OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Serban FOARTA
Ethernul pheminin
Editura Cartier,
Colectia „Poesis“
Chisinau, 2004, 112 p.

Am cumparat saptamina trecuta din librarie ultimul exemplar de pe raft din Ethernul pheminin de Serban Foarta. Ethernul pheminin este cel mai recent volum de poezie semnat de Serban Foarta (2004) si, ca adeseori la acest poet, versurile flateaza, delecteaza, gloseaza in marginea public(ului)/eternul(ului) feminin. Este o delicioasa carte de poezie (care se bucura si de o conceptie grafica speciala), desi nu pentru un public larg – asa cum reusea sa fie De ce iubim femeile? a lui Mircea Cartarescu –, ci una pentru un public mai sofisticat, in speta filolog si, mai mult, cunoscator de franceza. Daca Mircea Cartarescu face eforturi sa cistige un public (feminin) cit mai larg, Serban Foarta nu arata citusi de putin astfel de intentii: el ramine si aici rafinatul poet pe care il cunoastem din atitea volume anterioare, cu o nesecata fantezie a jocurilor de cuvinte, dintre cele mai rare, cu o melodioasa complezenta trubaduresca (S.F. este si traducator de poezie medievala) si, in plus, cu o evidenta structura sincretica (vers, muzica si caligrame).

Ethernul pheminin (cu th si ph) nu este o evocare cu iz autobiografic a unui sir de figuri feminine, ci o tandra poezie livresca, intertextuala si ludica a „eternului feminin“ (adaugati zimbetul ironic-complice!), unul mai degraba situat istoric (anii inceputului de secol XX), cu trimiterile culturale de rigoare (moda, inceputurile cinematografiei). Si cu multe alte referinte cultural-lingvistice ametitoare, frantuzesti, latinesti sau germane, tesute cu o stravezie virtuozitate.

In totul, o poezie savanta si supla in acelasi timp, de finete lingvistica si imaginativa, cum ne-a obisnuit Serban Foarta. Cu o distantare auctoriala mai mult tandra decit ironica, mai degraba apropiata decit erudita, in stare sa dea t(h)emei (nu?) „eternului feminin“ un parfum de epoca (de stampa) nu doar suportabil, ci de-a dreptul cuceritor: „Doamnele au panglici, doamnele au franjuri/ doamnele fionguri si umbrèle au:/ abajururi rosii, parasut-oranjuri,/ de la Viena, Lipsca, Amburg si Breslàu. // Doamnele vertijuri, doamnele deranjuri,/ doamnele idiosincrasii mai au: / unele vad rosu, altele oranjuri,/ unele vad dublu, cestelalte blau.// Si s-au dus pompierii, si s-au dus de mina,/ dupa apa, pina, pina la La Manche:/ Stingeti rujul! Puneti la oranjuri frina!/ Ochiul se inchide,-al doamnelor etans“ (Despre ethernul pheminin). Deja ultimul vers alarmeaza, agraveaza blinda ironie a pluralelor in -uri, pentru a culmina cu ultima strofa in Din nou, despre eth. ph. (sic!): „O, pe dupa pleoape
si-ntr-un ghem de bucle,-s/ cele despre care biigui si ingaim./ Ochiu’ lor e-n picla, gura le e mucles/ si paleste,-n cadru, ca un indrusàim“. „Ochiul etans“, „somnu’ lor de sticla“, „ochiu’ lor“ in „picla“ dau sugestia vizuala a cadrelor de epoca, stampe, fotografii, voalate de timp, etanse, ca niste inchisori degradate pentru figurile feminine evocate. Cind nu e desprinsa dintr-o „cadra“ ofilita, femeia e „un cinematograf submers, in care filmul ce ruleaza e-al propriilor ei fantasme“ (Padurea din frumoasa adormita).

De fapt, cinematograful este un alt motiv central, cu parfum de epoca, al volumului. In Ostinato (titlul e elocvent!), poetul se adreseaza cu insistenta „domnisoarelor cinefile/ din Los Angeles New York“, „domnisoarelor cinofobe/ din New York Los Angeles“ sau „domnisoarelor cititoare din Los Angeles New York“: „Domnisoare, domnisoare/ domnisoare cine m-a/ pus sa vorovesc de soareci/ cind voi vre(a)ti la cinema?!“. Unul din modurile de tratare a „eternului feminin“ este, asadar, aceasta reconstituire bidimensionala (fotografica) sau tridimensionala (ca la cinema) a „doamnelor si domnisoarelor“ de la 1900 sau 1910 (vezi poeziile cu aceste titluri!). Poezie tandra, de „cadra“ sau de „pelicula“ de film, de interior sau de oras provincial, cu nesfirsite trimiteri literare: „cu ce cuvinte as putea, fara s-o tulbure, sa-i spun, sa-i dau de inteles ca sansa, pe care pare s-o astepte de la ghiocul univalv al cestii ca atare, ea, al carei nume poate fi (si poate ca si e) Ortansa, ca sansa, cum spuneam, nu trece, sau, daca trece, nu opreste, sau, chiar daca opreste, nu sta (decit putin) intr-un oras, al ei (s.a.), urit si care-si pierde, pe zi ce trece, anportansa“ (Despre mersul trenurilor sansei).

E de remarcat, pe de alta parte, varietatea formulelor poetice, de la catrenul traditional, cu rima si ritm, la poemul in proza si „romanul sentimental-epistolar“, trecind prin sonet, rondel si balada. Intre doua rinduri de sonete, citeva „contrarime“ si o serie de poezii cu structura muzicala (Valsuri nobile si sentimentale, Ostinato, Pas de deux, Vals slav etc.), Serban Foarta strecoara si un suav Monostih: „Iarta-ma ca m-ai visat urit!“.
Vorbeam mai devreme de sincretismul acestor poezii (reflex, poate, al traducerilor din poezia medievala si nu numai), unele cu un perfect ritm muzical (pas in doi, pas de vals etc.), altele vizuale, reluind formula caligramelor lui Apollinaire. Din prima categorie voi cita un extraordinar Vals slav, avind ritmul ternar al pasilor de vals: „un vals slav rotitor intru slava ta vals/ usor rosu’n obraji de atita efort/ dansezi fals mon amour si cinti fals acest vals/ si esti greu mon amour ca un lemn ca un mort// rotitor somnolent raz-dva-tri valsu’ slav/ obrazul pe umarul tau sa mi-l culc/ si sa-ti spun te iubesc si sa-ti spun ca-ti sint sclav/ si sint rosu’n obraji si usor ca un fulg// «cette valse est un vin que j’ai bu dans tes bras»/ dansez fals insa nu iti aud azi reprosul/ te iubesc nu suride si nu intreba/ pe-o esarfa albastra-ti jur si pe un sal rosu“. Caligramele sint Placa (putin) defecta, A/ @, Allemanda.

Altfel, poeziile exceleaza, la fiecare pagina, in mereu surprinzatoare si parca de asteptat jocuri de cuvinte („In asteptarea ta, lachei./ Auroral, e roz marinul/ aur oral. E rozmarinul/ in asteptarea ta, la chei“, 5 Holorime), in descrieri feminine de mare delicatete si prospetime: „atitea lacrimi/ care se usuca, dind din gene,/ pe obrazu-i invadat de fluturi/ ca un piersic ale carui pleoape/ sidefii is doldora de roua“ (Farfalla amorosa). Adaugati, cu aceeasi placere, plusul de imaginatie livresca si jocul lingvistic din Ars amandi, unde iubita ii evoca o migdala, o „amanda“ cum se cuvine unui impatimit practician de „ars amandi“: „Ce fel de fruct esti, insa, tu? Lasind de-o parte netedele mere, capsuna mustitoare, gutuia astringenta, cerebroida nuca – si tinind cont de treiculorile-ti discrete (nu altele decit ale Irlandei si, deopotriva, ale Coastei-de-Ivoriu): albul surisului, spreverdele privirii si castaniul castii capilare –, ce-mi evoci tu e, mai curind, migdala: greu dehiscenta, pubescenta, lactescenta... Migdala ce, aiurea, numeste-se amanda!“. Erotism sublimat si pudrat cu multa savoare livresca (spre deosebire de Emil Brumaru, companionul sau „impudic“ de „ars amandi“), o arma de seductie ascutita, care merge direct la inima cititoarelor sale cinefile, doamne si domnisoare...

Aveti in fata o poezie fara greseala, plina de virtuozitate, dar si de „suflet“, o poezie rara si dincolo de mode. Si o carte de poezie epuizata in librarii, care se va vinde intotdeauna pina la ultimul exemplar, unui public al ei, fidel. Chiar daca ea nu va fi niciodata, fara nici o tragedie, o carte pentru marele public.