Manhattanul şi SUA rămân încă foarte departe). E drept, a remarcat-o şi Florin Şerban, cel dintîi e cel mai important festival de film din lume şi un eveniment mediatic prin apropierea Jocurilor Olimpice, din punctul de vedere al calibrului. A fost asaltat de cinematografia românească într-un mod cvasi programatic, secţiune cu secţiune, tatonat cu maximum una - două producţii (de obicei, un scurtmetraj şi un lungmetraj) pe ediţie. Cannes-ul a inventat un premiu pentru noi – cel pentru cea mai bună interpretare nu exista la secţiunea „Un certain regard“.

Berlinul a fost mult mai rece, existînd ani în care nu vedeai vreo peliculă românească pe acolo. În plus, au fost regizori români care şi-au terminat peliculele la timp pentru Festival, le-au propus, însă apoi şi-au programat premierele la alte evenimente de profil, din cauza încadrării în secţiuni inadecvate şi suprapopulate. 2010 a reprezentat o ruptură faţă de această tradiţie nefericită; prezenţa românească la Berlin a fost copleşitoare: Paul Negoescu, Adrian Sitaru, Constantin Popescu, Florin Şerban, şi, nu în ultimul rând, Dragoş Bucur în programul „Shooting Stars“, destinat promovării actorilor europeni. Însă, există un punct comun între cele două festivaluri: ambele au început recunoaşterea cinematografiei româneşti contemporane cu scurtmetrajul.

La Cannes, Cătălin Mitulescu a luat Palme d’Or pentru Trafic înaintea lui Marian Crişan, iar la Berlin, Cristi Puiu a fost recompensat cu Ursul de Aur pentru Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Pe urmele lui a călcat Bogdan Mustaţă, obţinînd acelaşi trofeu pentru scurtmetrajul O zi bună de plajă în 2008. Cred că e doar o coincidenţă faptul că şi acest regizor, şi Florin Şerban au avut în distribuţie delincvenţi pe bune. Succesul celui din urmă cineast e cu atît mai mare cu cît Eu când vreau să fluier, fluier este un debut în lungmetraj, realizat cu actori neexperimentaţi în rolurile principale şi cu unii antrenaţi în workshopuri.

Ceea ce pare să despartă această peliculă de noul val românesc este accentul pus pe povestea de dragoste. Corect exploatat de o strategie de marketing, acest element al filmului i-ar putea aduce pe români la cinema în număr mai mare decît pînă acum. Asta îşi doreşte şi regizorul, care declara că a făcut acest film special pentru publicul autohton. Totodată, Eu când vreau să fluier, fluier pare să fi fost filmul care a demonstrat Berlinalei că nu suntem o nouă modă.