OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel Onfray
Pintecele filozofilor. Critica ratiunii dietetice
Traducere din limba franceza si note de Lidia Simion.
Editura Nemira, Colectia „Totem“, Bucuresti, 2000, 151 p., f.p.

Poezia padurii. Antologie
Editie coordonata de Radu Carneci. Editura Orion, Bucuresti,
vol. I, 1998, 260 p.;
vol. II, 1999, 331 p.;
vol. III, 1999, 469 p.;
vol IV, 1999, 370 p.;
vol. V, 1999, 272 p., f.p.

Maria FOARTA
duet/lul celor doua muze
Editura Brumar, Timisoara,
2000, 113 p., f.p.

Florica VRANCEANU
Un secol de agentii de presa romanesti (1889-1989)
Editura Paralela 45, Pitesti, Brasov, Bucuresti, Cluj Napoca, 2000, 171 p.,
35000 lei


Chiar daca vacanta nu inseamna neaparat timp la discretie pentru citit, obligatiile presante sint – totusi – mai putine, incit mai ramin ici si colo momente tocmai bune pentru rasfoit carti care asteapta pe rafturi. Comentarii mai ample despre asemenea lecturi relaxate – saptaminile viitoare. Acum – scurte note despre citeva opuri foarte diverse...


Ce maninca filozofii?!

Pentru inceput – unul teribil de savant: gasesc in sfirsit timp pentru Pintecele filozofilor de Michel Onfray, carte din care publicasem si noi un fragment in avanpremiera editiei romanesti, apoi o scurta recenzie de Ovidiu Draghia. Autorul a fost de fata la lansare, la BOOKAREST 2000.
Inca tinar, nascut in 1959, Michel Onfray a studiat filozofia si e un mare gurmand. Din atare combinatie au iesit doua mici capodopere de rafinament si umor intelectual: Pintecele filozofilor, cu o ironica parafraza kantiana ca subtitlu, Critica ratiunii dietetice (!), si Ratiunea gurmanda, subintitulata Filozofia gustului. In cea dintii (traducerea celei de-a doua urmind sa apara si ea, cit de curind, la Nemira), autorul parcurge un traseu care incepe cu Diogene Laertios, continua cu Jean-Jacques Rousseau, Kant, Fourier, Nietzsche, trece si pe la futuristul Marinetti si ajunge la Sartre, amintindu-i in trecere pe multi altii. Cu totii sint cititi – cum se deduce si din titlu – din unghi... gastronomic: ce mincau, ce le placea, la ce alimente sau retete fac referire in operele cu care au binecuvintat umanitatea!

Cu asa un punct de plecare, cartea e extraordinar de amuzanta, mai ales ca e si splendid scrisa, cu o foarte vivace vocatie literara: plasticitate a descrierilor (de mic-dejunuri, prinzuri, banchete etc. etc.!), incredibila bogatie lexicala si o neslabita verva ludica. Nu inseamna ca specialistul in filozofie dispare din scena: chiar daca e de un haz nebun, cartea ramine erudita. Nici nu te poti ocupa de detaliile marilor biografii daca nu le stii in ansamblul lor, de la datele lor esentiale si pina la cele mai ascunse pliuri. Citind filozofia din unghi „tematist“, declarat-frivol, Onfray cistiga pariul tocmai pentru ca stie sa ramina in spatiul fertil dintre joc si seriozitate. Atunci cind, in introducerea cartii, isi face o Incercare de autobiografie alimentara, el glumeste, desigur, ne face cu ochiul, dar la un remarcabil nivel de subtilitate intelectuala. Pe scurt, lectura unei carti atit de „frantuzesti“ e – ca sa fiu in limbaj – de-a dreptul delicioasa...


Poezie tematica

De la tematismul filozofico-gastronomic – la cel poetico-silvicol: rasfoiesc (o va citi oare cineva pe toata?!) uriasa antologie de Poezie a padurii intocmita de Radu Carneci. Cinci volume!
Biografia ofera si in acest caz explicatiile: inainte de a se consacra literaturii, poeziei, autorul a lucrat in silvicultura (o si marturiseste in citeva dintre textele de escorta ale seriei). Bine documentat, el nu uita sa-si prezinte predecesorii, de asemenea cu dubla pasiune pentru cultura si silvicultura: un studiu-antologie despre Ipostaze ale padurii in lirica romaneasca de Valeriu Dinu („personalitate marcanta a silviculturii romanesti“ – vol. III, p. V) si un almanah cu literatura si ilustratie pe teme forestiere alcatuit de Gheorghe Pitut (absolvent de scoala tehnica silvica si padurar – cf. ibid.). Cartea lui V. Dinu, aparuta in anii ‘80, a fost prefatata de venerabilul Serban Cioculescu, pe care, cu seriozitatea lui disimulat-ironica, ni-l putem imagina degustind insolitul decupaj la care intreprinderea de atunci, asemeni celei de acum, supunea literatura romana.
Indragostit de-adevaratelea de padure si entuziasmat de antologia sa ciclopica, Radu Carneci face greseala de a si-o aprecia singur in prefetele tuturor celor cinci volume: e o „carte incitanta“ si un „eveniment cultural major“ (I, p. 6), de care s-a ocupat intr-o „profunda stare sentimental-ecologica“ (II, p. V) s.a.m.d. De la volumul al doilea, antologia e prezentata drept o „Cruciada Verde“, iar dintr-al patrulea aflam ca sub acest generic va desfasura un intreg program literaro-ecologic o Fundatie Nationala „Izvoare“ pentru Protectia Naturii si Artelor in Romania...

Pentru primele doua volume, Radu Carneci si i-a asociat ca antologatori pe Nicoleta Coatu si pe Florentin Popescu. Materia poetico-forestiera e ordonata cronologic: mai intii e defrisat – ca sa fiu iarasi in tema! – folclorul (in volumul I), apoi poezia culta de la Iancu Vacarescu la G. Calinescu (II), apoi cea produsa de autori nascuti intre 1900 si 1934 (III), intre 1935 si 1949 (IV) si dupa 1950 (V). Ar cam fi oarece probleme de selectie (in ultimul volum am numarat 38 de nume totalmente necunoscute, alaturi de alte mediocritati mai poleite si de citiva poeti adevarati), dar sa concedem ca pe primul plan sta tema si nu valoarea textelor. Fireste ca in intreaga antologie sint si multe versuri frumoase. Meritul ei principal ramine – insa – acela ca ofera lecturii si eventualei speculatii critico-eseistice sau cercetarilor statistice, sociologice etc. un bogat corpus de texte mono-tematice. Cu asumarea riscului de a ajunge si la concluzii de felul celei pe care ne-o propune chiar antologatorul atunci cind deplinge faptul ca, de la 90% poeti clasici si moderni care au scris despre padure procentul scade la post-moderni si contemporani la 60% (cf. V, p. V)...


Amintirea unei distinse doamne

Cu inima strinsa am citit duet/lul celor doua muze, teza de doctorat a Mariei Foarta. In Cuvintul editorului, Serban Foarta ne spune ca e un debut postum. Autoarea s-a stins in urma cu doi ani si ceva, in aprilie 1998. O vreme, „editorul cartii nu i s-a putut uita pe pagini [...] altfel decit printr-o lentila a lacrimei, – ce limpezeste si tulbura, concomitent“ (p. 5).
Nu stiam ca Maria Foarta nu mai este. Am cunoscut-o cindva, la o reuniune intelectuala de la Arad, unde venisera de aproape, din Timisoara lor de domiciliu. Mi-o amintesc ca pe o doamna subtire, distinsa. Il insotea pe Serban, spectacularul ei sot poet, stindu-i in umbra cu fina distinctie, cu acel aer al femeilor inteligente si nezgomotoase care mai degraba isi „tac“ decit isi exprima calitatile, lasindu-le totusi, cumva, la vedere...

Si-a trecut doctoratul tirziu, in 1997, dupa repetate respingeri si aminari la care o supusese birocratia comunista si apoi cea de dupa. Cele doua muze care se „dueleaza“ dar fac si „duet“ in jocul de cuvinte din titlul tezei sint cea a muzicii si cea a poeziei. Maria Foarta defineste atit statutul semiotic diferit al limbajului verbal si al celui muzical, cit si relatia „melopoetica“, in care va constata primatul ultimului asupra primului. Demonstratia e concentrata in numai circa 50 de pagini, carora li se adauga o serie de Anexe pe teme complementare, „melopoetice“. In anii ’70-’80, autoarea facuse parte din grupurile de cercetare care au impus intr-o vreme ideea unei „scoli timisorene“ de semiotica. S-ar putea ca textele din Anexe sa fi fost lucrari, comunicari sau articole din acea perioada. Si ele, si teza propriu-zisa etaleaza un discurs scientizant ca limbaj, riguros, inclusiv in latura muzicologica (bibliografie de specialitate, reproduceri dupa partituri), dar intr-o frazare preluata din eseistica lui Serban Foarta, cu excesul lui manierist de sintagme intercalate si – pe cale de consecinta – de virgule. La fel – doar ca si mai literar – e dialogul de tip platonic cu care se incheie cartea si in care Philologus si Philomela discuta despre... teza Mariei Foarta! Philomela isi asuma rolul de alter ego al autoarei, iar sub masca lui Philologus e usor de recunoscut poetul, fie ca partitura i-a fost atribuita, fie ca va fi compus-o chiar el...


Agentii de presa la Bucuresti, la Braila…

Timp indelungat redactorita la Agerpres, Florica Vranceanu si-a prelungit profesiunea in pasiunea de a-i cerceta istoria. Din informatiile pe care le-a adunat in timp, din documentele mai vechi ori mai recente pe care le-a studiat in arhive (mai putin in cea a Rompres, urmasa de astazi a comunistei Agerpres, unde nu i s-a permis accesul!), autoarea a reconstituit evolutia domeniului la noi in secolul scurs de la infiintarea primei agentii romanesti, in 1889, la initiativa junimistului P.P. Carp, pe-atunci ministru de externe (al Afacerilor Streine), si pina in 1989.

Cartea, foarte instructiva, recupereaza o lume despre care nu mai stiam nimic: aparitia ideii in Franta anului 1835, unde Charles Louis Havas infiinteaza prima „Agentie de traduceri straine“, care prelua articole din ziarele sosite prin posta la Paris, dezvoltarea rapida a acestui nou tip de afacere care comercializa informatii, aparitia primului corespondent Havas la Bucuresti, in 1877, demersurile pentru lansarea primei institutii de gen de la noi, Agence Télégraphique de Roumanie, apoi cresterea Rador (Orient Radio), devenita in 1925 agentie nationala, proprietate a statului, presiunile politice pentru pastrarea sau preluarea controlului asupra informatiilor, si, sub comunisti, istoria Agerpres-ului. Intr-un scurt capitol final sint inventariate alte 11 agentii romanesti, de la Margulies din Braila (1902-1905), care oferea date despre bursa de cereale locala, si pina la AS (1947), infiintata cu sprijin sovietic in perioada de treptata preluare a friielor tarii, in ultimul an de dinaintea proclamarii republicii populare.
Cu toate ca scriitura Floricai Vranceanu e strict informativa, descriptiva (meseria nu se pierde!), cu multe citate si coroborari de documente, tema e in sine pasionanta, ceea ce face ca si cartea sa fie la fel. Cu – in plus – placuta tusa retro a presei romanesti de alta-data, inimaginabila astazi, cind „accesam“ depesele marilor agentii internationale de stiri cit ai clipi din ochi, prin INTERNET...