Despre extravaganţa limbajului

Autor: Oana Cătălina NINU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Liviu Georgescu

Nu am voie

postfaţă de Al. Cistelecan

Editura Paralela 45, colecţia „Biblioteca românească“, Piteşti, 2008, 184 p.

Liviu Georgescu a fost membru al Cenaclului de Luni condus de Nicolae Manolescu. Medic de profesie, după Revoluţie se stabileşte în Statele Unite ale Americii şi debutează de-abia în 2000, cu volumul de versuri Călăuza (Editura Axa, Botoşani), distins cu Premiul Naţional pentru Debut „Mihai Eminescu“. Este aşadar, din start, un poet atipic.

Deşi este de vîrsta biologică a optzeciştilor, Liviu Georgescu nu poate fi încadrat în niciuna dintre generaţiile existente. Pe de altă parte, foarte puţine elemente ale optzeciştilor (apetenţa pentru livresc, obsesia cuvintelor) sau ale douămiiştilor (o anumită plusare pe realitatea contingentă) se regăsesc, întotdeauna parţial, în poezia lui. O explicaţie pentru configuraţia particulară a spaţiului său poetic rezidă, cu siguranţă, în calea urmată – exilul. Sau în profesia de medic. Sau în maturitate (să nu uităm că a debutat la 42 de ani, după ce a scris fără să publice aproximativ 20 de ani).

Critica l-a plasat între suprarealism şi expresionism (Nicolae Manolescu, în prefaţa la Zbor în cursa de cristal / Flight inside a crystal trap, ediţie bilingvă, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004), între romantismul funciar şi dicteul automat propriu suprarealismului (Al. Cistelecan în postfaţa la Nu am voie), în formula unui neosuprarealism (Gheorghe Grigurcu în postfaţa la Piatră şi lumină, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) sau pur şi simplu la graniţa dintre pluralitatea „isme“-lor şi a formulelor literare (Daniel Cristea-Enache într-o cronică din România literară, despre volumul Orologiul cu statui, Editura Dionis, Botoşani, 2004).

Dincolo de periodizări şi catalogări, o remarcă se impune – încă de la debut, Liviu Georgescu şi-a scris toate cărţile uzitînd de aproximativ acelaşi stil, cu variaţiunile inerente dar insuficiente unei perspective evo-lutive. Nu există o gradaţie a volumelor, căci acestea sînt toate egale unul altuia. Nu prin comparaţie se pot analiza cărţile lui Liviu Georgescu şi, într-adevăr, critica literară autohtonă a suprasolicitat instrumentele pronunţat maniheiste ale asemănării/diferenţierii, fie în contextul plasării unui scriitor în cutia unui curent literar sau a unei epoci, prin căutarea uneori exagerată de mentori şi de modele, fie în contextul individual al „parcursului“ unui autor, prin procedeul ierarhizării volumelor pe o scală uneori forţată a medaliilor olimpice.

În consecinţă, poezia lui Liviu Georgescu poate fi analizată mai curînd din prisma miturilor, a simbolurilor şi a imagisticii pregnante, lăsînd în plan secund similitudinile cu o generaţie sau cu alta. Ca şi în cazul celorlalte volume de versuri, în Nu am voie esenţială este o poziţionare mai degrabă „hermeneutică“ (păstrînd şi subliniind ghilimelele), decît cea vădit analitică. În plus, poate mai mult decît în oricare altă carte a lui Liviu Georgescu, în volumul de faţă se conturează o dimensiune a interogaţiei filozofice. Dumnezeu, creaţia, problematica existenţei umane şi plurivocitatea aspectelor ei se îmbină într-un discurs extravagant care se propagă ritmic de la un text la altul, dînd naştere unei cărţi cu un unic poem segmentat. Fluxul liric porneşte de la Călăuza şi se continuă, cel mai probabil, şi după ultima pagină a volumului Nu am voie – un vertij al cuvintelor mirobolante completîndu-se într-o poezie-fluviu. De precizat că această „specie“ a poeziei-fluviu se aseamănă ca dimensiuni şi ca amploare cu epopeea, cu excepţia aspectului narativ care este doar vag schiţat în poemele lui Liviu Georgescu. Aparent, nici un element al realităţii sau al metarealităţii (fie că aceasta este mitică, istorică sau culturală) nu este filtrat în această carte-poem, cu pretenţia de a restitui, parcă, realul ca şi irealul în multiplicitatea particularităţilor inerente. Există, aşadar, fragmente mai puţin dense din punct de vedere imagistic, necesare în ultimă instanţă unei poezii de lungă respiraţie.

Evident, eul poetic este aproape în întregime aglutinat de posibilităţile cameleonice ale limbajului, care pare să acţioneze independent de locutor, după o logică a unui fel de instinct lingvistic: „bulbi de tăcere se desfac pe obrazul umed/ vibraţia cu ochi de rîmă se tîrăşte în tuburi de orgă/ devenind fluturi şi vulturi/ flautul cristalin îşi depune sunetele: ouă orbitoare,/ în cuibul amiezii – leneşă coală cu irişi bogaţi –/ îngerii se rostogolesc prin deşertul lentilei/ ca nişte dovleci copţi“ (Text din Umbria). Metafora îşi are locul şi rolul ei bine determinate în această poezie care transgresează limitele dintre figurativ şi nonfigurativ, către un text al imaginii prin excelenţă, sublimată, însă, prin încărcătura livresco-filozofică.

Un alt exemplu al delirului verbal, care ia proporţiile legilor cosmice: „nebunia îşi plimbă ciolanele şi ciclurile obsedante de acizi/ prin academiile ciupercilor/ cară după ea genţi pline cu nisip să îngroaşe neantul/ pe străzile plăpînde ca gelatina/ becuri se aprind orbecăind din trei în trei din cinci în cinci/ afumate ca nişte sori preistorici/ pipete pasteur picură cucuta zilei pe limbile frunzelor/ alunecă formulele delirului prin pîlniile ruginite de eter/ într-o chimie organică sintetizînd monştrii în eprubete/ într-o chimie anorganică procreînd taifunuri de siliciu“ (Asalt II, p. 130).

Orice termen de dicţionar poate foarte bine să se înscrie în poezie, pentru că orice termen, alăturat unui alt termen, declanşează întotdeauna o imagine mentală nebănuită. Posibilităţile combinatorii sînt, în acest sens, infinite: „oameni imaginari oameni reali/ în balansul lepros şi sterilitate vibrantă/ aşteptînd moartea ca o răsuflare din pieptul de bronz/ să cadă peste ceilalţi/ cînd în lacrimă plîng vieţuitoare necunoscute/ şi bufniţe ne privesc din semne de ortografie/ pe străzi luminate cu lămpi de carne/ luna zace pe coroane de spini răsucită în haos“ (Continent surpat, p. 97). Asistăm, aşadar, la melanjul incredibil dintre concret şi abstract, pînă la confundarea lor deplină, într-un ritm din ce în ce mai greu de urmărit. Un mecanism liric a cărui ultimă finalitate nu poate fi decît deconstruirea limbajului însuşi, pînă la pulverizarea completă, un fel de Big-Bang lingvistic.

Poezia lui Liviu Georgescu pare să spună, fără inhibiţii, că limbajul nu are limite şi, mai mult decît atît, că limbajul este totul. Un crez modernist resuscitat într-o epocă în care postmodernismul însuşi pare deja depăşit. Astfel, imaginile se creează tocmai prin ciocnirea dintre cuvinte sau dintre sintagme, prin tensiunile alăturării lor aparent haotice. Nu există nici o îndoială, poezia lui Liviu Georgescu este hibridă, dar în sensul asumării şi exhibării caracterului său hibrid. O formulă poetică integratoare, recuperatoare (a marilor mituri, a Istoriei cu majusculă, dar şi a existenţei individuale, conştiente sau inconştiente) în care Liviu Georgescu excelează, poate şi pentru că este printre puţinii scriitorii contemporani români care îşi propun acest lucru.

Recomanda articolul prin: