OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Risc, politică, libertate

Este vorba, desigur, despre o metaforă pe care nu am ales însă să o angajez în mod cu totul întîmplător. Şi asta pentru că ipoteza „asumării riscului“ este totodată şi unul dintre conceptele centrale şi cele mai sugestive ale volumului Făgăduinţa politicii. Curajul e cel care duce la posibilitatea politicii şi oferă şansa realizării chestiunilor publice şi a tot ceea ce implică noţiunea însăşi de res publica. În spatele ideii de curaj se află însă acţiunea, care pentru Arendt este detaliul indispensabil oricărei comunităţi politice. Politicul şi ideea de politic şi de treburi publice/politice sînt, de fapt, tot ceea ce o interesează pe Arendt. Căci pentru ea, „politica se ocupă de coexistenţa şi asocierea oamenilor diferiţi, care se organizează politic potrivit unor similitudini găsite sau extrase dintr-un haos absolut al diferenţelor“.

Arendt este însă extrem de responsabilă de toate conceptele pe care le angajează; motiv pentru care optează şi pentru o reordonare a acestora, pentru o (re)examinare a tradiţiei filozofice, pentru eliberarea de prejudecăţi, (re)stabilirea raportului just între filozofie şi politică şi, în cele din urmă, pentru repunerea politicului în drepturile ce i se cuvin pe deplin. Iar asta este departe de a fi o sarcină uşoară, cu atît mai mult cu cît politicul şi politica par a fi întrucîtva prejudiciate atît de către trecut, cît şi de către prezent. De către trecut prin intermediul tradiţiei care de la Socrate şi Platon a tot continuat să propage, prin lumea occidentală, condamnarea vitei activa, superficiale şi trecătoare, şi să tot elogieze vita contemplativa, revelatoare, eliberatoare şi permanentă. Cît despre prezent, acesta pare să confirme, prin realitatea distructivă a războaielor, inextricabil legate de exerciţiul politic, spusele din trecut cu privire la perversiunea acţiunii politice. Aşadar, ceea ce face Hannah Arendt în volumul Făgăduinţa politicii – pe urma unor alte texte, ca de pildă Condiţia umană, Între trecut şi viitor, Eichmann în Ierusalim sau The Life of Mind (operă postumă, netradusă în limba romånă) – este să încerce să regăsească sensul politicii, prin scrutarea originală a tradiţiei filozofice europene şi prin eliberarea cititorului său de orice tip de prejudecată.

Viaţa în comun prin politic

Astfel, o parte consistentă a volumului tratează marile filozofii ale trecutului, cu ceea ce Arendt numeşte tradiţia gîndirii politice, „cea care cuprinde mai întîi şi mai ales atitudinea tradiţională a filozofilor faţă de politică“. Este vorba, mai precis, de atitudinea şi respectiv de convingerile tipic platoniciene cu privire la treburile şi acţiunile lumeşti, care nu sînt tocmai demne de atenţie, singurul motiv pentru care filozofia ar trebui să se mai preocupe din cînd în cînd de ele fiind acela că vita contemplativa este, de fapt, imposibilă fără o ordonare convenabilă a tuturor treburilor „care îi preocupă pe oameni cîtă vreme trăiesc laolaltă“. Pe scurt, „în termeni aristotelici, politica este un mijloc în vederea unui scop, nu are un scop în şi pentru sine“.

Ceea ce încearcă să facă apoi Arendt prin intermediul ţesăturii de fire care îi construieşte discursul este să ne explice de ce activitatea politică este nu numai necesară, ci chiar anterioară oricărui alt tip de exerciţiu privitor la viaţa în comun. Îl citează astfel pe Cicero, care „după vasta sa experienţă politică romană a pus la îndoială validitatea superiorităţii lui bios theoretikos asupra lui bios politikos, a singurătăţii asupra lui communitas“. Îl invocă apoi pe James Madison, care, la secole după Cicero, avea să afirme în aceeaşi logică faptul că „guvernarea nu este cu siguranţă decît o reflecţie asupra naturii umane care n-ar fi necesară dacă oamenii ar fi îngeri“. De departe însă, cea mai convingătoare explicaţie cu privire la necesitatea vieţii active, clădite pe acţiune, ne-o pune la dispoziţie Arendt atunci cînd face demonstraţia virtuţilor întemeietoare ale acesteia. Punct în care ne întoarcem către argumentul pe care îl foloseam mai înainte, atunci cînd vorbeam despre curaj.

Aşa cum am văzut urmînd raţionamentul lui Arendt, tradiţia gîndirii filozofice nu a făcut practic altceva decît să propage acea dezamăgire a filozofului, care a înţeles că politica nu se va putea conforma niciodată înaltelor standarde raţionale, de care el va fi mereu ataşat. Şi asta pentru că în cadrul realităţii factuale nu ne confruntăm cu existenţa adevărurilor axiomatice, ci doar cu pretenţiile perverse ale acestora; pretenţii pe care marile ideologii au crezut constant că pot să le ridice la rang universal.

A gîndi, a judeca

Arendt propune în acest cadru completarea nevoii de raţionalitate desăvîrşită cu aceea de curaj. Astfel, în cel mai olimpian mod cu putinţă, eroul îi ia locul filozofului. Eroii – pe modelul celor creaţi de mitologia greacă – devin nu numai personificarea curajului şi a îndrăznelii de a acţiona în direcţia necunoscutului, ci şi expresia cea mai autentică a modului în care libertatea se dobîndeşte doar în contextul interacţiunii dintre indivizi, în cadrul spaţiului public al aventurii, politizat ulterior în cadrul polisului. Astfel, Războiul Troian, de pildă, descrie acea situaţie în care „oamenii liberi, trăind în izolarea gospodăriilor lor, s-au întovărăşit pentru a porni într-o mare aventură, fiecare participînd pentru că numai printr-un asemenea efort comun se putea obţine gloria departe de casă.“ Dincolo de realitatea efortului comun, stă însă aceea a întemeierii Cetăţii Eterne, care nu se poate obţine în lipsa acţiunii.

Dincolo de separaţiile rezultate din antinomiile filozofie-politică, respectiv filozof-erou, Hannah Arendt mai propune o diferenţă: distincţia dintre a gîndi (i.e. thinking) şi a judeca (i.e. judging). Această deosebire curge de altfel ca un fir roşu prin toată opera arendtiană şi pleacă de la observaţia care a frămîntat-o constant pe Hannah Arendt, privind inabilitatea lumii contemporane de a judeca şi a acţiona intelectual, într-o manieră critică. A gîndi are de-a face astfel cu invizibilul, în timp ce a judeca are mai cu seamă de-a face cu acele lucruri care ne sînt nouă permanent la îndemînă; filozofia este preocupată de cea dintîi, în timp ce treburile politice au de-a face cu acţiunea de a judeca. Ele nu sînt însă, în nici un caz, adaugă Arendt, total separate, şi asta pentru că judecăţile sînt, în cele din urmă, subprodusul gîndirii.

Distincţia dintre cele două concepte, dar şi întrepătrunderea lor, subliniază şi mai bine raportul dintre filozofie şi politică. Căci acţiunea de a gîndi îl apropie pe filozof de Adevăr, în timp ce judecăţile sînt o practică intelectuală politică, polemică, fiind interesate de decizie. Şi aşa cum reiese şi din cele subliniate în prealabil, Adevărurile, împreună cu pretenţiile lor veşnice de absolutism, sînt în chip cumplit unul dintre cele mai toxice lucruri ce i se pot întîmpla politicii, deoarece nasc orgoliile ideologice.

Împotriva adevărurilor absolute

Iar prejudecata faţă de politică şi faţă de sensul ei o găsim în cadrul unei judecăţi formulate în trecut, respectiv în deziluzia filozofului faţă de treburile comune. Mai au aşadar politica şi reflecţia asupra sa vreun sens? Se întreabă Arendt. Şi asta cu atît mai mult cu cît şi „cea mai pare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute.“ „Motiv pentru care sîntem automat înclinaţi să privim pacea drept ceva venit de dincolo de spaţiul politic, pentru a ţine politica în frîu“. Ceea ce ne scapă însă judecăţilor, adaugă ea, este tocmai faptul că „războaiele şi revoluţiile şi nu funcţionarea guvernelor parlamentare şi a maşinăriilor democratice ale partidelor au modelat experienţele politice de bază ale secolului al XX-lea“. Acestea sînt lucrurile care o interesează în mod aproape obsesiv pe Arendt: sensul politicii, eliminarea prejudecăţilor, recuperarea raţionamentelor şi a gîndirii critice şi, implicit, concedierea ambiţiei adevărurilor absolute. Cît despre tradiţie, aceasta o interesează prin prisma impactului pe care l-a exercitat asupra ideologiilor politice contemporane – care sînt, în esenţă, doar o formă mai sofisticată a prejudecăţilor. Toate aceste reinterpretări conceptuale se perpetuează prin toate volumele Hannei Arendt, atingîndu-şi însă maxima emancipare în Originile totalitarismului.